În susţinerea contestaţiei, contestatoarea arată că prin decizia contestată i s-a recalculat pensia, calculare care a determinat reducerea cuantumului acesteia de la suma de 1949 lei lunar la suma de 1225 lei lunar. Contestatoarea consideră că decizia este nelegală deoarece contravine art.15 din României şi prevederilor art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia europeană a drepturilor omului. Contestatoarea consideră că prin recalcularea pensiei îi sunt afectate drepturi patrimoniale stabilite anterior iar prin intrarea în vigoare a Legii nr.119/2010 care impune anularea pensiilor de serviciu pentru persoanele care au făcut parte din personalul auxiliar în sistemul justiţiei nu poate afecta drepturile la deja stabilite. Contestatoarea apreciază că pensia de serviciu este o prestaţie periodică, lunară, pe care statul s-a angajat să o plătească foştilor angajaţi în serviciile auxiliare în justiţie. Contestatoarea face trimitere la dispoziţiei deciziei nr.57 din 26 ianuarie 2006 care statuează că modificările succesive ale legislaţiei fac ca beneficiarii drepturilor de asigurări sociale să obţină valori diferite, în raport cu legislaţia care a fost în vigoare la data stabilirii drepturilor lor. Astfel, data diferită a înscrierii la plasează pensionarii în situaţii deosebite, tratamentul juridic diferenţiat fiind justificat de situaţia diferită a beneficiarilor dreptului la pensie determinată de data naşterii dreptului, ceea ce nu constituie privilegii sau discriminări.
De asemenea, contestatoarea arată că prin Decizia nr.120/15 februarie 2007 a Curţii Constituţionale s-a apreciat că operaţiunea de recalculare priveşte în mod evitabil trecutul, pentru că stagiul de cotizare a fost realizat în trecut, dar se efectuează doar după data intrării în vigoare a ordonanţei şi are efecte numai pentru viitor, pensia recalculată intrând în plată numai la data emiterii deciziei. În cazurile în care din recalculare rezultă un cuantum mai mare al pensiei, se va plăti aceasta, iar dacă noul cuantum rezultat este mai mic se va acorda în continuare pensia anterior stabilită şi aflată în plată, fără a se aduce vreo atingere drepturilor legal câştigate anterior. Contestatoarea consideră că deşi Curtea Constituţională prin Decizia nr.873/2010 a statuat că Legea nr.119/2010 este constituţională, aceasta nu produce efecte juridice asupra dreptului stabilit şi consideră că legiuitorul prin reglementarea cuprinsă în lege a procedat la o între categorii de pensionari pe criterii pur subiective.
Prin întâmpinare intimata solicită respingerea contestaţiei ca fiind neîntemeiată. În susţinerea apărării, intimata arată că prin decizia contestată a fost recalculată pensia contestatoarei prin utilizarea algoritmului de calcul prevăzut de Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, noile drepturi cuvenindu-i-se cu data de 1 septembrie 2010.Intimata susţine că prin această recalculare nu a făcut altceva decât să aplice legea care conţine dispoziţii imperative. Intimata arată că prin decizia nr.57/2006 Curtea Constituţională subliniază tocmai caracterul neretroactiv al legii. Curtea Constituţională arată că partea care depăşeşte cuantumul care se suportă din bugetul asigurărilor sociale de stat reprezintă o compensaţie parţială a incovenientelor ce rezultă din rigoarea statutelor speciale şi nu are ca temei contribuţia la sistemul de asigurări sociale şi nu se subsumează dreptului constituţional la pensie, ca element constitutiv al acestuia. Intimata susţine că prin Constituţie se garantează dreptul la pensie ca drept material, imprescriptibil şi nimeni nu s-a atins de acest drept, contestatoarea având în continuare acest drept numai că dreptul s-a încălcat prin raportare la prevederile legii privind pensia în sistem public fiind stabilită în corelaţie cu contribuţiile de asigurări sociale achitate. În ceea ce priveşte încălcarea art.1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, intimata arată că dreptul la pensie este un drept câştigat numai cu privire la prestaţiile de asigurări sociale realizate până la data intrării în vigoare a noii legi, iar suprimarea acestora pentru viitor nu are semnificaţia exproprierii.
Din actele şi lucrările dosarului, instanţa de judecată reţine că la data de 1 septembrie 2010 s-a emis decizia de recalculare a pensiei contestatoarei potrivit căreia aceasta are realizat un stagiu de cotizare realizat de 37 de ani, 2 luni şi 15 zile, a realizat un punctaj mediu anual de 1,67036 căruia prin aplicarea punctului de pensie de 732,8 lei a rezultat un cuantum al pensiei de 1225 lei/lunar (fila 6) prin comparaţie cu pensia stabilită prin decizia emisă la data de 16 februarie 2009 în cuantum de 1849 lei lunar(fila 7).
Instanţa de judecată a constatat netemeinicia contestaţiei formulate, drept pentru care a respins-o pentru următoarele considerente:
În primul rând, prin Legea nr.119/2010 categoriile de pensionari vizate nu şi-au pierdut dreptul la pensie, ci le-a fost afectat doar cuantumul pensiei, măsura fiind impusă de resursele sistemului de pensii şi de indicatorii socio – economici care arată nivelul de sustenabilitate al acestui sistem.
Chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului sesizată cu încălcări ale dreptului de proprietate ca urmare a diminuării pensiilor, a apreciat că o astfel de ingerinţă nu este de tipul „privării de proprietate” – hotărârea din 2.02.2010 Aizupurua Ortiz c/a Spaniei din 2 februarie 2010 -, unde pierderea unei pensii complementare este analizata din perspectiva regulii generale privind dreptul la respectarea bunurilor). Curtea nu analizează situaţia reducerii pensiilor sau salariilor ca şi cum ingerinţa ar fi o “privare de proprietate”. În consecinţă, lipsa despăgubirii pentru ingerinţă nu conduce, eo ipso, la încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1. Statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor sale în acest domeniu. Curtea constată că nu este rolul său de a verifica în ce măsură existau soluţii legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepţia situaţiilor în care aprecierea autorităţilor este vădit lipsită de orice temei. (Wieczorek c. Poloniei, hotărârea din 8 decembrie 2009, par. 59 sau Mellacher c. Austriei, hotărâre din 19 decembrie 1989, Series A nr. 169, par. 53). Spre exemplu, in materie de pensie, Curtea accepta reduceri substanţiale ale cuantumului pensiei şi/sau ale altor beneficii de asigurări sociale fără a ajunge la concluzia încălcării articolului 1 al Protocolului nr. 1: aprox. 43% (T. c. Suediei – reducere de la 8625 coroane la 4950 coroane – neîncălcare); aprox 38% (Jankovic c Croatia, 12 octombrie 2000); 5% (Lenz c. Germaniei); pierderea statutului de veteran cu avantajele ce decurgeau din acesta (10% din salariul mediu lunar; reduceri de 50% din preţul transportului, consumului de electricitate, căldura, gaz etc., 50% din preţul asigurării pentru automobile – Domalewski c. Polonia, 15 iunie 1999); reducerea cu 66% a pensiei principale (reclamantul mai primea alte 2 pensii, si reducerea fusese necesara pentru ca suma celor 3 pensii sa nu depăşească un plafon maximal stabilit de lege pentru pensiile publice – Callejas c. Spaniei, 18 iunie 2002); reduceri intre 30 si 50% din cuantumul unei alocaţii speciale pentru văduve (Adriana C. Goudswaard-Van Der Lans c. Olandei, decizie de inadmisibilitate din 22 septembrie 2005).Având in vedere marja mare de manevră recunoscută statului de CEDO, am tinde să spunem ca numai în circumstanţe cu adevărat excepţionale s-ar putea ajunge la încălcarea Convenţiei.
În consecinţă, constatarea anterioara a constituţionalităţii Legii 118/2010 nu împiedica judecătorul naţional sa verifice daca aplicarea legii in concret nu produce efecte contrare Convenţiei. Aceasta verificare nu poate face abstracţie de jurisprudenţa CEDO in materie, care nu garantează dreptul de a continua să primeşti o pensie într-un anumit cuantum.
Necesitatea asigurării unui just echilibru între exigenţele intereselor generale ale comunităţii şi interesele de apărare a drepturilor fundamentale ale individului, se reflectă şi în structura art. 1 din Protocolul nr.1 şi se concretizează în necesitatea existenţei unui raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit. Ca urmare, verificarea acestui echilibru presupune analiza diferitelor interese în cauză şi a condiţiilor socio – economice generale care au impus luarea măsurii respective.
În ceea ce priveşte retroactivitatea se reţine că, Legea nr.119/2010 produce efecte numai pentru viitor şi numai în ceea ce priveşte cuantumul pensiei, nefiind afectate sumele obţinute cu titlu de pensie de serviciu, anterior intrării în vigoare a legii.
Nici principiul nediscriminării nu este încălcat întrucât prin recalcularea pensiei impusă de Legea nr.119/2010 sunt afectate pensiile tuturor persoanelor aflate în situaţii similare (beneficiari ai unor pensii de serviciu), iar pensia recalculată este identică cu cea prevăzută pentru toate categoriile de pensionari, conform Legii nr.19/2000.
De altfel, asupra acestor aspecte s-a pronunţat Curtea Constituţională prin decizia nr.873/2010 prin care s-a reţinut că dispoziţiile Legii nr.119/2010 sunt constituţionale.
Curtea reţine că, în principiu, pensia de serviciu a unei categorii profesionale, reglementată printr-o lege specială, are două componente, şi anume pensia contributivă şi un supliment din partea statului. Partea contributivă a pensiei de serviciu se suportă din bugetul asigurărilor sociale de stat, pe când partea care depăşeşte acest cuantum se suportă din bugetul de stat. Acordarea acestui supliment ţine de politica statului în domeniul asigurărilor sociale şi nu se subsumează dreptului constituţional la pensie, astfel cum este reglementat în art. 47 alin. (2) din Constituţie.
Pensiile speciale, nefiind un privilegiu, ci fiind instituite de către legiuitor în considerarea unui anumit statut special al categoriei profesionale respective, pot fi eliminate doar dacă există o raţiune suficient de puternică spre a duce în final la diminuarea prestaţiilor sociale ale statului sub forma pensiei. Or, în cazul de faţă, o atare raţiune este, aşa cum rezultă din expunerea de motive a legii criticate, atât grava situaţie de criză economică şi financiară cu care se confruntă statul (bugetul de stat şi cel al asigurărilor sociale de stat), cât şi necesitatea reformării sistemului de pensii, prin eliminarea inechităţilor din acest sistem.
Având în vedere acestea, Curtea constată că în conceptul de “drepturi câştigate” pot intra doar prestaţiile deja realizate până la intrarea în vigoare a noii reglementări. Prin urmare, numai dacă legiuitorul ar fi intervenit asupra acestor prestaţii deja încasate s-ar fi încălcat dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie. În acest sens este şi Decizia nr. 458 din 2 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2004, prin care Curtea a statuat că “o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supravieţuirea legii vechi şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare”.
În concluzie, Curtea constată că dispoziţiile Legii privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor nu contravin prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii.
Referitor la critica de neconstituţionalitate privind încălcarea art. 20 din Constituţie, raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea reţine că, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, “Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale”. Noţiunea “bun” utilizată de acest text are o semnificaţie autonomă, putându-se considera că pensia este un bun care intră sub protecţia acestui text.
Având în vedere însă cele două componente ale pensiei de serviciu, precum şi faptul că a doua componentă, adică suplimentul din partea statului, se acordă numai în măsura în care există resursele financiare necesare, suprimarea pentru viitor a acestei componente, fără afectarea părţii contributive, nu poate avea semnificaţia unei exproprieri.
Distinct faţă de acestea, Curtea constată că prevederile art. 53 din Constituţie referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi nu sunt aplicabile, deoarece dispoziţiile legii criticate nu restrâng dreptul la pensie, ca drept fundamental prevăzut la art. 47 alin. (2) din Constituţie, ci prevăd recalcularea pensiilor de serviciu, prin algoritmul utilizat de Legea nr. 19/2000, cuantumul rezultat fiind mult mai mic, ceea ce conduce astfel la eliminarea pensiei de serviciu, sub aspectul cuantumului acesteia. Or, legiuitorul este în măsură să acorde, să modifice sau să suprime componenta suplimentară a pensiei de serviciu, în funcţie de posibilităţile financiare ale statului, dar, evident, cu respectarea şi a celorlalte prevederi sau principii constituţionale.
Curtea reţine că atât independenţa justiţiei – componenta instituţională (conceptul “independenţei judecătorilor” nereferindu-se exclusiv la judecători, ci acoperind sistemul judiciar în întregime), cât şi independenţa judecătorului – componenta individuală, implică existenţa unor numeroase aspecte, cum ar fi: lipsa imixtiunii celorlalte puteri în activitatea de judecată, faptul că niciun alt organ decât instanţele nu poate decide asupra competenţelor lor specifice prevăzute prin lege, existenţa unei proceduri prevăzute de lege referitoare la căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti, existenţa unor fonduri băneşti suficiente pentru desfăşurarea şi administrarea activităţii de judecată, procedura de numire şi promovare în funcţie a magistraţilor şi, eventual, perioada pentru care sunt numiţi, condiţii de muncă adecvate, existenţa unui număr suficient de magistraţi ai instanţei respective pentru a evita un volum de muncă excesiv şi pentru a permite finalizarea proceselor într-un termen rezonabil, remunerare proporţională cu natura activităţii, repartizarea imparţială a dosarelor, posibilitatea de a forma asociaţii ce au ca principal obiect protejarea independenţei şi a intereselor magistraţilor etc.
Este indubitabil faptul că principiul independenţei justiţiei nu poate fi restrâns numai la cuantumul remuneraţiei (cuprinzând atât salariul, cât şi pensia) magistraţilor, acest principiu implicând o serie de garanţii, cum ar fi: statutul magistraţilor (condiţiile de acces, procedura de numire, garanţii solide care să asigure transparenţa procedurilor prin care sunt numiţi magistraţii, promovarea şi transferul, suspendarea şi încetarea funcţiei), stabilitatea sau inamovibilitatea acestora, garanţiile financiare, independenţa administrativă a magistraţilor, precum şi independenţa puterii judecătoreşti faţă de celelalte puteri în stat. Pe de altă parte, independenţa justiţiei include securitatea financiară a magistraţilor, care presupune şi asigurarea unei garanţii sociale, cum este pensia de serviciu a magistraţilor.
În concluzie, Curtea constată că principiul independenţei justiţiei apără pensia de serviciu a magistraţilor, ca parte integrantă a stabilităţii financiare a acestora, în aceeaşi măsură cu care apără celelalte garanţii ale acestui principiu.
Faţă de cele mai sus arătate, contestaţia s-a găsit netemeinică şi pe cale de consecinţă a fost respinsă.
