Potrivit art.16 alin.1 din OUG 202/2002: ”1) În scopul conservării condiţiilor ambientale şi valorii patrimoniale şi peisagistice din zonele situate în aproprierea ţărmului, se delimitează pe toată lungimea litoralului o fâşie de teren lată de 50-150 m măsuraţi de la linia cea mai înaintată a mării, în funcţie de lăţimea zonei costiere, în care sunt interzise orice fel de construcţii definitive.”
În domeniul reglementat de ordonanţă la data emiterii autorizaţiei era în vigoare H.G. nr. 749/2004, privind stabilirea responsabilităţilor, criteriilor şi modului de delimitare a fâşiei de teren aflate în imediata apropiere a zonei costiere, în scopul conservării condiţiilor ambientale şi valorii patrimoniale şi peisagistice din zonele situate în apropierea ţărmului.
Art. 2 lit.b din HG 749/2004 prevede că “limita cea mai înaintată a mării – limita maximă de înaintare a valurilor pe ţărm la cele mai puternice furtuni înregistrate. Această zonă include toate porţiunile de ţărm inundate periodic de acţiunea valurilor. De la aceasta se stabileşte în continuare, spre uscat, fâşia de teren de 50-150 m, în scopul conservării condiţiilor ambientale şi valorii patrimoniale şi peisagistice.
Art. 2 lit.b din HG 749/2004 prevede că “limita cea mai înaintată a mării – limita maximă de înaintare a valurilor pe ţărm la cele mai puternice furtuni înregistrate. Această zonă include toate porţiunile de ţărm inundate periodic de acţiunea valurilor. De la aceasta se stabileşte în continuare, spre uscat, fâşia de teren de 50-150 m, în scopul conservării condiţiilor ambientale şi valorii patrimoniale şi peisagistice.
De asemenea, art. 3 stabileşte în concret criteriile pentru delimitarea fâşiei de teren respectiv: “ În cazul ţărmului care funcţionează în regim natural, lăţimea se stabileşte la limita maximă de 150 m distanţă de linia cea mai înaintată a mării. Pentru ţărmul cu plaje amenajate pentru utilităţi turistice, protejate de construcţii hidrotehnice de protecţie costieră, faleze amenajate, alte construcţii din zonă, această limită se stabileşte în intervalul 50-150 m de la linia cea mai înaintată a mării, în funcţie de limita dinspre mare a străzilor/aleilor/bulevardelor, a infrastructurii turistice, a lucrărilor de protecţie costieră şi a altor construcţii existente în zonă .“
De asemenea, art. 3 stabileşte în concret criteriile pentru delimitarea fâşiei de teren respectiv: “ În cazul ţărmului care funcţionează în regim natural, lăţimea se stabileşte la limita maximă de 150 m distanţă de linia cea mai înaintată a mării. Pentru ţărmul cu plaje amenajate pentru utilităţi turistice, protejate de construcţii hidrotehnice de protecţie costieră, faleze amenajate, alte construcţii din zonă, această limită se stabileşte în intervalul 50-150 m de la linia cea mai înaintată a mării, în funcţie de limita dinspre mare a străzilor/aleilor/bulevardelor, a infrastructurii turistice, a lucrărilor de protecţie costieră şi a altor construcţii existente în zonă .“
Art. 16 alin. 1 din OUG nr. 202/2002
Art. 2 şi 3 din HG nr. 749/2004
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa – Secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, sub nr.468/118/2010, reclamantul D.V. a chemat în judecată Primarul oraşului E., Consiliul Local E. şi Universitatea B., solicitând ca prin hotărârea ce va pronunţa, instanţa să dispună:
– anularea în tot a actului administrativ unilateral – Autorizaţie de construire nr.209/10.11.2009 emisă în beneficiul Universităţii B.;
– obligarea pârâtei Universitatea B. la repararea pagubei ce i-a cauzat-o sau autorizarea sa să efectueze reparaţiile pe cheltuiala pârâtei;
– obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.
Se arată în motivare ca reclamantul este proprietarul imobilului construit aflat pe fondul limitrof celui pe care Universitatea B. a demarat edificarea unei construcţii cu caracter permanent, la Est de construcţia sa, respectiv pe fâşia de plajă de mai puţin 50 m ce desparte limita maximă construibilă de linia cea mai înaltă a mării – prin aceea că beneficiarul autorizaţiei de construire nesocoteşte dispoziţiile imperative ale legii şi, în egală măsură, îl prejudiciază, punând în pericol siguranţa construcţiei, proprietatea sa.
Faţă de demararea lucrărilor de construcţie, fără afişarea la loc vizibil a panoului de identificare a investiţiei, la care obligă prevederile Ordinului nr.63/N din 11 august 1998 emis de Ministerul lucrărilor publice şi amenajării teritoriului, a sesizat autorităţile locale care, în urma controlului au afişat pe construcţia demarată de Universitatea B. un panou care marca interdicţia de continuare a lucrărilor, în lipsa autorizaţiei de construire.
La numai o zi de la depunerea cererii, Primăria oraşului E. eliberează în beneficiul pârâtei, autorizaţia de construire nr.209/10.11.2009, pentru construire locuinţă P+2 E şi organizare de şantier, pe lotul 1020 parcelarea Tuzla – Techirghiol, înscris în CF 10553, având număr cadastral 160.
S-a susţinut totodată că, potrivit dispoziţiile legislaţiei speciale de protecţie a zonei costiere, autorizaţia de construire poate fi eliberată doar în exteriorul benzii litorale (de 50-150m), care va fi stabilită în raport de geomorfologia terenului, în vreme ce construcţia Universităţii B. se edifică în interiorul benzii litorale, în condiţiile în care nu au fost eliberate avizele necesare.
Poziţia procesuală a pârâtei Universitatea B. a fost exprimată prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei.
Pârâta a formulat apărări procesuale, pe cale de excepţie invocând lipsa interesului legitim în promovarea cererii. S-a solicitat a se constata că nu se justifică de către reclamant un interes legitim în declanşarea şi susţinerea acţiunii, interesul său este doar de natură peisagistică, câtă vreme nu i s-a încălcat nici un atribut al dreptului său de proprietate pe care îl are constituit asupra construcţiei vecine cu cea pentru care Universităţii B. i-a fost eliberată autorizaţia a cărei suspendare o solicită.
În ipoteza în care se cenzurează apărările procesuale, în referire la fondul cauzei pârâta opinează că nu este justificată cererea reclamantului, de vreme ce a achiziţionat în condiţii de deplină legalitate terenul pe care a demarat edificarea centrului de studii al universităţii, numai după obţinerea tuturor aprobărilor legale.
În apărare, pârâta arată că însăşi construcţia reclamantului este situată în limita de 50-150 m de la limita mării, aflându-se sub aspectul poziţionării în aceeaşi situaţie, cu diferenţa că Universitatea „B.” se încadrează în excepţia prevăzută de art.16 alin.(2) din OUG.202/2002, aprobată prin Legea nr.280/2003, construcţia edificată fiind afectată unui centru de studiu pentru o instituţie de utilitate publică, în accepţiunea art.1 din Legea nr.480/2002, asimilată serviciilor publice.
Prin sentinţa civilă nr. 441/11.03.2011, Tribunalul Constanţa a respins acţiunea formulată de reclamantul D.V. în contradictoriu cu pârâţii Primarul Oraşului E. şi Consiliul Local E. şi Universitatea B., ca nefondată.
Pentru a pronunţa în acest sens prima instanţă a reţinut că, la data de 05.05.2009, Universitatea B., titulară a dreptului de proprietate asupra terenului amplasat în parcelarea Tuzla-Techirgiol, lot 1020 din E. Sud, înscris în CF 10553, identificat prin număr cadastral 160, dobândit prin actul autentificat sub nr. 602/29.04.2009 la BNP E.T., a solicitat pârâtului emiterea certificatului de urbanism, în scopul obţinerii, ca act final, a autorizaţiei de construire.
Faţă de disp.art.2/1 din Legea nr.50/1991 R, odată cu depunerea cererii pentru emiterea certificatului de urbanism a fost începută procedura de autorizarea a executării lucrărilor pentru ”construire locuinţă”.
Prin certificatul de urbanism nr.216/13.05.2009, a fost determinat regimul juridic, economic şi tehnic al imobilului şi au fost menţionate actele necesare, avizele şi autorizaţiile pe care beneficiarul trebuie să le prezinte pentru eliberarea autorizaţiei de construire.
Din economia dispoziţiilor art.5 din Legea nr.50/1991 R şi ale art.29 din Legea nr.350/2001 rezultă că certificatul de urbanism are natura juridică a unui aviz conform, care nu este apt să producă efecte prin el însuşi, neconferind dreptul de a executa lucrări de construcţii.
Cu toate acestea, pârâta a iniţiat executarea lucrărilor de construire, fapt sesizat de reclamant Inspectoratului de Stat în Construcţii care a declanşat verificările şi a sancţionat contravenţional Universitatea B., prin procesul verbal nr. 89/PVS din 27.10.2009. Prin actul sancţionator s-a dispus şi sistarea lucrărilor până la intrarea în legalitate, respectiv până la obţinerea autorizaţiei de construire, aspect comunicat reclamantului prin adresa nr.23438, 23705/27.10.2009.
În acest sens, pentru intrarea în legalitate, la 9.11.20009, beneficiara certificatului de urbanism a solicitat Primarului oraşului E. eliberarea autorizaţiei de construire.
Primarul oraşului E. a eliberat autorizaţia de construire nr.209/10.11.2009.
A reţinut prima instanţă că nu poate fi imputat pârâtului emitent al actului administrativ faptul că a procedat la eliberarea autorizaţiei de construire în ziua imediat următoare depunerii cererii, chiar dacă prin prisma activităţilor de acest gen este de notorietate că administraţia, în genere, nu operează cu aceeaşi celeritate în cazuri similare.
În speţă, reclamantul nu a înţeles să critice decât autorizaţia de construire, pentru neconcordanţele acestui act cu cerinţele certificatului de urbanism şi cu prescripţiile legislaţiei speciale în materie.
S-a reţinut ca pârâta Universitatea „B.” s-a conformat obligaţiei înscrise în cuprinsul certificatului de urbanism si s-a adresat A.P.M. Constanţa, cu cererea înregistrată sub nr.4280RP/4.06.2009.
A.P.M. Constanţa – în urma verificării documentaţiei şi a localizării amplasamentului în planul de urbanism, „în raport cu poziţia faţă de arii protejate, zone-tampon, monumente ale naturii sau arheologice, zone cu restricţii de construit, zone costiere „având în vedere că proiectul nu se afla listat în anexele HG.1213/2006 – decide că „proiectul propus nu se supune procedurii de evaluare a impactului asupra mediului”, aspect comunicat pârâtei cu adresa nr.4280 RP/13.08.2009.
Reţine tribunalul că nu se verifică critica reclamantului, potrivit cu care autoritatea de mediu ar fi avut în vedere un act normativ abrogat la data emiterii adresei nr.4280 RP/13.08.2009.
HG.1213/2006 a fost, într-adevăr, abrogată prin HG 445/8.04.2009 privind evaluarea impactului asupra anumitor proiecte publice şi private asupra mediului, act normativ publicat în Monitorul Oficial, partea I nr.481/13.07.2009, care însă a intrat în vigoare la 11.09.2009.
Pe de altă parte, nici emitentul certificatului de urbanism în care a fost înscrisă obligaţia beneficiarului de a contacta autoritatea teritorială de mediu, nici titularul acestui certificat nu erau abilitaţi să verifice corectitudinea concluziilor autorităţii de mediu.
Invocarea de către reclamant a răspunsului la interogatoriu al emitentului autorizaţiei de construire, care recunoaşte că în cuprinsul documentaţiei nu s-a regăsit studiu de impact asupra mediului, precum şi a conţinutului adresei nr. 2867/27.04.2010 a A.B.A.D.L., în care se menţionează că „emiterea acordului de mediu trebuia făcută cu studiu de impact”, nu justifică susţinerea potrivit cu care este „fără relevanţă juridică” – după cum se exprimă reclamantul – punctul de vedere exprimat prin adresa nr. 4280 RP/13.08.2009.
De asemenea, s-a apreciat de către prima instanţă că nu poate fi primit punctul de vedere al reclamantului potrivit cu care „trebuia emisă autorizaţia de mediu, chiar dacă se aprecia că nu era necesară obţinerea acordului de mediu”.
Autorizaţia de mediu este actul tehnico-juridic prin care sunt stabilite condiţiile şi parametrii de funcţionare pentru obiectivele şi activităţile existente şi pentru cele noi, pe baza acordului de mediu, care era obligatoriu doar pentru proiectele listate în Anexele 1 şi 2 la HG.1213/2006.
Obligaţia instituită în sarcina titularului certificatului de urbanism nr. 216/13.05.2009 a fost satisfăcută de pârâtă, care s-a adresat autorităţii competente – Agenţia pentru Protecţia Mediului Constanţa, care a decis că proiectul nu se supune procedurii de evaluare a impactului de mediu.
Numai în ipoteza în care autoritatea competentă pentru protecţia mediului stabilea necesitatea evaluării investiţiilor asupra mediului, solicitantul avea obligaţia de a notifica autoritatea competentă, potrivit art.4 din Legea nr.50/1991 R, să emită autorizaţia de construire, act ce nu putea fi eliberat decât după prezentarea autorizaţiei de mediu.
De asemenea, pentru eliberarea autorizaţiei, au fost prezentate avizele menţionate în certificatul de urbanism, respectiv: avizul de amplasament favorabil nr. 9050714/20.08.2009 emis de E.D. D.; avizul tehnic nr.703/2.07.2009 emis de R. SA; avizul de principiu eliberat de RAJA SA Constanţa; studiu geotehnic avizat.
S-a solicitat, de asemenea, prin certificatul de urbanism, dovada luării în evidenţă a proiectului de către Filiala teritorială a Ordinului Arhitecţilor din România şi avizul ANAR – DADL.
În cuprinsul documentaţiei ce a stat la baza emiterii autorizaţiei se regăseşte atât dovada luării în evidenţă a proiectului de arhitectură la Ordinul Arhitecţilor din România – Filiala Teritorială Dobrogea, înregistrat sub nr.3419/4.10.2009, cât şi avizul de gospodărire a apelor nr.67/2009 emis de DADL.
Invocarea de către reclamant a faptului că în avizul de gospodărire a apelor s-a impus la pct.2 ca beneficiarul „să respecte cu stricteţe limita de demarcaţie din partea de est, dintre terenul studiat şi domeniul public de interes naţional – plaja Mării Negre” nu este de natură să conducă la concluzia că de acest aviz nu trebuia să se ţină seama, el fiind valorificat de autoritatea pârâtă – abilitată conf. art.4 din Legea nr.50/1991 R să emită autorizaţia de construire, în condiţiile în care a fost eliberata.
În ceea ce priveste sustinerea că prin emiterea autorizaţiei de construire nr.209/2009 au fost încălcate dispoziţiile OUG.202/2002, s-a retinut ca, practic, se invocă apărarea unui interes legitim public, dar în egală măsură reclamantul invocă şi un interes legitim privat, susţinând că prin realizarea construcţiei Universităţii B. este periclitată siguranţa imobilului proprietatea sa şi a persoanelor care îl ocupă, fiind incidente disp.art.8 alin.1/1 din Legea nr.554/2004, împrejurare faţă de care instanţa a constatat ca fiind neîntemeiată excepţia lipsei de interes invocată de pârâtă.
A fost inlaturată apărarea pârâtei Universitatea B., potrivit cu care s-ar afla în situaţia de excepţie consacrată de art.16 alin.2 din actul normativ menţionat intrucat nu orice edificiu sau construcţie realizată de o instituţie publică este „indispensabilă securităţii sau serviciilor publice”, iar în speţă, rezultă că a fost autorizată edificarea unei construcţii cu destinaţia locuinţă cu două etaje.
În Capitolul X al OUG.202/2002 („Dispoziţii finale”) prin art.83 sunt enumerate autorităţile publice centrale care „sunt în drept să emită norme, normative şi ordine cu caracter obligatoriu” în domeniul de aplicare al actului normativ, iar prin art.84 al OUG.202/2002 se dispune că în termen de 12 luni de la intrarea în vigoare, autorităţile publice centrale vor elabora reglementările specifice.
Aceste reglementările specifice nu au fost adoptate, nu au fost elaborate Normele metodologice de aplicare a legii, astfel încât nu se poate susţine cu temei că unităţile administrativ teritoriale puteau să-şi execute obligaţia consacrată prin art.12 din HG.749/2004, respectiv să-şi actualizeze documentaţiile de urbanism în concordanţă cu prevederile legislaţiei speciale, de vreme ce – după cum se dispune prin Legea nr.280/2003 de aprobare a OUG.202/2002, stabilirea benzii litorale se realizează în funcţie de geomorfologia terenului. Or, autorităţile administraţiei locale nu se pot substitui organismelor şi instituţiilor cu atribuţii în acest sens, care nu au avut iniţiativă legislativă în acest sens.
În condiţiile în care Normele metodologice de aplicare a legii şi reglementările specifice în materie nu au fost adoptate – nu au fost actualizate documentaţiile de urbanism, autoritatea pârâtă nu putea refuza eliberarea autorizaţiei de construire, sub motiv că amplasamentul terenului impune restricţiile menţionate în legile speciale privind protecţia zonei costiere.
De asemenea, tribunalul a avut în vedere că potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat la BNP T.E., a planului de amplasament şi delimitare a bunului imobil, a fişei bunului imobil avizat de OCPI Constanţa, terenul proprietatea pârâtei Universitatea B. (lot 1020) are categoria de folosinţă Cc – curţi, construcţii, fiind deci construibil şi cod grupă destinaţie TDI (terenuri aflate în intravilan).
În raport de interesul public invocat de reclamant prin prisma „creşterii procesului de eroziune a zonei costiere şi de afectare a structurii teritoriului respectiv”, s-a retinut că ambele construcţii se regăsesc dacă nu într-o situaţie similară, atunci cel puţin asemănătoare – aspect susţinut argumentat de specialistul INCDGGM „G”.
Impotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, criticând sentinţa recurată pentru nelegalitate şi netemeinicie astfel:
Împotriva sentinţei civile nr.411/11.03.2011 a Tribunalului Constanţa a formulat recurs reclamantul D.V., arătând că instanţa de fond a apreciat în mod greşit că autorizaţia de construire nr.290/10.11.2009 a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor art. 16 alin.1 OUG nr. 202/2002 aprobată prin Legea nr. 280/2003.
Susţine recurentul că, în cauză, construcţia edificată de către Universitatea B. încalcă dispoziţiile OUG nr. 202/2002, privind gospodărirea integrată a zonei costiere, aprobată prin Legea nr. 280/2003, pentru aprobarea OUG nr. 202/2002 privind gospodărirea integrată a zonei costiere.
Această interdicţie se aplică, de asemenea, construcţiilor provizorii sau transportabile, cu excepţia celor pescăruşi, precum şi caravanelor sau structurilor de primire turistice cu funcţii de cazare (art. 16 alin.1 din OUG nr. 202/2002).
Construcţia edificată de Universitatea B. reprezintă un imobil parter cu două etaje care se încadrează în excepţiile prevăzute de art. 16 alin.2 OUG nr. 202/2002, constituind în realitate un hotel şi nu un institut de cercetare, aşa cupă cum a reţinut şi instanţa de fond.
Criteriile de delimitare a zonei benzii litorale de 50 m sunt prevăzute de HG nr. 749/2004 privind stabilirea responsabilităţilor, criteriilor de delimitare a fâşiei de teren aflate în imediata apropriere a zonei costiere, în scopul conservării condiţiilor ambientale şi valorii patrimoniale şi peisagistice din zonele situate în apropierea ţărmului.
Reglementările legale în vigoare obligă autorităţile administraţiei locale să emită autorizaţii de construire conform dispoziţiilor legale.
Din moment ce interdicţia de construire era prevăzută în mod expres de lege, ea trebuia respectată atât de beneficiarul cât şi de emitentul autorizaţiei de construire.
Nu se răspunde în mod concret în sentinţa recurată la problema dedusă judecăţii, respectiv dacă, prin raportare la criteriile legale prevăzute astăzi de legislaţia română în vigoare, autorizaţia nr. 209/2009 a fost emisă cu respectarea acestora.
În mod greşit, instanţa de fond a apreciat că „în condiţiile în care normele metodologice de aplicare a legii şi reglementările specifice nu au fost adoptate – nu au fost actualizate documentaţiile de urbanism, autoritatea pârâtă nu poate refuza eliberarea autorizaţiei de construire, sub motiv că amplasamentul terenului impune restricţiile menţionate în legile speciale privind protecţia mediului.
Instanţa de fond a înlăturat în mod greşit concluziile continuate în punctul de vedere exprimat de Institutul Naţional de Cercetare şi Dezvoltare Marină „G.A.” sub nr.3776/2009 şi depus la dosarul cauzei, apreciind că „doar punctul de vedere al Institutului G. a fost administrat direct în instanţă, fiind o problemă judiciară, în vreme ce lucrarea efectuată de INCDM G.A. are valoarea unei probe extrajudiciare”.
Nu are relevanţă dacă proba a fost judiciară sau extrajudiciară, ambele reprezentând opiniile unor specialişti care, contrare fiind, trebuia analizate din punct de vedere al pertinenţei lor şi al coroborării cu celelalte probe administrate în cauză.
Ambele opinii ale specialiştilor se încadrează în dispoziţiile art.201 alin.3 Cod procedură civilă, iar instanţa de fond trebuie să aibă în vedere la deliberare pe cea mai concludentă şi care se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză.
Din fotografiile depuse la dosarul cauzei rezultă că situaţia de la faţă locului nu corespunde afirmaţiilor acestui specialist şi confirmă opinia exprimată în punctul de vedere al Institutului G.A..
Astfel, în fotografiile efectuate la data de 01.03.2011, pe timp de furtună, apele mării nu ating nici măcar limita clădirii Universităţii B. şi cu atât mai puţin a construcţiei ce aparţine reclamantului.
Opinia specialistului G., potrivit cu care clădirea Universităţii B. protejează construcţia reclamantului, este greşită, în condiţiile în care această clădire edificată direct pe malul Mării Negre a slăbit rezistenţa solului nisipos şi a afectat structura de rezistenţă a clădirii reclamantului.
Cele două situaţii ale construcţiei sunt distincte, a reclamantului fiind amplasată în exteriorul liniei de 50 m, iar cea a Universităţii B. în exteriorul acesteia.
Construcţia aparţinând Universităţii B. este ridicată la numai 11,3 m de linia cea mai înaintată a Mării Negre în interiorul celor 50 m în care legea a interzis edificarea oricăror construcţii definitive, pe când construcţia reclamantului este realizată dincolo de această limită.
La emiterea autorizaţiei de construire nr. 209/2009 au fost încălcate şi dispoziţiile art. 3 coroborat cu art.2 lit. d din Legea nr.596/2001 privind unele măsuri de protecţie şi autorizare a construcţiilor în zona de coastă a Mării Negre, potrivit cu care „ se interzice autorizarea construcţiilor în zona tampon a Mării Negre”.
Această „zonă tampon” este definită de acelaşi act normativ – art.2 lit.d ca fiind „ zona care are o lăţime orizontală de 100 m măsurată de la linia de ţărm în direcţia uscatului”.
În acest sens, din raportul întocmit de Instituitul G.A. rezultă că lotul de 1020 pe care s-a autorizat construirea este situate între limita superioară de 50 m, faţă de linia Mării Negre şi limita inferioară de 28 m, iar fundaţia clădirii edificate este la distanţa de 32 m la limita inferioară (de la mare la fundaţie).
Instanţa de fond avea obligaţia legală de a analiza din punct de vedere al legalităţii şi actele premergătore autorizaţiei de construire nr.209/2009, constând că nu au fost obţinute toate avizele necesare pentru emiterea în condiţii de legalitate a autorizaţiei respective.
Instanţa de fond a apreciat greşit că „reclamantul nu a înţeles să critice decât autorizaţia de construire, pentru neconcordanţele acestui act cu cerinţele certificatului de urbanism şi cu prescripţiile legislaţiei speciale în materie.
Motivele de critică din cererea de chemare în judecată vizează autorizaţia de construire şi implicit şi motivele de nulitate a certificatul de urbanism.
Instanţa de fond a apreciat în mod greşit că „pârâta Universitatea B. s-a conformat obligaţie înscrise în cuprinsul certificatului de urbanism, s-a adresat A.P.M. Constanţa cu cererea înregistrată sub nr.4280RP/04.06.2009 şi căreia i s-a răspuns prin adresa nr. 4280 RP/13.08.2009”.
Instanţa de fond nu a ţinut seama de faptul că cele comunicate de APM Constanţa prin adresa nr. 4280RP/13.08.2009 sunt în totală contradicţie cu cele comunicate de ABA D.L., prin adresa nr.2867/27.04.2010, potrivit cu care „pentru acest proiect – construcţie P+2 E emiterea acordului de mediu trebuie făcută cu studiu de impact, iar observaţiile instituţiei ar fi trebuit transmise A.P.M. Constanţa pe perioada desfăşurării procedurii de emitere a acordului de mediu eliberat în urma unui studiu de impact întocmit de Agenţia pentru Protecţia Mediului.
În certificatul de urbanism nr.216/13.05.2009 emis în favoarea Universităţii B. se arată că în conformitate cu Directiva nr. 85/337/CEE „se comunică solicitantului obligaţia de contacta autoritatea teritorială de mediu pentru ca aceasta să analizeze şi să decidă, după caz încadrarea sau neîncadrarea proiectului în lipsa proiectelor supuse evaluării cu impact asupra mediului.
De asemenea, în avizul acordat Universităţii B. de ABA D.L. se impunea condiţia de a nu se afecta în timpul executării lucrărilor potenţialul turistic şi de agrement al Mării Negre, lucru care nu s-a respectat de către pârâta intimată, aşa cum a arătat şi specialistul audit în faţa instanţei de judecată.
În acelaşi aviz se arată că „după terminarea lucrărilor titularul are obligaţia de a obţine autorizaţie de gospodărire a apelor, conform Legii nr. 107/1996”, act administrativ care nu se regăseşte la dosarul cauzei deoarece pârâta-intimată nu a obţinut nici până la acest moment această autorizaţiei, deşi a finalizat lucrările din luna aprilie 2010.
Mai mult, în avizul de gospodărire a apelor la pct. 2 obligaţia „să se respecte cu stricteţe linia de demarcaţie din partea de est dintre terenul studiat şi domeniul public de interes naţional – plaja Mării Negre şi se interzice execuţia oricăror tip de construcţie, instalaţii sau amenajări pe domeniul public de interes naţional – plaja Mării Negre”.
În mod greşit instanţa de fond a apreciat că „ această menţiune nu este de natură să conducă la concluzia că de acest aviz nu trebuia să se ţină seama, el fiind valorificat de autoritatea pârâtă, în condiţiile în care a fost eliberat”.
Universitatea B., prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
II Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa – Secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 7779/118/2010, reclamantul Prefectul Judeţului Constanţa a chemat în judecată Primarul oraşului E., solicitând ca prin hotărârea ce va pronunţa, instanţa să dispună anularea în tot a actului administrativ unilateral – Autorizaţie de construire nr.209/10.11.2009 emisă în beneficiul Universităţii B..
A fost motivată în fapt cererea formulată arătând că prin adresa nr. 5591/2010 a fost sesizat de către numitul D.V. cu privire la nelegalitatea Autorizaţiei de construire nr.209/10.11.2009, arătându-se că aceasta a fost emisă cu încălcarea disp. art. 16 din O.U.G. nr. 2020/2002 privind privind gospodărirea integrată a zonei costiere, şi disp. art. 3 coroborat cu art. 2 lit. d din Legea nr. 697/2001 , în sensul că se autorizează edificarea unei construcţii definitive pe fâşia de plajă de mai puţin 50 m ce desparte limita maximă construibilă de linia cea mai înaltă a mării.
Analizându-se actele aferente sesizării, şi anume punctul de vedere al Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare-Marină G.A., precum şi Avizul de Gospodărire a Apelor nr. 67/10.11.2009 emis de D.A. D.L., s-a constatat că lotul 1020 parcelare Tuzla –Techirghiol face obiectul zonei de protecţie cu regim special, unde singurele construcţii pot fi numai cele de protecţie costieră, şi se regăseşte în interiorul fâşiei de 50 m, calculată de la contactul mare-uscat, în contradicţie cu disp. Legii nr. 280/2003 şi H.G. nr. 749/2004. Aceeaşi împrejurare rezultă şi din Avizul de Gospodărire a Apelor nr. 67/10.11.2009, precum şi din cererea de eliberare a autorizaţiei de construire.
În temeiul art. 161 din Legea nr. 554/2004 a fost citat în cauză, ca subiect de drept interesat, Universitatea B. Bucureşti, beneficiar al autorizaţiei de construire contestate.
În cauză a formulat cerere de intervenţie în interes alăturat reclamantului numitul D.V., cerere încuviinţată în principiu prin încheierea de şedinţă din 14.01.2011 .
Legal citat, pârâţii Primarul Oraşului E. şi Universitatea B. nu au formulat întâmpinare.
Prin sentinţa civilă nr. 918/20.05.2011, Tribunalul Constanţa a admis cererea de chemare în judecata cat si cererea de intervenţie în interes alăturat reclamantului formulată de D.V. dispunând anularea autorizaţia de construire nr.209/10.11.2009 emisă de către Primarul Oraşului E.
Pentru a pronunţa în acest sens prima instanţă a reţinut că din înscrisurile dosarului rezultă imprejurarea că lotul de teren 1020 este situat pe plaja mării.
Raportandu-se la dispozitiile OUG 202/2002 tribunalul a apreciat că edificarea unei construcţii pe plaja mării negre nu poate fi autorizată decât după determinarea zonei de protecţie care, de la caz la caz, poate avea o lăţime cuprinsă între 50 m şi 150 m faţă de linia cea mai înaintată a mării, zonă în care sunt interzise orice fel de construcţii definitive, orice construcţie definitivă, cu excepţiile prevăzute de lege, trebuind a fi edificată în afara acestei zone.
Potrivit documentaţiei care a stat la baza emiterii autorizaţiei de construire contestate – Avizul de Gospodărire a Apelor nr. 67/10.11.2009 emis de D.A. D.L., rezultă că distanţa de la limita estică a terenului până la ţărmul Mării Negre este de cca 51 m, ceea ce face ca aparent, în lipsa delimitării fâşiei de teren supuse interdicţie de construire, acest teren să se afle în afara făşiei de protecţia, şi aceasta numai în situaţia în care s-ar prezumă că, în viitor, în zona respectivă, făşia de protecţie va fi determinată la lăţime minimă de 50 m, de la linia mării.
Potrivit însă dispoziţiilor legale precitate, fâşia de teren de 50-150 m se stabileşte în continuare de la limita cea mai înaintată a mării, definită ca fiind limita maximă de înaintare a valurilor pe ţărm la cele mai puternice furtuni înregistrate.
De asemenea, prima instanţă a reţinut ca elocvent punctul de vedere exprimat de Institutul Naţional de Cercetare şi Dezvoltare Marină G.A., exprimat pe baza măsurătorilor efectuate la sfârşitul anului 2009, în condiţii de agitaţie medie a mării, prin care s-au determinat următoarele lăţimi ale fâşiei de plajă, raportate la peretele dinspre mare al construcţiei autorizate: lăţimea de la limita de retragere a valului până la perete: 24,5 m; lăţimea de la limita de înaintare a valului până la perete: 21 m; lăţimea de la limita valului de furtună până la perete: 11,3 m.
Fata de aceste concluzii s-a retinut ca, in cauza, construcţia autorizată este amplasată la mai puţin de 50 m faţă de linia cea mai înaintată a mării, adică în zona de interdicţie de edificare a construcţiilor definitive.
Tribunalul a inlăturat punctul de vedere al Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Geologie şi Geoecologie Marină, cu aceeaşi valoare probatorie ,cu motivarea ca acest raport nu face o analiză concretă a amplasării lotului 1020 şi a construcţiei autorizate. La fel, concluziile raportului de expertiză efectuat în dosar nr. 468/118/2010 al Tribunalului Constanţa, nu se întemeiază pe efectuarea unor măsurători proprii, efectuate de specialistul desemnat, arătându-se doar că în cazul multor construcţii edificate până în prezent, nu pot fi respectate cerinţele O.U.G. nr. 202/2002, întrucât normele metodologice e aplicare nu au fost legiferate.
Specialistul desemnat nu face însă nici o trimitere la disp. H.G.nr. 749/2004 care arată modul de determinare concretă a liniei cele mai înaintate a mării, de la care va începe fâşia de protecţie, şi nu face nici un fel de măsurătoare proprie.
Impotriva sentinţei civilă nr. 918/CA/20.05.2011 pronunţată în dosarul nr. 7779/118/2010 a declarat recurs Universitatea B. şi Primarul Oraşului E. criticând hotărârea sub următoarele aspecte:
Recurenta Universitatea B. a susţinut in recursul declarat, in esenţă, că autorizaţia de construire nr.209/10.11.2009 a fost emisă de către Primarul Oraşului E., in condiţii de deplină legalitate, cu respectarea prevederilor legale în materie.
Astfel, s-a susţinut că recurentei i-a fost eliberat certificatul de urbanism nr.216/13.05.2009, prin care s-a menţionat obligaţia de a se adresa autorităţii competente pentru protecţia mediului – APM Constanta, în vederea analizării, de către aceasta instituţie daca edificiul nostru trebuie sau nu să fie încadrat în lista proiectelor supuse evaluării impactului asupra mediului. Recurenta s-a conformat acestei obligaţii, şi prin cererea înregistrata sub nr.428RP/04.06.2009, ne-am adresat acestei instituţii în sensul celor impuse a fi realizate de subscrisa.
Prin adresa 4280 RP/13.08.2009, APM Constanta a decis ca proiectul nu se supune procedurii de evaluare a impactului asupra mediului, astfel încât obligaţia instituita prin certificatul de urbanism a fost îndeplinită.
Au fost obţinute avizele şi acordurile ce au fost solicitate respectiv:aviz de amplasament favorabil nr. 90507/20.08.2009 emis de E.D.D., avizul tehnic nr:703/02.07.2009, emis de R. SA, avizul de principiu eliberat de RAJA Constanta, studiul geotehnic fiind de asemenea realizat iar avizul de gospodărire a apelor DADL a fost emis de aceasta instituţie sub nr. 67/2009.
În condiţiile de obţinere şi aducere la îndeplinire a tuturor cerinţelor şi exigentelor impuse prin certificatul de urbanism în vederea eliberării autorizaţiei de construcţie, este evident ca subscrisa nu a încălcat sub nici o formă aceste cerinţe şi că actul contestat, reprezentat de autorizaţia de construcţie a fost emis cu respectarea legii care reglementează disciplina in construcţii, in condiţii de deplina legalitate care exclud anularea autorizaţiei
În privinţa încălcării normelor legale care vizează protecţia zonei costiere a Marii Negre, recurenta susţine că aceste reglementari specifice domeniului protecţiei zonei costiere nu şi-au găsit nici în prezent o reglementare normativă, nefiind adoptate normele metodologice de aplicare a legii, sens in care nu se justifica în mod întemeiat soluţia recurată, în condiţiile în care unităţile administrative teritoriale nu puteau să-şi execute obligaţia consacrata prin art.12 din H.G.749/2004, şi anume să-şi conformeze documentaţia de urbanism in concordanţă cu prevederile legislaţiei speciale, de vreme ce, astfel cum se dispune prin Lg.280/2003 de aprobare a O.U.G.202/2002, stabilirea benzii litorale se realizează prin raportare la geomorfologia terenului. Autorităţile locale nu au cum sa se substituie organismelor si instituţiilor cu atribuţii in sensul anterior menţionat, care nici pana in prezent nu au avut iniţiativa legislativa in domeniul protecţiei zonei costiere.
Instanţa de fond nu s-a raportat sub nicio formă la situaţia de fapt existentă în acea zonă, care este generalizata la întreaga banda litorala pe porţiunea de parcelare Tuzla-Techirghiol, şi anume absolute toate construcţiile edificate în aceasta zona pe banda litorala se regăsesc în interiorul benzii litorale, implicit construcţia care aparţine intervenientului în interes propriu D.V.
În momentul în care a fost achiziţionat terenul prin contractul de vânzare cumpărare autentificat de B.N.P. ”T.E.”, din planul de amplasament şi delimitare a bunului imobil, din fisa bunului imobil, avizata de OCPI Constanta, reieşea ca nu ar exista nici un fel de interdicţie de construire, terenul cumpărat având categoria de folosinţa Cc – respectiv, curţi, construcţii, fiind deci pretabil pentru edificarea unei construcţii, codul grupei sale de destinaţie fiind TDI – terenuri aflate în intravilan.
Recurenta nu a avut cunoştinţa de existenta vreunui impediment la a construi, în momentul perfectării actului de vanzare-cumparare si a respectat toate dispozitiile legale in materie in ceea ce priveste documentaţia pentru emiterea autorizatiei.
Sentinta a fost intemeiata doar pe studiul efectuat de Institutul G.A. fiind incalcat prin aceasta dreptul la aparare al recurentei parate,instanţa trebuind să se raporteze la tot probatoriul existent în cauza şi nu la un singur punct de vedere exprimat şi formulat în condiţii necunoscute tuturor pârtilor litigante.
Recurentul Primarul Oraşului E., critică sentinţa civilă nr. 918/CA/20.05.2011 pronunţată de Tribunalul Constanta arătând că, în mod nelegal judecătorul fondului a înlăturat punctul de vedere al Institutului National de Cercetare – Dezvoltare pentru Geologie şi Geoecologie Marina.
Deşi se arată în considerentele hotărârii că atât punctul de vedere al instituţiei mai sus menţionata cât şi cel exprimat de Institutul Naţional de Marină “G.A.” au aceeaşi valoare probantă, nu se ţine seama de faptul că punctul de vedere exprimat de INM “G.A.” este unul întocmit de către reclamant plătit de acesta în afara unei proceduri contencioase, judiciare, fără ca celelalte parti din proces să fie chemate să îşi exprime o poziţie faţă de concluziile lui şi fără ca acestea să il poată combate printr-o metoda judiciara.
Dimpotrivă, punctul de vedere exprimat de Institutului National de Cercetare-Dezvoltare pentru Geologie şi Geoecologie Marina este unul elaborat într-un alt proces (468/118/2010) care a avut acelaşi obiect, anume anularea autorizaţiei de construcţie 209/10.11.2009 din perspectiva aceloraşi considerente, respectiv edificarea construcţiei în afara benzii litorale, la iniţiativa intervenientului din aceasta cauza, D.V.
În opinia noastră acest punct de vedere are o forţa probanta mai mare şi trebuia luat în considerare cu prioritate.
Chiar dacă se arata că analiza făcuta de INM “G.A.” este una concretă, care face măsurători precise începând de la limita peretelui construcţiei edificata în baza autorizaţiei de construcţie ce se cere a fi anulată măsurătorile indicate nu ne sunt opozabile, ele nu sunt realizate în prezenţa noastră, prin urmare nu pot fi luate în considerare.
Aceste măsurători nu pot avea credibilitate atâta timp cat faşia de teren în care sunt interzise edificarea construcţiilor (banda litorala) nu a fost încă determinata din punct de vedere tehnic, pentru a putea fi consacrate legislativ.
Astfel, prin art.60 alin.(2) din OUG.202/2002, astfel cum a fost modificată de Legea nr.280/2003 se dispune că „autorizaţiile de construire se vor acorda numai pentru exteriorul benzii litorale (de 50 -150 m), care va fi stabilită în funcţie de geomorfologia terenului”.
În art.83 OUG.202/2002 sunt enumerate autorităţile publice centrale care sunt în drept să emită norme, normative şi ordine cu caracter obligatoriu în domeniul de aplicare al actului normativ, iar prin art.84 al OUG.202/2002 se dispune că, în termen de 12 luni de la intrarea în vigoare, autorităţile publice centrale vor elabora reglementările specifice.
Cu toate acestea, normele, normativele şi ordinele cu caracter obligatoriu nu au fost emise.
La data de 20.05.2004 a intrat in vigoare H.G. nr. 749/2004, privind stabilirea responsabilităţilor, criteriilor şi modului de delimitare a fâşiei de teren aflate în imediata apropiere a zonei costiere, în scopul conservării condiţiilor ambientale şi valorii patrimoniale şi peisagistice din zonele situate în apropierea ţărmului.
În art.2 lit.(b) din HG.749/2004 se face vorbire despre “limita cea mai înaltă a mării”, de la care se stabileşte, în continuare, spre uscat, fâşia de teren de 50-150 m.
Rezultă din citirea art.5 şi 6 din HG 749/2004 faptul ca delimitarea fasiei de teren din intrevalul 50-150 m se face diferit, funcţie de evaluarea condiţiilor ambientale si a valorii patrimoniale si peisagistice a fasiei de teren, care evaluare se face in funcţie de elementele geomorfologice din fasia de 50-150 m.(art 5), elemente morfologice ce vor II stabilite de Comitetul National al zonei costiere.
Ideea extrasă din art (5) si (6) poate fi simplificată spunând că: mai întai trebuie stabilite elementele geomorfologice ale terenului de către Comitetul National al zonei costiere, dupa care se realizează evaluare condiţiilor ambientale şi a valorii ptrimoniale şi peisagistice si abia apoi se delimitează fâşia de 50-150.
Odată ce nu au fost stabilite elementele geomorfologice, nici fasia de 50-150 nu a putut fi delimitată.
Elementele geomorfologice trebuiau stabilite în baza unor criterii care nu au fost legiferata astfel încât, pana la acest moment, nu se poate delimita banda litorală.
Instanţa face vorbire despre adresa 67/10.11.2009 emisă de D.A.D.L. in care se arata ca distanta dintre limita estică a terenului şi ţărmul Mării Negre este de cca 51 m, şi deşi accepta ca fâşia de teren nu este delimitate într-un cadru legal şi precis, apreciază totuşi că edificarea construcţiei s-a făcut în zona interzisă.
Chiar dacă instanţa a încercat să interpreteze legea într-o manieră preponderant juridică, aplicarea ei presupune luarea în considerare a multor aspecte tehnice şi de specialitate care, odată clarificate pot face ca legea să devină pe deplin aplicabila.
La termenul de judecata din 05.12.2011, în faţa instantei de recurs, s-a pus in discutie litispendenţa motivat de pronunţarea a două hotărâri ce vizează aspectele de nelegalitate ale aceluiaşi act administrativ, respectiv autorizaţia de construire nr. 209/10.11.2009 emisă de Primarul Orasului E.
Curtea examinând legalitatea hotărârii atacate prin prisma criticilor formulate reţine ca intemeiat numai recursul reclamantului D.V. declarat împotriva sentinţei nr.441/25.02.2011, celelalte recursuri fiind apreciate ca nefondate pentru urmatoarele considerente:
Instanta de fond a fost sesizată de către reclamantul D.V. şi de către Prefectul judetului Constanta invocându-se nelegalitatea autorizaţiei de construire nr. 209/10.11.2009 eliberată de Primarul Oraşului E., pentru executarea lucrărilor de construire locuinţă P+2E, organizare de şantier, pe terenul situat în oraş E., lot 1020.
Reclamantul D.V. şi-a justificat interesul faţă de actul a cărui anulare a solicitat ca terţ vătămat prin emiterea autorizaţiei emise cu încălcarea dispoziţiilor legale motivând vătămarea prin aceea ca edificarea construcţiei in interiorul zonei costiere a slabit rezistenta solului nisipos şi a afectat structura de rezistenţă a clădirii proprietatea acestuia.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la lipsa avizelor, Curtea urmează să le inlăture, instanţa de fond apreciind corect că autorizaţia nu este nelegala din prisma lipsei acestor inscrisuri. Prin certificatul de urbanism s-a stabilit in sarcina beneficiarului depunerea avizelor şi acordurilor privind utilităţile urbane şi infrastructură, iar pentru eliberarea autorizaţiei au fost depuse: avizul de amplasament favorabil nr.9050714/20.08.2009 emis de E.D.D.; avizul tehnic nr.703/2.07.2009 emis de R. SA; avizul de principiu eliberat de RAJA SA Constanţa; studiu geotehnic avizat.
De asemenea, s-a făcut dovada luării în evidenţă a proiectului de către Filiala teritorială a Ordinului Arhitecţilor din România şi avizul de gospodărire a apelor nr.67/2009 emis de DADL
În ceea ce priveşte acordul de mediu, Curtea reţine că APM a răspuns Universităţii B. in sensul că proiectul nu este supus procedurii de evaluare a impactului asupra mediului. Ori, in condiţiile în care Universitatea s-a adresat institutiei abilitate sa emita avizul solicitat prin certificatul de urbanism, iar aprecierea APM in sensul ca nu este necesara emiterea acordului de mediu nu poate atrage nelegalitatea autorizaţiei, atât timp cât pârâta a respectat obligaţiile ce-i incumbau.
Astfel cum, în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, nici emitentul certificatului de urbanism şi nici beneficiarul nu erau abilitaţi să verifice corectitudinea concluziilor autorităţii de mediu. Mai mult, în prezenta cauză, nu se pune în discuţie legalitatea adresei APM, astfel că instanţa nu poate tranşa aspectul referitor la obligativitatea sau nu a acordului de mediu.
Însa, nelegalitatea autorizaţiei rezidă din nerespectarea interdicţiei de a construi în interiorul zonei de protecţie. La data emiterii autorizaţiei de construcţie nr. 209/10.11.2009 erau în vigoare dispoziţiile OUG 202/2002.
Potrivit art.16 alin.1 din ordonanţă: ”1) În scopul conservării condiţiilor ambientale şi valorii patrimoniale şi peisagistice din zonele situate în aproprierea ţărmului, se delimitează pe toată lungimea litoralului o fâşie de teren lată de 50-150 m măsuraţi de la linia cea mai înaintată a mării, în funcţie de lăţimea zonei costiere, în care sunt interzise orice fel de construcţii definitive.”
Din aceste dispoziţii rezultă că legiuitorul a intenţionat să stabilească fără echivoc interdicţia de edificare a construcţiilor în zona costieră a Mării Negre. Mai mult, aceste dispoziţii stabilesc dimensiunile fâşiei protejate, precum şi faptul că interdicţia vizează toate construcţiile definitive. Termenul folosit în text „sunt interzise” fiind imperativ, nu poate lăsa loc la interpretări, iar excepţiile de la această regulă sunt reglementate strict şi limitativ în teza a doua a alineatului 1 şi în alineatul 2.
Prin urmare, la data emiterii autorizaţiei de construcţie ce face obiectul controlului de legalitate în prezenta cauză era prevăzută interdicţia de a se construi pe zona situată pe ţărmul mării în limitele stabilite de text.
Problema în discuţie este modalitatea în care se delimitează această fâşie de teren în interiorul căreia sunt interzise construcţiile.
Prima instanţă a reţinut ca nefiind adoptate Normele metodologice pentru aplicarea OUG 202/2002 autorităţile administrative locale nu pot proceda la modificarea documentaţiilor. Însă, atât timp cât a fost adoptat un act normativ dispoziţiile acestuia trebuie puse în aplicare cât timp nu a fost stabilit chiar de către legiuitor un termen sau o condiţie de care să depindă aplicarea dispoziţiilor din ordonanţă.
În lipsa unor criterii stabilite expres sau în cazul neadoptării normelor metodologice dispoziţiile OUG 202/002 trebuie coroborate cu dispoziţiile cuprinse în alte acte normative ce reglementează măsuri de protecţie şi autorizare a construcţiilor în zona de coastă a Mării Negre. În acest domeniu 597/2001 reglementează zona de protecţie şi prevede în art.1 şi 2 modul în care se delimitează zona de protecţie. Legea stabileşte în art.3 că: ”Se interzice autorizarea executării oricărui fel de construcţii definitive sau provizorii în cadrul zonei delimitate conform art. 1.” Mai mult, art.5 alin. (1) prevede că: ”Consiliile locale ale unităţilor administrativ-teritoriale riverane litoralului românesc al Mării Negre au obligaţia ca, în termen de 180 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, să întocmească şi/sau să reactualizeze planurile urbanistice generale şi planurile urbanistice zonale, conform prevederilor legale, care vor mai cuprinde şi următoarele elemente: a) linia de coastă; b) linia de ţărm;c) ţărmul; d) plaja mării; e) faleza mării; f) zona tampon.”
Ori, în condiţiile în care autoritatea locală avea obligaţia de a delimita zona de protecţie costieră în interiorul unui termen clar stabilit, nu se mai poate reţine imposibilitatea emitentului actului de a stabili planurile de urbanism şi în raport de acestea să analizeze solicitarea de emitere a autorizaţiei pentru edificarea construcţiilor.
De asemenea, în domeniul reglementat de ordonanţă la data emiterii autorizaţiei era în vigoare H.G. nr. 749/2004, privind stabilirea responsabilităţilor, criteriilor şi modului de delimitare a fâşiei de teren aflate în imediata apropiere a zonei costiere, în scopul conservării condiţiilor ambientale şi valorii patrimoniale şi peisagistice din zonele situate în apropierea ţărmului.
Prin urmare, susţinerea recurenţilor pârâţi în sensul că, nefiind emise normele metodologice pentru aplicarea OUG 202/2009, nu exista nici obligaţia de întocmi documentaţiile de urbanism raportat la zona de protecţie în interiorul căreia legiuitorul exclude dreptul oricărui beneficiar de a realiza o construcţie este neîntemeiată faţă de dispoziţiile legale mai sus enunţate, în vigoare la data emiterii autorizaţiei. Numai în cazul în care legiuitorul ar fi lăsat nereglementată modalitatea de stabilire a benzii litorale de protecţie şi nu ar fi adoptat alte acte normative, în condiţiile în care ordonanţa făcea trimitere la normele metodologice viitoare, s-ar fi pus în discuţie temporizarea realizării delimitării zonei costiere până la adoptarea normelor metodologice.
Raportând aceste dispoziţiile legale la amplasarea construcţiei edificată în baza autorizaţiei de construcţie, a cărei legalitate este contestată în cauză, Curtea reţine că imobilul este situat în zona benzii litorale a Mării Negre în cuprinsul căreia sunt interzise orice fel de construcţii definitive.
La judecata cauzei în fond a fost administrată proba cu expertiză tehnică elaborată de un specialist al Institutului Naţional de Cercetare – Dezvoltare pentru Geologie si Geoecologie Marină.
Instanţa de fond s-a raportat la concluziile acestui raport în hotărârea pronunţată. Însă, dat fiind că din conţinutul acestui raport rezultă că specialistul desemnat nu face nicio măsurătoare proprie prin care să raporteze amplasarea construcţiei faţă de fâşia de protecţie, Curtea reţine ca fiind întemeiate criticile recurentului reclamant referitoare la valoarea probatorie a expertizei.
Obiectul expertizei îl constituie împrejurări de fapt asupra cărora expertului i se cere să-şi exprime părerea,să dea lămuriri şi să le constate ca specialist, împrejurări care ajută la soluţionarea cauzei în care s-a administrat această probă.
Ori, în speţă, expertul confirmă situarea construcţiei edificată de pârâtă în interiorul benzii litorale şi concluzionează că cerinţele OUG 202/2009 nu au fost respectate de mai multe construcţii edificate în respectiva zonă menţionând ca şi cauză lipsa normelor metodologice. Obiectivele încuviinţate de către instanţa de fond au fost clar stabilite şi au vizat stabilirea cu exactitate a situării imobilului, construit în baza autorizaţiei contestate, în interiorul zonei de protecţie sau înafara acesteia. Din raportul depus la dosar rezultă că nu au fost efectuate măsurători pentru rezolvarea acestor obiective, ci s-a concluzionat pe baza unor studii geologice care nu delimitau fâşia de plajă conform dispoziţiilor legale.
Instanţa de judecată nu este ţinută de concluziile din raportul de expertiză,acestea constituind doar elemente de convingere şi care pot fi înlăturate dacă prin alte probe administrate se dovedeşte situaţia de fapt în discuţie. Este şi cazul în speţă, faţă de concluziile raportului şi modul de realizare Curtea apreciază că,în mod corect a fost înlăturat ca fiind neconcludent de către instanţa de fond, în dosarul 7779/118/2010.
În ambele dosare a fost depus şi un punct de vedere elaborat de către Institutul Naţional de Cercetare şi Dezvoltare Marină G.A. din conţinutul căruia rezultă că s-a procedat la determinarea fâşiei de teren ce constituie zona de protecţie pe baza criteriilor legale stabilite de HG nr.749/2004 şi a OUG 202/2002 şi,în raport de măsurătorile efectuate de către INCMD Constanţa la sfârşitul anului 2009, în condiţii de agitaţie medie a mării, s-a stabilit că lotul 1020 pe care s-a edificat construcţia aparţinând pârâtei este amplasat în interiorul zonei de protecţie.
Acest punct de vedere nu constituie, în al doilea proces, o probă judiciară ca şi expertiza nefiind efectuat în cauză, astfel cum susţin recurenţii pârâţi însă,are valoarea probatorie a unui înscris depus în susţinerea tezei probatorii a încălcării fâşiei de protecţie. De altfel, raportul de expertiză efectuat în primul dosar şi care a fost depus în al doilea proces a pierdut caracterul de probă judiciară şi are în dosarul 7779/118/2010 în care s-a pronunţat sentinţa 918/20.05.2011 aceeaşi valoare probatorie ca şi studiul efectuat de Institutul Naţional de Cercetare şi Dezvoltare Marină G.A..
În consecinţă, instanţa de fond a coroborat corect probele dând eficienţă probatorie acestui studiu, la baza căruia au stat măsurătorile efectuate precum şi dispoziţiile legale în materie astfel încât,Curtea urmează să înlăture susţinerile recurenţilor privind nelegalitatea hotărârii ca urmare a valorificării greşite a probelor.
Reţinând că, legiuitorul a interzis expres edificarea oricărei construcţii definitive în zona de protecţie, Curtea apreciază că autorizaţia nr.209/10.11.2009 a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin.1 OUG nr. 202/2002 sentinţa pronunţată în dosarul 7779/118/2010 fiind legală şi temeinică.
Faţă de toate aceste considerente, Curtea, apreciind întemeiate criticile recurentului reclamant D.V., va admite recursul şi, modificând sentinţa 441/25.02.2011, va admite acţiunea şi va anula autorizaţia de construcţie emisă cu nerespectarea dispoziţiilor legale menţinând ca legală şi temeinică sentinţa 918/2011.
