Plată drepturi băneşti constând în salarii restante şi drepturi contractuale restante. Încheiere contract de ambarcare. Obligaţia persoanei cu care s-a încheiat contractul de a plăti salariul. Răspunderea armatorului în baza art. 501 Cod comercial.


Potrivit art. 159 alin. 1 şi 2 Codul muncii „Salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă” iar, “pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani”.

Obligaţia de plată a salariului revine persoanei cu care s-a încheiat contractul de ambarcare în limitele contractului.

Art. 159 alin. 1 şi 2 Codul muncii

Art. 501 Cod comercial

Reclamantul […] a solicitat în contradictoriu cu pârâţii […] şi […] obligarea acestora la plata drepturilor băneşti constând în salarii restante pentru perioada 05.12.2009 – 20.09.2012, în cuantum de 39.087 dolari, plata drepturilor contractuale restante constând în cheltuieli legate de taxe, asigurări sociale, contribuţii calculate la nivelul salariului minim pe economie in România pentru perioada 05.12.2009 – 20.09.2012, plata cheltuielilor de judecată.

In motivarea acţiunii, reclamantul  a arătat ca începând cu data de 19-11-2007 a fost angajat al […], desfăşurând func?ia de intendent la bordul platformei […], proprietatea […]. Salariul a fost stabilit la 3500 USD/lună, conform contractului de ambarcare din 19.11.2007.

In data de 15.05.2009, a încheiat actul adiţional la contractul de ambarcare din 19.11.2007, remuneraţia fiind diminuată la 2900 USD/lună. Contractul de ambarcare a fost încheiat pentru o perioadă de 5 ani. In 2011 a fost încheiat actul adiţional din 20.05.2011, remuneraţia fiind modificată la suma de 155,13  USD/zi.

Apreciază reclamantul că angajatorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate, referitoare la program şi plata remuneraţiei.

Sub aspectul competenţei instanţei sesizate, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 19 si 21 din Regulamentul CE nr. 44/2001.

In drept, reclamantul  […] a invocat Codul muncii, art. 501 C com., art. 969 C. civ., art. 274 Cpc.

In dovedirea acţiunii, reclamantul  a folosit proba cu înscrisuri.

Pârâta […] a depus întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii. A invocat excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, invocând dispoziţiile secţiunii nr. 13 din contractul de ambarcare, din care rezultă că litigiile decurgând din încheierea, executarea contractului sunt de competenta exclusiva a statului Cipru. A precizat că activitatea reclamantului se desfăşura la bordul platformei de foraj marin, platforma fiind mobilă, prin urmare sunt aplicabile dispoziţiile art. 23 din Regulamentul CE nr. 44/2001, existând in cauză o competenţă exclusivă şi expresă dată instanţelor din Cipru.

Pe fondul cauzei, parata a apreciat ca acţiunea este nefondată, întrucât a achitat in întregime toate drepturile băneşti aferente activităţii prestate de reclamant.

Pârâta […] a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii. A invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, întrucât între pârâtă şi reclamant  nu a existat nici un raport contractual.

Prin sentinţa civilă nr. 3762/04-10-2013 a fost admisă excepţia necompetenţei generale a instanţelor române şi respinsă ca inadmisibilă acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul a declarat recurs ce a fost soluţionat prin decizia civilă nr. 181/CM/10-06-2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, in sensul admiterii recursului, casării sentinţei si trimiterii cauzei spre rejudecare.

In rejudecare, a fost administrată proba cu înscrisuri.

La termenul din 31-07-2014, instanţa a invocat din oficiu excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru drepturile solicitate de reclamant aferente perioadei 05.12.2009 – 17.02.2010.

Prin sentinţa civilă nr. 3086 din 4 decembrie 2014, Tribunalul Constanţa a respins ca prescrisă cererea reclamantului pentru drepturile aferente perioadei 05.12.2009 – 17.02.2010, a respins cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta […], ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins cererea reclamantului în contradictoriu cu pârâta […], ca nefondată şi a respins cererea pârâtelor pentru cheltuieli de judecată.

Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut următoarele aspecte:

În ceea ce priveşte excepţiile invocate, la termenul din 18-09-2014 au fost admise excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru drepturile aferente perioadei 05.12.2009 – 17.02.2010 şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei […] astfel că s-a respins ca prescrisă cererea reclamantului pentru drepturile aferente perioadei 05.12.2009 – 17.02.2010 si s-a respins cererea de chemare in judecata formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta […], ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Cu privire la fondul cauzei, prima instanţă a reţinut următoarele:

La data de 19-11-2007 s-a încheiat între […] şi […] un contract de ambarcare, reclamantul fiind angajat în funcţia de intendent pe platforma […], pentru o perioadă de 5 ani, conform art. 4.1. Salariul a fost stabilit la art. 6.1. din contract la suma de 3.500 USD/luna sau proporţional cu perioada efectiv lucrată, conform situaţiei întocmite de seful platformei si aprobată de angajator.

La art. 7.2.1. din contract se arată că angajatorul are obligaţia de a achita angajatului indemnizaţia în USD prevăzută de art. 6.1., iar la art. 7.2.2. se prevede ca […] va suporta toate cheltuielile legate de taxe, asigurări sociale, contribuţii ce cad în sarcina angajatului si angajatorului, calculate la nivelul salariului minim pe economie în România.

Contractul de ambarcare a fost modificat prin actul adiţional din 15-05-2009, stabilindu-se că salariul va fi de 2900 USD, începând cu data de 01.05.2009. Ulterior, s-a încheiat actul adiţional nr. 9/14-06-2011, stabilindu-se ca începând cu data de 01-06-2011 […] va fi retribuit cu suma de 158,76 USD/zi completă de lucru pentru programul operaţional de lucru al platformei, 92,16 USD/zi completa de lucru pentru programul neoperaţional al platformei sau proporţional cu numărul de ore efectiv lucrate în acea zi.

În speţă, pretenţiile ce formează obiectul litigiului se circumscriu sferei drepturilor salariale, întrucât salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de către salariat, aceasta cuprinzând salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri, conform art. 160 CM. Aceeaşi natură juridică o au şi cheltuielile legate de taxe, asigurări sociale şi celelalte contribuţii ce cad în sarcina angajatorului.

Drepturile băneşti solicitate de reclamant sunt pentru perioada 05.12.2009 – 20.09.2012, exceptând perioada 05.12.2009 – 17.02.2010, pentru care s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Reclamantul nu contestă că în perioada de referinţă nu a desfăşurat activitate pe platforma […], însă susţine că nu a fost chemat să-şi desfăşoare activitatea conform contractului de muncă, în speţă contract de ambarcare.

Verificând clauzele contractului de ambarcare, instanţa a reţinut că renumeraţia a fost stabilită prin raportare directă la timpul de lucru stabilit în Secţiunea nr. 5 şi în baza situaţiei de timp efectiv lucrat, întocmită de şeful platformei şi aprobată de angajator.

De asemenea, s-a prevăzut iniţial că remuneraţia se calculează începând cu prima zi de îmbarcare la bordul platformei (art. 6.3. din contract), de unde se poate trage concluzia că este indisolubil legată de activitatea prestată pe platformă.

De la această regulă, părţile au convenit o singură excepţie şi anume perioada de repaos la ţărm egală cu perioada efectiv lucrată la bordul platformei, perioadă în care angajatul este retribuit cu aceeaşi sumă primită pentru perioada anterioară de ambarcare (art. 5.2. din contract).

Reclamantul solicită drepturile băneşti pentru perioada acoperită de durata contractului, pentru care nu a fost solicitat de angajator pentru a lucra pe navă. Analizând clauzele contractuale şi pe cele ale actelor adiţionale s-a constatat că salariul este condiţionat de orele efectiv lucrate, neexistând prevederi cu privire la periodele nelucrate şi o eventuală retribuţie pentru astfel de situaţii.

Secţiunea 5 (“Programul de lucru”) nu face referire la astfel de perioade, motiv pentru care nu se pot naşte în sarcina angajatorului obligaţiile băneşti de natura celor solicitate de reclamant.

Cum în perioada de referinţă reclamantul nu a prestat activităţi în folosul angajatorului său, nu este îndreptăţit a pretinde drepturi salariale sau alte prestaţii subsecvente din partea acestuia, astfel că instanţa de fond a respins acţiunea ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul […] criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Acesta apreciază că instanţa de fond a admis în mod greşit excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei pârâte […].

[…] este societatea ce deţine în proprietate platforma […] pe care apelantul a fost angajat să îşi desfăşoare activitatea conform contractului de ambarcare.

Acţiunea formulată de reclamant are ca temei de drept şi reglementările din dreptul intern în materie, respectiv art. 501 Cod comercial şi art. 531 şi următoarele Cod comercial român, referitoare la echipaj şi la obligaţiile proprietarului navei referitoare la plata drepturilor echipajului ambarcat pe navele sale.

– […]. este ţinut alături de […] să acopere prejudiciul ce i s-a produs prin neasigurarea programului de muncă şi locului muncii conform contractului de ambarcare.

Prin acţiunea de fond, a solicitat suma de 36187 dolari SUA, plus cheltuielile legate de taxe, asigurări sociale şi contribuţii calculate la nivelul salariului minim pe economie în România pentru perioada 17.02.2010 – 20.09.2012, cu titlu de prejudiciu produs de către pârâte prin neexecutarea obligaţiei stipulate în art. 5.1 şi 5.2 din contractul de ambarcare, respectiv neasigurarea programului de lucru al reclamantului stabilit conform contractului pentru perioade foarte lungi de timp, urmată firesc de neîndeplinirea obligaţiei de plată a salariului.

Prejudiciul consta practic în drepturile salariale şi cheltuielile cu taxe şi asigurări sociale ce i s-ar fi cuvenit în măsura în care i s-ar fi asigurat programul de lucru şi locul muncii conform contractului.

În toată perioada pentru care s-au solicitat aceste sume 17.02. 2010 – 20.098.2012, s-a aflat permanent la dispoziţia celor două pârâte, în vederea executării activităţii pe platforma aparţinând […]., conform contractului de ambarcare.

Consideră că există identitate între pârâta […] în calitate de armator proprietar al platformei […] şi persoana ţinută în raportul obligaţional dedus judecăţii, respectiv ţinută la îndeplinirea obligaţiei de plată a drepturilor echipajului ce îşi desfăşoară activitatea pe platformă, excepţia invocată de intimata pârâtă fiind neîntemeiată.

– In mod greşit instanţa de fond a respins acţiunea ca nefondată.

Instanţa s-a limitat să reţină că pentru perioada în care a solicitat despăgubirile nu s-a prestat muncă şi, pe cale de consecinţă, intimatele pârâte nu datorează plata salariului. S-a omis a se lua în considerare toate elementele de fapt şi de drept pe care le-a menţionat atât în cererea de chemare în judecată, cât şi în notele de şedinţă explicative, fără a analiza cererea prin prisma întrunirii condiţiilor răspunderii civile contractuale a intimatelor pârâte. Ori, instanţa este ţinută să analizeze cauza sub toate aspectele pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor şi a  aplicării corecte a legii (art. 22 alin. 2 Cod pr.civilă), încălcarea acestor obligaţii conducând la pronunţarea unei hotărâri netemeinice şi nelegale.

De asemenea, în mod greşit instanţa de fond a respins cererea de administrare a probei cu interogatoriul intimatei pârâte […], fără a observa că proba este pertinentă, concludentă şi utilă cauzei, urmând a clarifica aspecte legate de modul în care angajatorul a înţeles să îşi execute obligaţiile derivând din contractul individual de muncă.

În ce priveşte fondul cauzei, după cum reiese din cuprinsul cererii de chemare în judecată reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile contractului de ambarcare, reprezentând contract individual de muncă şi pe prevederile Codului muncii, aplicabile speţei de faţă.

Contractul de ambarcare are natura juridică a unui contract individual de muncă supus prevederilor Codului Muncii sub toate aspectele. Este un contract individual de muncă în baza căruia reclamantul a fost angajat cu normă întreagă conform programului de lucru menţionat. În acest context, încercarea angajatorului de a eluda prevederile contractului de ambarcare şi ale legii, prin neasigurarea programului de lucru şi menţinerea forţată a reclamantului la ţărm pentru perioade extinse de timp fără a i se achita remuneraţia, reprezintă un evident abuz.

În conformitate cu art. 253 alin. 1 din Codul muncii: ”angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”.

Alin.1 al aceluiaşi articol permite angajatului să se adreseze cu plângere instanţelor judecătoreşti competente în cazul în care angajatorul refuză să îl despăgubească pe salariat.

Astfel cum reiese din cererea de chemare în judecată, în speţă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale pentru a fi atrasă răspunderea pârâtelor pentru prejudiciul material produs reclamantului, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, vinovăţia şi legătura de cauzalitate.

Prin încălcarea obligaţiei de a asigura programul de lucru conform contractului individual de muncă, pârâtele au produs un prejudiciu reclamantului, constând tocmai în drepturile salariale şi drepturile adiacente ce i s-ar fi cuvenit pentru perioada în care a fost păstrat în mod abuziv la ţărm. Arată că a încheiat un contract individual de muncă în baza căruia a fost angajat cu normă întreagă, aflându-se permanent la dispoziţia pârâtelor în vederea executării contractului.

Pentru considerentele expuse, solicită admiterea apelului, modificarea în tot a sentinţei apelate şi în rejudecare, respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei pârâte […] şi pe fondul cauzei, admiterea în tot a acţiunii formulate.

Analizând sentinţa apelată în raport de criticile formulate, de probele administrate şi de dispoziţiile legale incidente în cauză, Curtea constată că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:

 Potrivit art. 159 alin. 1 şi 2 Codul muncii „Salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă” iar, “pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani”.

 Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor […] şi […] la plata drepturilor băneşti constând în salarii restante pentru perioada 05.12.2009 – 20.09.2012, în cuantum de 39.087 dolari şi plata drepturilor contractuale restante constând în cheltuieli legate de taxe, asigurări sociale, contribuţii calculate la nivelul salariului minim pe economie în România pentru perioada 05.12.2009 – 20.09.2012.

Conform art. 10 din Codul muncii „Contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remuneraţii denumite salariu”.

Aşadar, în soluţionarea acestei cereri, instanţa trebuia să analizeze contractual de muncă în baza căruia se pretind drepturile salariale şi obligatiile asumate de părţile contractante pentru că se invocă în principal neexecutarea acestor obligaţii.

Din înscrisurile depuse la dosar şi necontestate de părţi, rezultă că la data de 19-11-2007 s-a încheiat între […] şi […] un contract de ambarcare, acestea fiind singurele persoane care şi-au asumat obligaţii în baza acestui contract.

[…] nu este parte contractantă în respectivul contract de ambarcare şi împrejurarea că acesta este proprietar al platformei pe care reclamantul urma să-şi desfăşoare activitatea nu atrage şi răspunderea acestuia pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate de o altă parte deoarece aceste obligaţii nu au fost asumate în numele său.

De altfel, şi prin decizia nr. 181/10.06.2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa de casare a primei sentinţe s-a reţinut că „[…] nu are calitate de angajator, ci este proprietarul platformei petroliere […] la bordul căreia reclamantul şi-a desfăşurat activitatea în baza contractului de muncă depus la dosar şi modificat prin acte adiţionale…” astfel că instanţa de fond nici nu ar mai fi putut analiza o astfel de relaţie contractuală, decizia Curţii de Apel Constanţa fiind irevocabilă.

Răspunderea subsidiară invocată de apelant şi întemeiată pe art. 501 Cod comercial nu poate fi antrenată, acest text de lege neavând nicio legătură cu cauza dedusă judecăţii deoarece nu ne aflăm în situaţia unei răspunderi pentru fapta “capitanului“ ce şi-a asumat obligaţii în numele armatorului.

 Aşadar, în mod corect s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta […], ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Soluţia instanţei este legală şi temeinică şi în ceea ce priveşte fondul cauzei fiind dată în limitele investirii.

Reclamantul a fost angajat în funcţia de intendent pe platforma […], pentru o perioadă de 5 ani, conform art. 4.1., iar salariul a fost stabilit la art. 6.1. din contract la suma de 3.500 USD/lună sau proporţional cu perioada efectiv lucrată, conform situaţiei întocmite de seful platformei si aprobată de angajator.

Prin actul adiţional din 15-05-2009, s-a modificat contractul iniţial şi s-a stabilit că salariul va fi de 2900 USD, începând cu data de 01.05.2009.

Actul adiţional nr. …/14-06-2011 modifică din nou contractul, stabilindu-se că începând cu data de 01-06-2011 […] va fi retribuit cu suma de 158,76 USD/zi completă de lucru pentru programul operaţional de lucru al platformei, 92,16 USD/zi completa de lucru pentru programul neoperaţional al platformei sau proporţional cu numărul de ore efectiv lucrate în acea zi.

În secţiunea 5 (programul de lucru) s-a stipulat că programul de lucru va fi de 12 ore/zi, 7 zile/săptămână timp de o lună de ambarcare pe platformă şi că această perioadă va fi urmată de o perioadă plătită de repaus la ţărm egală cu perioada efectiv lucrată la bordul platformei.

Prin urmare, perioada de repaus la ţărm nu putea depăşi o lună.

În condiţiile în care reclamantul solicită plata „drepturilor salariale” era imperios necesar să facă şi dovada activităţii desfăşurate pe platforma pentru că salariul, astfel cum este definit în art. 159 din Codul muncii, „reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă.”

Or, aşa cum rezultă din dosarul de faţă, reclamantul nu a prestat în perioada de referinţă nicio activitate în folosul pârâtei şi nici nu a făcut dovada că a fost împiedicat sau că a solicitat în vreun fel executarea contractului.

Nu se poate reţine refuzul pârâtei de a da curs clauzelor din contract în condiţiile în care, timp de mai mulţi ani, reclamantul nu a adresat nicio cerere sau  notificare angajatorului şi nici nu a dovedit faptul că, deşi s-a prezentat, acesta nu a mai fost primit la locul de muncă.

Mai mult decât atât, nu rezultă din clauzele contractului de ambarcare că după o lună de repaus la ţărm, angajatorul trebuia să solicite expres prezenţa angajatului pe platformă, fiind de la sine înţeles că acesta trebuia să-şi reia activitatea imediat ce perioada de repaus se încheia.

În raport de probele administrate în cauză, Curtea constată că în mod corect prima instanţă a respins cererea de obligare a pârâtei la plata drepturilor salariale solicitate, astfel că în temeiul art. 480 Cod procedură civilă va respinge că nefondat apelul declarat împotriva acestei sentinţe.