Competenţa teritorială de soluţionare a unui conflict de muncă


Competenţa teritorială de soluţionare a unui conflict de muncă

C. muncii, art. 284 alin. (1), alin. (2), art. 298 alin. (2) pct. 10

Legea nr. 168/1999, art. 72

Competenţa teritorială de soluţionare a unui conflict de muncă aparţine instanţei competente material în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul reclamantul, conform art.284 alin. 2 din Codul muncii.

Aplicarea acestor dispoziţii se impune, deoarece sunt ulterioare celor ale art. 72 din Legea nr. 168/1999, iar art. 298 alin. (2) din Codul muncii prevede că: „pe data intrării în vigoare a prezentului cod se abrogă orice alte dispoziţii contrare”.

Astfel, este evidentă intenţia legiuitorului de a renunţa la vechea reglementare în materie de competenţă teritorială de soluţionare a conflictelor de muncă, cu scopul de a se ralia prevederilor europene şi internaţionale referitoare la jurisdicţia muncii, prin instituirea unor norme procedurale în beneficiul salariatului, pentru eficientizarea actului de justiţie, în spiritul principiului celerităţii şi al garantării accesului liber şi imediat la justiţie.

Astfel, este evidentă intenţia legiuitorului de a renunţa la vechea reglementare în materie de competenţă teritorială de soluţionare a conflictelor de muncă, cu scopul de a se ralia prevederilor europene şi internaţionale referitoare la jurisdicţia muncii, prin instituirea unor norme procedurale în beneficiul salariatului, pentru eficientizarea actului de justiţie, în spiritul principiului celerităţii şi al garantării accesului liber şi imediat la justiţie.

Principiul potrivit căruia o normă specială înlătură de la aplicare o dispoziţie cu caracter general, chiar dacă ultima este ulterioară, nu poate servi drept justificare pentru aplicarea unei norme abrogate, deoarece o asemenea interpretare ar permite încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, prin lipsirea de efecte a unui act normativ cu putere de lege, ca urmare a intervenţiei instanţelor de judecată, pe motiv că el a fost adoptat cu nerespectarea normelor de tehnică legislativă instituite printr-o lege specială.

Principiul potrivit căruia o normă specială înlătură de la aplicare o dispoziţie cu caracter general, chiar dacă ultima este ulterioară, nu poate servi drept justificare pentru aplicarea unei norme abrogate, deoarece o asemenea interpretare ar permite încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, prin lipsirea de efecte a unui act normativ cu putere de lege, ca urmare a intervenţiei instanţelor de judecată, pe motiv că el a fost adoptat cu nerespectarea normelor de tehnică legislativă instituite printr-o lege specială.

Curtea de Apel Timişoara,

Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 1140 din 16 iulie 2009

Prin acţiunea civilă, înregistrată la Tribunalul Arad sub nr. 1645/108/28 aprilie 2009, reclamantul D.T. a chemat în judecată pârâta S.C. „T.E.S.” S.R.L. Bucureşti, solicitând instanţei ca, prin hotărârea judecătorească pe care o va pronunţa, să oblige pârâta: la plata drepturilor băneşti cuvenite pentru lunile februarie, martie şi aprilie 2009, calculate până la încetarea contractului de muncă, respectiv până la 17 aprilie 2009; la plata zilelor de concediu de odihnă aferente timpului lucrat în 2009; la plata diferenţei salariale reprezentând coeficientul minim de ierarhizare de 1,2 aplicat la salariul minim pe economie pentru perioada 1 ianuarie 2009 – 17 aprilie 2009; la plata a 240 de ore de noapte prestate în perioada ianuarie – martie 2009, conform pontajului întocmit şi să modifice decizia de desfacere a contractului de muncă, în ceea ce priveşte temeiul de drept al încetării acestuia ca fiind art. 651 din Codul Muncii, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 780/12.05.2009, urmare a invocării din oficiu, instanţa a admis excepţia de necompetenţă teritorială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 168/1999, care stabilesc competenţa de soluţionare în favoarea instanţei în circumscripţia căruia îşi are sediul unitatea, sunt în vigoare şi se aplică cu prioritate faţă de dispoziţiile art. 284 alin. 2 din Codul Muncii.

A apreciat că art. 298 alin. 2 pct. 10 din Codul Muncii nu a putut abroga dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 168/1999, dat fiind raportul dintre norma specială şi norma generală. Totodată, a reţinut că asupra acestui aspect s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizii de speţă, fără a lua în considerare prevederile art. 63 din Legea nr. 24/2000.

În termen legal, reclamantul D.T. a declarat recurs împotriva sentinţei civile menţionate mai sus, solicitând casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei la Tribunalul Arad în vederea soluţionării acţiunii.

În motivarea cererii de recurs se arată că hotărârea este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, în condiţiile în care art. 298 ultima liniuţă din Codul Muncii a abrogat implicit dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 168/1999. Totodată, se susţine că, în speţă, sunt incidente prevederile art. 284 alin. (2) din Codul Muncii, în vigoare la data sesizării instanţei, potrivit cu care, la judecarea conflictelor de muncă, competenţa teritorială revine instanţei în a cărei  circumscripţie îşi are domiciliul reclamantul. Aceasta întrucât, la stabilirea competenţei teritoriale, legiuitorul a avut în vedere înlesnirea accesului angajaţilor la justiţie şi evitarea punerii lor în situaţia de a efectua cheltuieli în plus, în condiţiile în care nu şi-au primit nici drepturile băneşti aferente perioadei lucrate.

Prin întâmpinare, pârâta intimată a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, susţinând că în mod corect instanţa a declinat competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Tribunalului Bucureşti, în temeiul art. 72 din Legea nr. 168/1999.

Intimata a apreciat că dacă prevederile Legii nr.168/1999 ar fi fost abrogate la intrarea în vigoare a Codului Muncii, această abrogare ar fi fost menţionată explicit în lista prevederilor abrogate din partea finală a Codului Muncii şi nu ar fi fost inclusă implicit la ultima liniuţă, mult prea generală. Pe de altă parte, se arată că societatea nu-şi permite efectuarea unor cheltuieli suplimentare cu deplasarea şi susţinerea litigiului, dorind încă de la început ca acesta să se rezolve amiabil.

Analizând recursul reclamantului prin prisma motivelor invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 4 şi 9 cod procedură civilă, instanţa a apreciat recursul întemeiat şi l-a admis pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În cauză sunt incidente dispoziţiile art. 284 alin. (1) din Codul muncii, în vigoare la data sesizării instanţei, potrivit cărora judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor stabilite conform codului  de procedură civilă. Alineatul 2  al aceluiaşi articol prevede că cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin.1 se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Aşadar, competenţa materială de soluţionare a unui conflict de muncă aparţine în primă instanţă tribunalului, potrivit art. 2 pct. (1) lit. b1 C.proc.civ., iar competenţa teritorială aparţine instanţei competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul reclamantul, cum se prevede expres în art. 284 alin. (2) din Codul muncii.

Aplicarea prevederilor Codului Muncii se impune, în speţă, deoarece noua reglementare este ulterioară Legii nr. 168/1999, iar art. 298 alin. (2) din Codul muncii prevede că: „pe data intrării în vigoare a prezentului cod se abrogă orice alte dispoziţii contrare”.

Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât limitele controlului judiciar al actelor emise de autorităţile publice sunt fixate în mod expres prin art. 126 alin. (6) din Constituţia României, iar depăşirea acestora, nu numai că ar conduce la încălcarea legii fundamentale, dar ar pune autorităţile judiciare în ipostaza de a săvârşi un veritabil abuz de putere.

Faţă de cele expuse anterior, Curtea a apreciat că tribunalul a aplicat eronat prevederile art. 72 din Legea nr. 168/1999, depăşindu-şi atribuţiile conferite de lege, fapt care atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 4 C.proc.civ.

Raportat la cele reţinute, în baza art. 312 alin. (3) şi alin. (5) C.proc.civ., a fost  admis recursul reclamantului, s-a casat sentinţa recurată şi s-a trimis cauza la Tribunalul Arad în vederea soluţionării acţiunii deduse judecăţii.