Act administrativ fiscal, emis de un organ de specialitate a unei autorităţi publice centrale prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei pe cale administrativă, privind obligaţii accesorii ale impozitului pe venituri din salarii, într…


Act administrativ fiscal, emis de un organ de specialitate a unei autorităţi publice centrale prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei pe cale administrativă, privind obligaţii accesorii ale impozitului pe venituri din salarii, într-un cuantum mai mic de 500.000 lei. Competenţă.

– art.10 alin.1 din Legea nr.554/2004

Potrivit dispoziţiilor art.10 alin.1 din Legea nr.554/2004, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestor mai mari de 500.000 lei se soluţionează in fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.

Chiar dacă decizia a cărei anulare se solicită priveşte accesorii ale importului pe venituri din salarii într-un cuantum mai mic de 500.000 lei, in condiţiile in care contestaţia administrativă nu a fost soluţionată pe fond, dispunându-se suspendarea soluţionării acesteia, prezintă relevanţă in stabilirea competenţei de soluţionare a prezentei acţiuni, emitentul deciziei contestate, respectiv dacă este o autoritate publică locală sau centrală şi nu cuantumul sumei la care se referă suma.

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A VIII A CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL, DECIZIA CIVILĂ NR.2220/16.10.2008)

Asupra  recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr.1125/04.04.2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a-IX-a de Contencios Administrativ şi Fiscal, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia necompetenţei materiale, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta Banca Turco – Română, prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar, în contradictoriu cu pârâta ANAF. A fost anulată decizia nr.180/28.12.2007 emisă de ANAF – DGAMC, fiind obligată pârâta la continuarea procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei împotriva deciziei nr.61/90/1/2003/902749 şi la plata către reclamantă a sumei de 4416 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut ca pertinente susţinerile reclamantei, în sensul că simpla sesizare a organelor de cercetare penală nu justifică, prin ea însăşi, suspendarea contestaţiei depuse de contribuabil, măsura suspendării fiind facultativă şi nu obligatorie, putând fi adoptată numai dacă infracţiunea ce face obiectul procesului penal are o înrâurire hotărâtoare asupra soluţionării contestaţiei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie  reţinând în mod constant faptul că atâta vreme cât nu a fost dispusă nicio măsură în sensul începerii urmăririi penale şi a punerii în mişcare a acţiunii penale, nu s-a confirmat existenţa unui indiciu cu privire la săvârşirea unei infracţiuni şi deci măsura suspendării contestaţiei administrative nu se justifică. Or, în cazul dedus judecăţii, nu exista nicio legătură între obiectul plângerii penale – ce vizează debitul principal calculat iniţial prin estimare şi legalitatea calculării debitului accesoriu după data deschiderii procedurii. În plus, într-adevăr, suspendarea contestaţiei reclamante prin decizia nr.180/28.12.2007 apare ca nelegală şi din perspectiva faptului că intervine la aproape 2 ani de la data promovării căii de administrative de atac (26.01.2005), perioada în care soluţionarea acesteia a trenat şi în condiţiile în care până la această dată nu s-a dispus începerea urmăririi penale. Astfel, cât timp aspectul litigios ţine strict de interpretarea unor dispoziţii legale care, în opinia reclamantei, ar face ca să nu curgă debite accesorii la cel principal din momentul intrării în lichidare judiciară a reclamantei – trenarea soluţionării acestui aspect, doar pe considerentul că există o plângere penală cu privire la cuantumul debitului principal, poate crea, în mod nejustificat, un prejudiciu părţii, cât timp prin soluţionarea irevocabilă a contestaţiei administrative – şi eventual utilizarea căii judecătoreşti legale,poate cunoaşte dacă subzistă sau nu obligaţia sa de a achita şi debitele accesorii şi a adopta atitudinea fiscală pe care o considera în cunoştinţă de cauză, anume de a achita sau nu aceste obligaţii, pentru a împiedica cumularea lor în continuare.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta ANAF, invocând motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.3 Cod procedură civilă, susţinând că în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, soluţia pronunţată de Tribunal a fost dată cu încălcarea competenţei C.A.B.

D.G.A.M.C. este organ de specialitate al autorităţii publice centrale, fiind o direcţie în cadrul ANAF, iar decizia contestată vizează suspendarea soluţionării contestaţiei pe cale administrativă, până la soluţionarea definitivă a laturii penale a cauzei.

A mai fost invocat motivul de recurs prevăzut de art-304 pct.7 Cod procedură civilă, întrucât instanţa de fond a respins excepţia necompetenţei materiale fără a arăta motivele pe care se sprijină această soluţie, precum şi motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, apreciindu-se că în mod greşit a fost anulată decizia ANAF, cu încălcarea dispoziţiilor art.214 alin.1 din Cod procedură fiscală.

În condiţiile în care, ca urmare a notei de constatare au fost sesizate organele de urmărire penală, iar obligaţiile fiscale accesorii au fost calculate pentru debitele stabilite prin nota de constatare, recurenta a considerat că soluţia organului fiscal de a suspenda contestaţia pe cale administrativă este întemeiată.

Analizând actele aflate la dosar prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art.3041 Cod procedură civilă, Curtea apreciază că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art.10 alin.1 din Legea nr.554/2004,litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.

În cauză se solicită anularea Deciziei nr.180/28.12.2007 emisă de ANAF prin care s-a dispus suspendarea soluţionării cauzei pentru suma de 1.097.349.523 Rol (109.735 lei), reprezentând penalităţi de întârziere aferente impozitului pe veniturile din salarii calculate pentru perioada 28.02.2003 – 05.11.2004 prin Decizia nr.61/90/1/2003/902749 înregistrată la DGAMC referitoare la obligaţiile de plată accesorii aferente obligaţiilor fiscale din anul precedent, până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latură penală.

Este adevărat că decizia a cărei anulare se solicită prin contestaţia administrativă priveşte accesorii ale impozitului pe venituri din salarii într-un cuantum mai mic de 500.000 lei, dar în condiţiile în care recurenta pârâtă nu a soluţionat pe fond contestaţia, dispunând suspendarea soluţionării acesteia, prezintă relevanţă în stabilirea competenţei de soluţionare a prezentei acţiuni, emitentul deciziei contestate – dacă este o autoritate publică locală sau centrală şi nu cuantumul sumei la care se referă decizia.

Recurenta pârâtă nu a analizat dacă reclamanta datorează sau nu suma menţionată în Decizia nr.61/90/1/2003/902749 şi în caz afirmativ care este cuantumul acesteia, astfel încât nu este relevant cuantumul sumei menţionată în această decizie.

Obiectul cauzei vizează anularea unui act administrativ emis de o autoritate publică centrală prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei şi nu un act administrativ referitor la legalitatea stabilirii unor accesorii aferente impozitului în cuantum mai mic de 500.000 lei, astfel încât în primă instanţă, competenţa de soluţionare a cauzei revine Curţii de Apel Bucureşti.

În aceste condiţii, este incident motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.3 Cod procedură civilă, hotărârea fiind dată cu încălcarea competenţei altei instanţe şi în raport de acest fapt nu se impune analizarea celorlalte motive de recurs.

În consecinţă, în temeiul art.312 alin.1 şi 3 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va reţine cauza spre rejudecare în primă instanţă.