Legea nr. 10/2001. Notificare. Lipsa răspunsului persoanei notificate. Competenţa instanţei de judecată


Legea nr. 10/2001. Notificare. Lipsa răspunsului persoanei notificate. Competenţa instanţei de judecată

Legea nr. 10/2001: art. 25

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie: Decizia nr. XX/2007 (RIL)

În caz de refuz nejustificat al unităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond cererea de restituire în natură.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 497 din 28 mai 2014, F.Ş.

Prin sentinţa civilă nr. 2812/PI/10.12.2013 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 4356/30/2009 a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta A.G. împotriva pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice Municipiul Timişoara prin Primar şi Primăria Municipiului Timişoara.

Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că reclamanta a chemat în judecată pârâţii, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate calitatea sa de persoană îndreptăţită la restituirea în natură a imobilului situat în Timişoara, str. M., care a fost proprietatea unchiului sau W.M., a cărui unică moştenitoare este, conform certificatului de moştenitor 8, eliberat de autorităţile germane; să se dispună restituirea în natură a imobilului;  în subsidiar, a solicitat obligarea pârâţilor la acordarea de măsuri reparatorii constând în compensare cu alte bunuri imobile  situate pe alte amplasamente, dovedite a fi libere la data formulării prezentei acţiuni, având aceeaşi valoare de circulaţie ca şi imobilul de mai sus, revendicat în temeiul Legii nr. 10/2001, iar în situaţia în care nu se va identifica nici un imobil restituibil prin echivalent, înaintarea dosarului Comisiei Centrale pentru Acordarea Despăgubirilor pentru acordarea de despăgubiri băneşti.

În motivare,a arătat că  imobilul descris mai sus a fost proprietatea unchiului său şi a fost preluat de Statul Român prin Decretul nr. 223/1974.

Imobilul ce face obiectul dosarului pendinte a fost preluat de Statul Român cu titlu, Statul Român fiind intabulat, nu a fost înstrăinat chiriaşilor sau unor terţi, şi astfel îndeplineşte condiţiile necesare restituirii în natură.

Reclamanta a invocat Decizia nr. 20/2007 a  Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, conform căreia instanţa este în măsură să dispună restituirea în natură a imobilului din litigiu.

În subsidiar,a solicitat obligarea pârâţilor la restituirea prin compensare cu alt imobil, devenit liber la data formulării acţiunii sau,in situaţia în care instanţa va constata că nu există nici un imobil restituibil în natură prin echivalent, urmează a înainta dosarul  Comisiei Centrale pentru acordarea despăgubirilor pentru ca aceasta să purceadă la evaluarea imobilului de către experţi evaluatori agreaţi de Comisie şi apoi la propunerea acordării de despăgubiri.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut că imobilul în litigiu a fost proprietatea antecesorului reclamantei, numitul W.M., în prezent decedat şi se află în prezent în proprietatea Statului Român în cotă de 1/1.

Reclamanta a notificat unitatea deţinătoare, prin notificare înregistrată la executorul judecătoresc sub nr. 3/13.07.2001, solicitând restituirea în natură a imobilului.

Prin adresa nr. S.C. 2 a Consiliului Local al Municipiului Timişoara s-a solicitat reclamantei să comunice la dosarul administrativ nr. 614 (în curs de soluţionare) decizia de preluare pentru a se vedea dacă trecerea imobilului s-a făcut cu plata vreunei sume de bani precum şi depunerea actelor de stare civilă care lipsesc de la dosar.

Ulterior declanşării prezentului litigiu, cu privire la imobil s-au purtat litigii care au privit titlul de proprietate asupra acestuia şi s-a dispus irevocabil la data de 16.05.2013 restabilirea situaţiei anterioare în C.F. nr. 9704 Timişoara în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâţilor şi intabularea dreptului de proprietate al Statului Român.

Prezentul dosar a fost suspendat la termenul de judecată din 06.04.2010 în baza disp.art.244 al.1 pct.1 CPC până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr.3643/325/2007 al Judecătoriei Timişoara şi repus pe rol în data de 17.09.2013 la cererea reclamantei.

În prezenta cauză, reclamanta a solicitat instanţei  restituirea în natură a imobilului, invocând aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. XX/19.03.2007,decizie prin care  s-a stabilit că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv ci şi acţiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unităţii deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Or, în cauza nu se poate reţine refuzul nejustificat al unităţii deținătoare de a soluționa dosarul având ca obiect Legea nr. 10/2001 câtă vreme, cu privire la imobil s-au purtat procesele care au privit însuşi titlul de proprietate asupra acestuia. Mai mult, între reclamantă şi unitatea deținătoare s-a purtat corespondență,întrucât,aşa cum rezultă din adresa nr. S.C. 2 a Consiliului Local al Municipiului Timişoara, reclamanta nu a depus toate actele necesare soluţionării notificării.

Pe de alta parte, din considerentele deciziei civile nr. 905/A/11.12.2012 a Tribunalului Timiş rezultă că prin expertiza tehnică judiciară efectuată în apel s-a confirmat împrejurarea că imobilul în litigiu situat în Timişoara, str. M. încorporează un procent de 8,16% din casa veche,întrucât în anul 1997 a fost extins şi supraetajat şi deci nu există identitate între casa veche şi imobilul actual.

Raportat la această stare de fapt reținută cu privire la faptul că din construcţia veche mai există un procent de 8,16%,este atributul unității deținătoare să aprecieze dacă imobilul poate fi restituit în natură sau,dacă există imposibilitatea restituirii în natură,să propună conform  Legea nr. 165/2013 compensarea prin puncte prevăzute în capitolul III din lege, lege aplicabilă în cauză conform art. 4.

Pentru considerentele expuse, instanţa a apreciat că reclamanta urmează –consecinţă a soluţionării irevocabile a dosarelor mai sus arătate – să se adreseze entității notificate pentru finalizarea procedurii administrative, iar,în cazul în care decizia administrativă emisă nu respectă prevederile legale, are dreptul de a o ataca în instanţă conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată.

Împotriva sentinţei a declarat recurs în termen reclamanta, care a  criticat-o pentru nelegalitate, solicitând casarea ei cu trimitere spre rejudecare sau modificarea ei în sensul admiterii acţiunii.

În motivare, a făcut referire la procesul soluţionat irevocabil prin decizia civilă nr. 745/16.05.2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 3643.1/325/2007, dosar în baza căruia a fost suspendată judecata în prezentul dosar.

A invocat că imobilul revendicat are aceleaşi caracteristici ca şi la data preluării şi că în prezent Statul Român prin Municipiul Timişoara este proprietar tabular, astfel că, în conformitate cu jurisprudenţa CEDO, reclamanta deţine un bun.

A invocat că, prin referirea din considerente la procentul de 8,16%, instanţa a încălcat principiul contradictorialităţii, a nesocotit decizia de casare mai sus- arătată şi nu a făcut distincţia între litigiul de drept comun anterior şi cel de faţă, întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 cu referire la Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

A invocat încălcarea Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dat fiind refuzul nejustificat de soluţionare a notificării.

Examinând sentinţa recurată,  Curtea a reţinut următoarele:

Potrivit Deciziei nr. XX/2007 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii şi obligatorie pentru instanţe în baza art. 3307 C. pr. civ.,  „Instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate”.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că „atribuţia instanţei judecătoreşti de a soluţiona calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziţii în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicţie, nelimitată în această materie prin vreo dispoziţie legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.

De altfel, reluarea procedurilor cu caracter administrativ, precum şi respingerea acţiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni şi principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la care România a devenit parte.

În acelaşi timp, în cazul când unitatea deţinătoare sau unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanţa învestită să evoce fondul în condiţiile prevăzute în art. 297 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.”

În cauza de faţă, reclamanta a notificat unitatea deţinătoare, în baza Legii nr. 10/2001, cu privire la solicitarea de restituire în natură a imobilului  din Timişoara, str. M., notificarea  nefiind soluţionată până în prezent (împrejurare confirmată inclusiv prin adresa depusă în recurs de intimatul Municipiul Timişoara).

Imobilul a reintrat în patrimoniul persoanei deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001 investită cu notificarea reclamantei în baza deciziei civile nr. 745/16.05.2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 3643.1/325/2007, astfel că la data pronunţării deciziei a încetat să mai subziste cauza de suspendare a judecăţii prezentei pricini, suspendare dispusă la termenul de judecată din 6.04.2010 în baza art. 244 pct. 1 C. pr. civ.

Urmare a pronunţării acestei decizii, reclamanta a formulat la 28.05.2013 cerere de redeschidere a dezbaterilor şi de continuare a judecăţii, cauza fiind repusă pe rol, iar termenul de judecată fiind fixat pentru 17.09.2013.

Deşi entitatea investită cu soluţionarea notificării a fost parte în dosarul nr. 3643.1/325/2007 şi avea cunoştinţă despre restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, nu a procedat la soluţionarea notificării reclamantei nici în termen de 60 de zile de la pronunţarea hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus irevocabil reînscrierea statului ca proprietar al imobilului – obiect al notificării, fără a justifica rămânerea în pasivitate.

În consecinţă, raportând cele mai sus reţinute la Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de recurs a reţinut că pârâtul investit cu soluţionarea notificării avea aptitudinea recunoscută de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 ca, în situaţia în care aprecia că înscrisurile doveditoare cerute de art. 22 din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data notificării nu ar fi fost depuse de notificant, să emită o dispoziţie de respingere a notificării. Or, în cauză, după cum s-a arătat, nici la expirarea termenului  de 60 de zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 de la reîntoarcerea imobilului în patrimoniul statului pârâtul nu a soluţionat notificarea, fără a justifica în vreun fel refuzul de emitere a dispoziţiei.

În aceste condiţii, conform celor statuate prin menţionata decizie a  Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa judecătorească (în speţă, Tribunalul Timiş) avea plenitudine de competenţă în a soluţiona cererea de restituire în natură a imobilului în litigiu,  fără ca reclamanta să mai fie ţinută a solicita entităţii notificate continuarea procedurii administrative.

Reţinând contrariul şi respingând cererea reclamantei, prima instanţă nu a mai cercetat susţinerile acesteia, soluţionând procesul fără a intra în cercetarea fondului, astfel că se impune casarea sentinţei  astfel pronunţate cu trimitere spre rejudecare la prima instanţă, aceasta având inclusiv competenţa de a verifica incidenţa dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001, verificare ce nu este dată în competenţa exclusivă a unităţii deţinătoare.

Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (2), (3), (5) C. pr. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. pr. civ. instanţa a admis recursul declarat de reclamantă şi a casat sentinţa recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Timiş.