Abuz de incredere. Refuz de restituire. Existenta laturii subiective


Abuz de incredere. Refuz de restituire. Existenta laturii subiective.

Prin sentinta penala nr. 175/17.01.2007 a Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti s-a dispus în baza  art.213  C.p. rap.la art.63 al.3 teza  a II a C.p. condamnarea inculpatei L.D.,  la 600 lei  amendă penală pentru săvârşirea  infr.de abuz de încredere.

S-au pus în vedere  inculpatei  disp.art.63 ind.1 C.p.

În baza  art.14 şi art.346 C.p.p. rap.la art.998 şi urm.C.civ. a fost respinsa acţiunea  civilă  promovată de partea civilă SC M. M.  S.R.L, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunta aceasta solutie, instanta a retinut urmatoarele:

Prin plângerea  înregistrată la această instanţă sub nr. de mai sus partea vătămată SC M.  M.  S.R.L.  a solicitat condamnarea inculpatei  L.D.  referitor la săvârşirea infr.de abuz de  încredere, prev.de art.213 C.p.

În motivare a arătat că între ea şi inculpată a existat un raport de muncă  temporar,  iar  întrucât  inculpata nu a  corespuns  exigenţelor  postului, acest raport a încetat  la data de 11.04.2004. Totodată prin această notificare i  s-a pus în vedere  să predea telefonul mobil marca S. pe care îl primise în vederea  desfăşurării atribuţiilor ce  i se încredinţaseră. Întrucât inculpata a  refuzat să înapoieze telefonul mobil a formulat prezenta  plângere.

Partea  vătmată a mai solicitat pe  latură civilă  obligarea inculpatei  la plata sumei de  5000  lei prejudiciu material suferit ca urmare a imposibilităţii de  a utiliza telefonul de la data săvârşirii  faptei până în prezent.

În dovedire a depus la dosar notificare 10.04.2006 (fila 3) notificare din 11.04.2006, (fila 4) borderou de expediţii (fila  5), proces verbal din  27.04.2006 (fila 6).

La termenul din 17.05.2006 partea  vătămată a precizat  că  înţelege  să  se constituie parte  civilă cu suma  de  5000 lei din care 3500 lei  daune materiale şi 1500 lei daune morale.

Ulterior  la termenul din 13.09.2006, (fila 64) partea vătămată  a precizat din nou  cuantumul pretenţiilor sale civile în sumă de 1500 lei reprezentând  doar daune morale arătând în mod expres  că renunţă la solicitarea despăgubirilor  materiale.

S-a audiat  partea vătămată, declaraţia  sa fiind consemnată şi ataşată la dosar (fila 18), conform art.75-77 C.p.p.

În apărare inculpata  audiată fiind (declaraţie la fila 63) nu a recunoscut săvârşirea faptei arătând că într-adevăr i-a fost dat un telefon mobil pe care însă l-a lăsat la birou când a plecat din firmă.

În dovedire, a depus înscrisuri (filele 39-55) reprezentând extrase din corespondenţa electronică tip  mail, pe care a avut-o cu  patroana  părţii vătămate.

În dovedire ambele părţi au solicitat admiterea  probei cu martori.

În cauză, în temeiul art.86  C.p.p  au fost audiate martorele G.I. şi G.I.  (filele 35-37) propuse că către partea  vătămată şi martora P.S. (fila 53) martor  din oficiu.

Inculpata a propus în dovedire ca martor pe numitul P.R. însă instanţa a constat în temeiul art.327 al.3 C.p.p. imposibilitatea audierii acestuia, întrucât acesta, deşi citat şi cu mandat de aducere nu s-a prezentat.

Analizând plângerea prin prisma materialului probator administrat în cauză, instanţa a reţinut urmărtoarele:

În fapt, între cele  două părţi  au existat într-o  perioadă scurtă de timp relaţii contractuale de muncă în  virtutea cărora  partea vătămată în calitate de angajator  a pus la dispoziţia inculpatei salariat un telefon mobil în vederea facilitării îndeplinirii atribuţiilor ce i le-a încredinţat.

Întrucât aceste relaţii contractuale nu s-au  finalizat  prin încheierea  unui contract de muncă partea  vătămată i-a pus  învedere inculpatei să restituie  telefonul  primit  în folosinţă.

Din  procesul verbal din 27.04.2006, de la fila  13, reise că partea  vătămată  a  notificat  inculpata  în acest  sens şi a covocat-o la sediul său pentru 12.04.2006. procesul verbal a fost semnat  de către cele două martore G.I. şi G. I..

Anterior  partea vătmată a notificat inculpata  la data de 15.04.2006  (notificare fila 11), somând-o să-i restituie  telefonul  notificare emisă ca urmare a notificarii emise de către inculpată la data de 10.04.2006 (fila 10) prin care aceasta din urmă  reclamă  plata unor  drepturi  băneşti pentru  muncă prestată.

Ambele martore semnatare ale procesului verbal din 27.04.2006  audiate  fiind  în instanţă (filele 35-38)  au relatat că într-adevăr  inculpatei  i-a fost dat în  folosinţă un telefon  mobil  cum  de  altfel  au primit  şi ele, precum  şi alţi angajaţi,  telefon ce urma  să-i  faciliteze  contactul  cu potenţialii clienţii, pe care  l-a primit pur  şi simplu fără  un proces verbal sau un asemenea  act.

După  încetarea relaţiilor  de muncă  inculpata nu a  mai restituit telefonul, deşi partea  vătămată,  prin administrator,  i-a solicitat acest lucru de mai multe ori.

Martora P.S. a susţinut aceeaşi situaţie de fapt,  a menţionat  că telefonul încredinţat inculpatei era destinat exclusiv acesteia şi nu a confirmat susţinerile  în sensul că ar fi fost de faţă  când  inculpata a lăsat telefonul în birou.

Pe de altă partea  chiar  inculpata a arătat că avea la dispoziţie un telefon mobil,  însă a susţinut că îl folosea ca orice telefon  fix, fără  să îl scoată din incintă şi fără să fie în  folosinţa sa exclusivă. Ulterior, pe parcursul audierii sale inculpata  precizează că  a existat o situaţie  în carea folosit telefonul în exteriorul firmei, telefon pe care l-ar fi lăsat în  prezenţa martorei P. S.,  martora care însă  după  cum a relevat mai sus, nu-i confirmă declaraţia, instanţa apreciază că obiective  afirmaţiile acesteia, cu atât mai mult cu cât la momentul  susţinerii lor, martora  nu mai avea callitatea de salariat al părţii vătămate.

Inculpata  mai afirmă că nici nu işi  aduce aminte dacă angajatorul i-ar fi solicitat restiturea telefonul mobil cu toate că din  corespondenţa ulterioară cu adminstratorul prăţii vătămate reiese că ar exista niste  „datorii rămase neonorate  de ambele poărţi”, iar  în declaraţia de la fila 63 afirmă că prin „notificare mi s-a cerut telefonul  mobil”.

În apărare, inculpata nu a mai propus  alte probe din care să reiasă  netemeinicia situaţiei de fapt  reclamată  de partea  vătămată.

În drept fapta  inculpatei  întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz de  încredreprev.de art.213 C.p.

Astfel,  inculpata,  simplu detentor  al  bunului (telefon)  mobil  încredinţat de către partea vătămată pe o perioadă determinabilă (doar în perioada în care îndeplinea atribuţii  de salariat al ei), refuzând să-l restituie  interverteşte  în mod abuziv această detenţie într-o  stăpânire deplină  abuzând astfel  de încrederea  celui care i l-a încredinţat.

Bunul, obiect  material,  al infracţiunii,  i-a fost încredinţat în temeiul unui raport juridic care nu îi permitea  să  dispună de bun,  să  şi-l însuşească sau să fie  îndreptăţit să refuze restituirea.

Refuzul de retituire  reiese în speţă din  manifestarea de voinţă  a inculpatei,  dedusă implicit din pasivitatea  sa faţă  de  solicitările părţii vătămate, manifestare nejustificată în nici un fel şi care realizează  elementul material al laturii obiective  al infracţiunii  de abuz  de  încredere.

Instanţa  nu poate reţine vreo justificare a refuzului de restituire  în faptul că  la rândul său şi partea vătămată ar avea o obligaţie restantă în a achita inculpatei anumite drepturi salariale,  întrucât  eventuale litigii izvorte din raporturi  de muncă  pot fi rezolvate în altă  modallitate decât  în cea a reţinerii ilicite  a  unui obiect încredinţat.  De altfel inculpata nici nu a  invocat în apărare acest motiv,  ci a negat  atât faptul că a primit bunul,  cât  şi  că nu l-ar fi restituit.

În ceea ce priveşte  latura subiectivă, inculpata a săvârşit fapta cu intenţie  directă, prevâzând  şi urmărind să o  pună  pe partea  vătămată în  imposibilitatea  dea-şi exercita prerogativele  dreptului de proprietate asupra bunului nerestituit.

În consecinţă pentru considerentele ce preced, instanţa  reţine că inculpata  a săvârşit infracţiunea de abuz de  încredere, în  modallitatea refuzului de a restitui bunul  şi urmează a o condamna la o pedeapsă de 600 lei amendă penală în temeiul art.213 C.p, rap.la art.63 al.3 teza a II a C.p.

La individualizarea pedepsei instanţa a avut în vedere disp.art.72 C.p. atât persoana inculpatei care nu are  un  trecut infracţional, se află  la prima abatere de acet gen,  este o persoană cu educaţie,  cât şi gradul  de pericol social  al faptei  care a lovit în acel minim de încredere şi probitate care ar trebui să existe în raporturile patrimoniale dintre angajator şi angajat, dintre  membri colectivităţii în  general.

Instanţa  va pune în vedere  inculpatei  în temeiul  art.631 C.p. că neexecutarea cu rea credinţă a pedepsei  amenzii poate duce la  înlocuirea  acesteia cu pedeapsa închisorii.

În ceea ce priveşte acţiunea  civilă a părţii vătămate, instanţa o  va  respinge ca neîntemeiată.

Astfel,  prin ultima precizare partea  vătămată a solicitat daune morale în  sumă de 1500  lei prejudiciu pe care  l-a cuantificat fără să îl descrie şi să-l dovedească într-o măsură.

Daunele morale,  prin natura lor pot fi acordate  persoanelor fizice care au suferit psihic de pe urma comiterii unei infracţiuni precum şi persoanelor juridice, susceptibile a suferi prejudicii nepatrimoniale,  prin atingerea  reputaţiei, denumirii etc.

În  speţă partea  vătămată  nu a precizat în ce constă  atingerea ce a i-a fost adusă prin săvârşirea infracţiunii de către  inculpată,  infracţiune  de pericol de altfel nesusceptibilă în principiu de producerea  unor prejudicii morale.

În  temeiul art.191 C.p.p.  va oblliga inculpata  la 280 lei cheltuieli  judiciare  către stat.