Încetarea raporturilor de muncă în baza art.65 alin.1 din Codul Muncii. – Condiţii: Lipsa menţiunii prevăzute de art.74 alin.1 lit.b din Codul muncii referitoare la durata preavizului, neacoperită prin comunic…


Încetarea raporturilor de muncă în baza

art.65 alin.1 din Codul Muncii.

– Condiţii:

 Lipsa menţiunii prevăzute de art.74 alin.1 lit.b din Codul muncii referitoare la durata preavizului, neacoperită prin comunicarea preavizului, ca urmare a hotărârii adunării generale de dizolvare anticipată a societăţii, potrivit art.77, în caz de conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept, decât cele precizate în decizia de concediere .

Decizia civilă nr.347/R/12.02.2008

Prin sentinţa civilă nr. 1876/15.11.2007 pronunţată în dosarul nr. 26295/3/2007, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale a admis în parte acţiunea astfel cum a fost precizată şi completată, formulată de reclamanta  C. N. în contradictoriu cu pârâta S.C. Poliz Met S.R.L.

A  fost  anulată decizia nr. 57/11.06.2007 emisă de intimată şi obligată aceasta la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi actualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamanta de la data deciziei de concediere şi până la rămânerea definitivă şi irevocabilă a prezentei hotărâri.

Au fost respinse cererile având ca obiect obligarea pârâtei la plata  salariilor compensatorii şi compensarea  în bani a concediului de odihnă, ca neîntemeiate.

A obligat pârâta la 420 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

În considerente a reţinut că între părţi s-a încheiat  contractul individual de muncă nr. 5119/22.11.2005, reclamanta fiind angajata intimatei în funcţia de controlor, prin decizia nr. 57/11.06.2007 dispunându-se încetarea raporturilor juridice de muncă, în baza art. 65 alin. 1  din Codul muncii.

Analizând decizia  prin prisma cerinţelor  obligatorii de formă, Tribunalul a reţinut lipsa menţiunii prevăzute de art. 74 alin. 1 lit. b) referitoare la durata preavizului, neacoperită prin comunicarea preavizului nr. 51/14.05.2007, ca urmare a hotărârii adunării generale de dizolvare anticipată a societăţii, deoarece potrivit art. 77, în caz de conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere şi oricum, în acest act nu se precizează durata preavizului.

De asemenea, decizia nu cuprinde dispoziţiile prevăzute de art. 74 alin. 1 lit. d) din Codul muncii, respectiv lista tuturor locurilor de  muncă disponibile în  unitate şi termenul pe care salariatul l-a avut la dispoziţie pentru ocuparea unui loc de muncă vacant sau menţiunea eventualului refuz al salariatului de a opta pentru ocuparea unuia dintre locurile vacante oferite.

Articolul 74 lit. d) din Codul muncii  instituie direct o condiţie de formă, iar indirect, o condiţie de fond  extrinsecă  pozitivă, fiind o normă de trimitere la art. 64, pentru a nu mai reitera conţinutul acesteia, fiind  evidentă intenţia legiuitorului că menţiunea privind  lista locurilor de muncă disponibile în unitate să fie obligatorie în toate  cazurile de concediere pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.

Aceeaşi interpretare se impune şi în virtutea art. 80 din contractul colectiv  de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, în conformitate cu care, în situaţia în care disponibilizare nu poate fi evitată , conducerea unităţii va comunica în scris salariatului al cărui post urmează a fi desfiinţat, dacă i se oferă sau nu un alt loc de muncă ori cuprinderea într-o formă de recalificare profesională, în vederea ocupării unui post în aceeaşi unitate, desfacerea contractului individual de muncă putând opera numai în cazurile în care salariatului nu i se poate oferi un alt loc de muncă sau în cazul  refuzului locului de muncă oferit.

Or, lipsa  menţiunilor obligatorii expres prevăzute de lege constituie, potrivit art. 76 alin. 1 din Codul muncii, cauză de nulitate absolută expresă a deciziei de concediere individuală pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, ducând la desfiinţarea acesteia ca nelegală, condiţia menţiunilor obligatorii fiind prevăzută „ ad validitatem”.

În ceea ce priveşte temeinicia măsurii concedierii, Tribunalul a reţinut că din cuprinsul deciziei nu rezultă, potrivit art. 65 alin. 2 din Codul muncii, caracterul efectiv, real şi serios al concedierii, respectiv nu rezultă că în realitate a avut loc o suprimare efectivă şi definitivă a acestui post din structura funcţional-organizatorică a angajatorului.

Astfel, cauza concedierii este desfiinţarea locului de muncă ca urmare a hotărârii  adunării generale a asociaţilor de dizolvare anticipată a societăţii, hotărâre fără număr şi care nu a fost depusă la dosar deşi instanţa a acordat în acest sens mai multe termene, cu citarea pârâtei, căreia-i revenea,  potrivit art. 287 din Codul muncii, sarcina probei, mai mult, din relaţiile oferite de Oficiul Registrului Comerţului, rezultă  că societatea se află în funcţiune, fără a se înregistra hotărârea despre care  se face vorbire  sau faptul că aceasta a fost dizolvată.

Pârâta nu a depus la dosar nici statele de funcţii şi organigramele anterioare şi ulterioare concedierii contestatoarei, pentru a putea aprecia  dacă a avut loc o concediere efectivă, reală şi serioasă, rezultând că reducerea activităţii s-a făcut în scopul  îndepărtării contestatoarei.

Având în vedere soluţia de anulare a măsurii concedierii şi repunere a părţilor în situaţia anterioară  prin acordarea de despăgubiri conform art. 78 din Codul muncii, urmează a fi respinse cererile având ca obiect obligarea intimatei la plata salariilor  compensatorii sau compensarea în bani a concediului de odihnă, dat fiind  caracterul subsidiar al acestora şi faptul că prin anularea deciziei  de concediere, reclamanta nu va mai avea dreptul la salariile compensatorii  solicitate şi nici la compensarea în bani a concediului de odihnă şi care se poate solicita doar în condiţiile încetării raporturilor de muncă.

Împotriva sus-menţionatei hotărâri, în termen legal a declarat recurs intimata, întemeiat pe dispoziţiile  art. 304 pct. 6 şi 9 C. pr. civ. şi înregistrat  pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VII a  Civilă şi pentru Cauze  privind Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale  sub nr. 26295/3/2007.

În susţinerea recursului a reiterat că la data de 18.04.2007, în baza hotărârii AGA nr. 1, asociaţii au decis  dizolvarea anticipată a societăţii în temeiul art. 227 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 31/1990 republicată şi modificată, înregistrată  la Oficiul Registrului Comerţului prin  încheierea  nr. 30181 din 25.05.2007, luarea acestei decizii fiind determinată de o cauză reală, impusă de dificultăţi de ordin economic, societatea fiind în pierdere.

Urmare a acestei hotărâri, reclamanta a fost legal înştiinţată despre faptul că urma să fie concediată, situaţie în care s-a emis preavizul nr. 51/14.05.2007 şi ulterior, decizia nr. 57/11.06.2007, potrivit art. 65 alin. 1 din Codul muncii.

Referito la temeiul de drept prevăzut de art. 304 pct. 6 C. pr. civ, a arătat că în raport  de solicitările  formulate de contestatoare prin cererea precizată şi completată, instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, respectiv şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatoarea dacă nu se dispunea încetarea contractului individual de muncă,  pe care nu reiese că le-ar fi solicitat, solicitând în schimb, acordarea salariilor compensatorii şi drepturile băneşti aferente concediului de odihnă.

Cât priveşte aprecierea potrivit căreia decizia de concediere nu îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de art. 74 din Codul muncii, a susţinut că cerinţele de formă a căror nerespectare atrage sancţiunea  nulităţii absolute sunt numai cele expres  şi limitativ prevăzute de art. 62 alin. 2 şi art. 268 alin. 2  din Codul muncii.

Cât priveşte cel de al doilea motiv de nelegalitate reţinut de instanţa de fond, a arătat că dispoziţiile art. 74 alin. 1 coroborate cu art. 64 din Codul muncii nu îşi găseşte aplicabilitatea în speţă, deoarece motivul de încetare a contractului individual de muncă se întemeiază pe dispoziţiile art. 65 din Codul muncii, angajatorul fiind obligat să-i propună salariatului alte locuri de muncă vacante în unitate numai în situaţiile prevăzute  de art. 64 sau în condiţiile art. 56 lit. f) din Codul muncii.

De asemenea, instanţa reţine în mod greşit în considerentele hotărârii, prevederile art. 80 din contractul colectiv de muncă  la nivel naţional pe anii 2007-2010 care vizează doar condiţiile concedierii colective,  în speţă nefiind vorba de o concediere colectivă, întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele legale, respectiv art. 68 din Codul muncii, astfel că este surprinzătoare reţinerea instanţei întemeiată pe art. 68 lit. c) din Codul muncii.

Referitor la motivele de netemeinicie reţinute de instanţa de fond, a învederat că societatea nu a fost legal citată, la dosarul cauzei existând răspunsul Oficiului Registrului Comerţului prin care se comunică adresa corectă a societăţii, cu toate acestea citarea făcându-se cu rea-credinţă, la uşa instanţei, măsură ce nu se poate  dispune decât în condiţiile art. 95 C. pr. civ, când reclamantul nu a reuşit să afle domiciliul pârâtului, deşi a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru aceasta.

Într-o atare situaţie, societatea pârâtă nu a putut să-şi formuleze apărările,  nu a putut să administreze probe în combaterea susţinerilor reclamantei, încălcându-se astfel principiul contradictorialităţii şi fiind privată de un drept fundamental garantat de Constituţie, dar şi de art. 6 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, anume dreptul la un proces echitabil, impunându-se ca reclamanta să suporte consecinţele  relei credinţe cât priveşte citarea pârâtei .

În acelaşi sens, a arătat că pe rolul  aceleiaşi instanţe au fost introduse de acelaşi apărător, alte trei cereri similare, aflând din dosarul nr. 26296/3/2007, în care a fost legal  citată, de existenţa celorlalte dosare.

În consecinţă a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot  a sentinţei civile atacate, în sensul respingerii contestaţiei, ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta a solicitat respingerea recursului ca nefondat, considerând că prima instanţă a  admis în mod corect contestaţia reclamantei, în conformitate cu solicitările  acesteia şi dispoziţiile legale.

Cercetând recursul declarat prin prisma  criticilor  formulate, Curtea reţine  că aceasta este nefondată.

Astfel, faptul că reclamanta a fost înştiinţată despre concediere, sens în care s-a emis „ preavizul” nr. 51/14.05.2007, nu acoperă neprevederea duratei preavizului în decizia de concediere obligatorie, potrivit art. 74 alin. 1 lit. b) din Codul muncii şi care constituie cauza de nulitate a măsurii, mai ales că durata acesteia, respectiv termenul la care a început să curgă şi cel al expirării sale, nu sunt stipulate în actul intitulat „ preaviz”.

Cât priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. pr. civ, Curtea constată că nu este real că instanţa s-a pronunţat „ plus petita”, solicitarea de acordare a despăgubirilor  egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, în aplicarea art. 78 din Codul muncii făcând obiectul  cererii completatoare depuse în conformitate cu art. 132 alin. 1 C. pr. civ, la primul termen de judecată.

Mai mult, din formularea art. 78 alin. 1 din Codul muncii, rezultă că anularea măsurii concedierii conduce automat la obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizare şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, numai reintegrarea pe postul deţinut anterior nefiind  posibilă decât la cerere, conform alineatului  2 al aceluiaşi text.

Nu poate fi primită nici aprecierea potrivit căreia cauzele de nulitate a deciziei sunt prevăzute limitativ de dispoziţiile art. 62 alin. 2 şi art. 268 alin. 2 din Codul muncii, printre care nu figurează şi aceea referitoare la neprevederea duratei preavizului, sancţiunea nulităţi absolute pentru acest motiv fiind extrasă  din caracterul imperativ al reglementării care statuează în sarcina angajatorului obligaţia de a acorda şi stabili  durata preavizului, în ocrotirea interesului public  de asigurare a stabilităţii în raporturile de muncă şi protecţie a salariaţilor împotriva încetării raporturilor de muncă în mod abuziv, nelegal şi nejustificat, având asigurat dreptul la apărare împotriva oricăror măsuri nelegale sau neîntemeiate.

Referitor la inaplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 74 alin. 1 coroborate cu art. 64 din  Codul muncii, Curtea  reţine că în mod legal şi temeinic a apreciat prima instanţă că şi în situaţia concedierii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, potrivit art. 65 alin. 1 Codul muncii, angajatorul are obligaţia propunerii altor locuri de muncă vacante ( dacă are), în caz contrar de a solicita sprijinul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă, întrucât relaţiile de muncă se bazează pe principiul bunei-credinţei şi  garantării dreptului la protecţie împotriva şomajului, nefiind logic ca în cazul concedierii pentru inaptitudine fizică şi/sau psihică ori necorespundere profesională să se ofere un alt loc de muncă ori după caz, să se intervină la Agenţia pentru ocuparea forţei de muncă, iar pentru desfiinţarea locului de muncă pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, să se procedeze la fel.

Din această perspectivă, este pertinentă  reţinerea de către instanţă a dispoziţiilor art. 80 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional, care vorbeşte despre „ disponibilizări”, numai în forma concedieri colective, situaţie în care angajatorul este obligat să comunice  salariatului dacă i se oferă sau nu un loc de muncă.

Se au în vedere în acelaşi sens şi dispoziţiile Legii nr. 76/2002 privind asigurările de şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, conform cărora „ în  cazul unor restructurări ale activităţii care pot conduce la modificări substanţiale ale numărului şi structurii profesionale a personalului, angajatorii au obligaţia de a înştiinţa agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă în vederea adoptării unor măsuri pentru combaterea şomajului şi prevenirea efectelor sociale negative ale acestor disponibilizări” ( art. 79).

În acelaşi context, referirea instanţei  la dispoziţiile art. 68 lit. c) din Codul muncii, nu se face pentru a se susţine că aceasta este ipoteza în speţă, ci pentru a se argumenta, în urma unei interpretări teleologice şi sistematice a dispoziţiilor legale, concluzia obligativităţii în toate cazurile de concediere pentru  motive care nu ţin de persoana salariatului, a menţionării locurilor de muncă disponibile.

Aceasta în condiţiile în care în cuprinsul deciziei de concediere nr. 57/11.06.2007 se face vorbire de „ lichidarea” societăţii, respectiv „ desfiinţarea  locului de muncă”, fără a se face dovada niciuneia dintre  cele două ipoteze, hotărârea de dizolvare anticipată a societăţii nefiind echivalentă şi cu lichidarea şi încetarea personalităţii juridice a acesteia, în urma radierii,  personalitatea juridică a societăţii subzistând pentru nevoile lichidării, astfel că nu este obligatoriu ca locurile de muncă să se desfiinţeze, pârâta-recurentă nefăcând dovada suprimării efective a locului de muncă al contestatoarei din structura funcţional-organizatorică a angajatorului şi nici al absenţei unor locuri de muncă disponibile pentru perioada lichidării, compatibile cu pregătirea profesională  a acestei angajate.

În fine, cât priveşte motivul referitor la neîndeplinirea legală a procedurii de citare, Curtea reţine că în mod legal prima instanţă a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 95 alin. 2 C. pr. civ, dispunând citarea prin afişarea la uşa instanţei, de vreme ce procedura de citare la sediul cu care pârâta figurează la Registrul  Comerţului nu putea fi îndeplinită, menţionându-se mutarea societăţii de la această adresă, reclamanta aflându-se în imposibilitate obiectivă de a indica o altă adresă,  o modificare cu privire la sediul social nefiind înregistrată la Oficiul Registrului Comerţului.

Se constată totodată că adresa sediului a fost menţionată corect şi complet în citaţiile întocmite, „pavilionul” şi „ camera” indicate nefăcând parte din adresa poştală a acestui sediu, ci contribuind la individualizarea mai exactă a spaţiului, pentru a putea fi înscrisă în registrul comerţului, dată fiind cerinţa de a nu se suprapune cu sediile societăţilor comerciale înregistrate la aceeaşi adresă.

Într-o atare situaţie, Curtea constată că reclamantei nu i se poate reţine nicio culpă cu privire la faptul că  prima instanţă a recurs la aplicarea dispoziţiilor art. 95 C. pr. civ, iar pârâta-recurentă  nu se poate prevala de nerespectarea dreptului la apărare, a principiului contradictorialităţii sau dreptului fundamental la un proces echitabil.

În consecinţă, potrivit celor expuse, s-a reţinut că prima instanţă a pronunţat, în limitele învestirii, o hotărâre legală şi temeinică, prin raportare la care recursul formulat este nefondat şi a fost respins ca atare, în aplicarea art. 312 alin. 1 C. pr. civ.

În baza art. 274 alin. 1 C. pr. civ, reţinând culpa procesuală a recurentei pentru formularea  căi de atac respinse, a obligat-o pe aceasta  la plata cheltuielilor de judecată către intimată, în valoare de 250 lei, reprezentând onorariu avocat.