Obligarea de a nu părăsi ţara – recurs împotriva încheierii prin care s-a respins cererea având ca obiect încetarea acestei măsuri. inadmisibilitate.


OBLIGAREA DE A NU PĂRĂSI ŢARA – RECURS ÎMPOTRIVA

ÎNCHEIERII PRIN CARE S-A RESPINS CEREREA AVÂND CA

OBIECT ÎNCETAREA ACESTEI MĂSURI. INADMISIBILITATE.

 Recursul declarat împotriva încheierii prin

care s-a respins cererea având ca obiect încetarea

măsurii obligării de a nu părăsi ţara  este inadmisibil 

în raport de dispoziţiile art. 141 din Codul de

procedură penală, care nu prevede o asemenea  cale de

atac.

(decizia penală nr. 328/R/28 iulie 2005)

Prin încheierea din 26 iulie 2005, pronunţată de Tribunalul Argeş

în dosarul penal nr. 1753/P/2005 s-a respins ca nefondată cererea formulată

de petentul M.V.C prin care  a solicitat încetarea măsurii preventive  a

obligării de a nu părăsi ţara.

În motivarea încheierii, instanţa de fond a reţinut că, prin cererea

înregistrată la 13 iulie 2005, petentul M.V.C. a  solicitat să se constate că, la

data de 27 noiembrie 2004 a încetat măsura preventivă a obligării de a nu

părăsi ţara, măsură dispusă prin Ordonanţa nr. 1160/P/30.09.2004 emisă de

Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş deoarece, de la data respectivă 

(27 noiembrie 2004), temeinicia şi legalitatea  acestei măsuri nu au mai fost

analizate de către tribunal.

În drept, prima instanţă a învederat că, în conformitate cu

dispoziţiile art. 1451 alin.2 raportat la art. 145 alin.2 din Codul de procedură

penală, în cursul urmăririi penale durata măsurii obligării de a nu părăsi ţara,

nu poate depăşi 30 zile, afară de cazul când este prelungită  în condiţiile legii.

Măsura obligării de a nu părăsi ţara, poate fi prelungită în cursul

urmăririi penale,  fiecare prelungire neputând depăşi 30 zile.

Totodată, Codul de procedură penală, prevede că durata maximă a

acestei măsuri, în cursul urmăririi penale, este de 1 an, iar în mod excepţional

de 2 ani.

Legea precizează durata măsurii de a nu părăsi ţara, doar pentru

faza de urmărire penală, ceea ce duce la concluzia că, în faza de judecată, 

această măsură  este nelimitată  în timp, durând până la soluţionarea în fond a

cauzei.

De asemenea, dispoziţiile Codului de procedură penală, nu prevăd

obligativitatea examinării la data sesizării instanţei sau pe parcursul judecăţii, a

măsurii obligării de a nu părăsi ţara, în vederea menţinerii sau revocării

acesteia. Astfel de dispoziţii se regăsesc în codul de procedură penală doar cu

privire la măsura arestării preventive (art. 3001raportat la art. 160 şi art. 3002

raportat la art. 160b) şi, nu pot fi extinse prin analogie asupra altor măsuri

preventive, metoda analogiei fiind interzisă în domeniul penal.

Concluzionând că în speţă au fost respectate dispoziţiile art. 1451 din Codul

de procedură penală, în sensul că măsura obligării de a nu părăsi ţara a fost

prelungită în faza de urmărire penală pe o perioadă de 30 de zile ( până la data

de 27 noiembrie 2004, în acest interval de timp dispunându-se  şi trimiterea

inculpatului în judecată, cauza fiind  înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la

data de 19 noiembrie 2004),  instanţa de fond a respins cererea formulată  de

petent ca nefondată.

Recursul declarat de petent prin care a solicitat ca, în temeiul

dispoziţiilor art. 140 lit. a) din Codul de procedură penală, să se constate

încetată de drept măsura preventivă deoarece a expirat la 27 XI 2004, dată de

la care nu a  mai fost prelungită, a fost respins ca inadmisibil prin decizia

penală nr. 328/R/ 28 iulie 2005.

În argumentarea acestei hotărâri, curtea  a reţinut că potrivit art.

141 din Codul de procedură penală, încheierea dată în primă instanţă şi în

apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau

menţinerea unei măsuri preventive, ori prin care se constată  încetarea de

drept a arestării preventive, poate fi atacată separat cu recurs de procuror sau

de inculpat.

Pe de altă parte, în conformitate cu dispoziţiile art. 3851 alin.2 din

Codul de procedură penală, încheierile pot fi atacate cu recurs, numai o dată 

cu sentinţa sau decizia recurată, cu excepţia  cazurilor când, potrivit legii, pot

fi atacate separat cu recurs.

În speţă, prin încheierea supusă recursului nu s-a dispus luarea

faţă de inculpat a vreunei măsuri preventive, nefiind incidente nici celelalte

situaţii prevăzute de art. 141 din Codul  de procedură penală.

Cum recursul este inadmisibil, printre altele,  şi atunci când nu

este  obiectiv încuviinţat de lege, a fost respins ca atare, potrivit dispoziţiilor

art. 38515 pct.1 lit.a teza a-II-a  din Codul de procedură penală.

Notă:

Speţa dedusă judecăţii ridică două probleme de drept: obligativitatea  primei

instanţe de a se pronunţa la data sesizării şi pe parcursul judecăţii cu privire

la  prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi ţara şi, admisibilitatea recursului

declarat împotriva încheierii având ca obiect încetarea de drept a acestei

măsuri preventive.