Ieşire din indiviziune în baza unui drept de creanţă. Lipsa coproprietăţii. Inadmisibilitate


Ieşire din indiviziune în baza unui drept de creanţă. Lipsa coproprietăţii. Inadmisibilitate

Existenţa în patrimoniul reclamanţilor doar a unui drept de creanţă, născut din contribuţia proprie la dobândirea unui apartament, nu justifică acţiunea acestora de ieşire din indiviziune asupra imobilului în contra pârâţilor, care implică, în mod necesar, existenţa unei coproprietăţi.

în consecinţă, acţiunea va fi respinsă ca inadmisibilă.

(Decizia nr. 612 din 24 septembrie 2004 – Secţia a III-a civilă)

Prin Sentinţa civilă nr. 1794 din 13.03.2003, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. 1668/2003, s-a admis excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâţi şi, în consecinţă, s-a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamanţii C.C. şi C.S. în contradictoriu cu pârâţii C.E., C.D. şi C.Cr., reţinându-se în considerente faptul că reclamanţii nu au dovedit deţinerea vreunei cote din dreptul de proprietate asupra apartamentului cu privire la care solicită ieşirea din indiviziune, dovedit fiind dreptul de proprietate numai asupra cotei indivize de 5,7% ce corespunde unei suprafeţe de 22,8 mp din suprafaţa totală de 400 mp teren pe care s-a construit imobilul în care se află situat apartamentul în litigiu, drept constatat cu putere de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 1369 din 15.11.1994, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a lll-a civilă.

Prin Decizia civilă nr. 1568 din 11.09.2003, pronunţată în Dosarul nr. 2256/2003 de Tribunalul Bucureşti- Secţia a lll-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi, confirmându-se legalitatea şi temeinicia considerentelor instanţei de fond.

Instanţa de apel a arătat, totodată, că nu pot fi reţinute criticile reclamanţilor cu privire la destinaţia sumei de bani pe care reclamanţii pretind că i-au remis-o tatălui şi, respectiv, fratelui lor, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, şi anume sistarea indiviziunii asupra imobilului, obiect în legătură cu care instanţa de fond s-a şi pronunţat.

împotriva deciziei instanţei de apel, în termen legal, reclamanţii au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 şi 10 din Codul de procedură civilă.

Prin motivele de recurs, s-a susţinut că instanţa de apel nu a lămurit caracterul juridic al sumei de 27.000 lei, reprezentând diferenţa până la 107.000 lei, sumă depusă în anul 1967 de către reclamantul C.C. ca avans pentru cumpărarea apartamentului în litigiu, aspect ce a fost de altfel ignorat şi de către instanţa de fond.

Totodată, recurenţii susţin că instanţa de apel nu a motivat menţinerea stării de indiviziune cu pârâţii, în condiţiile în care aceştia folosesc terenul fără nici un just titlu.

Analizând decizia recurată, în raport de criticile formulate şi probatoriul administrat în cauză, Curtea a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Obiectul cererii de chemare în judecată l-a constituit sistarea stării de indiviziune pretins existente asupra apartamentului din imobilul situat în Bucureşti, reclamanţii făcând referire la modalitatea de constituire a preţului de cumpărare a apartamentului de către pârâţi, ca provenind din suma de bani achitată de reclamantul C.C. şi soţia acestuia, la momentul contractării construirii apartamentului, pe terenul pentru care s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantului, prin Decizia civilă nr. 1369 din 15.11.1994, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a lll-a civilă.

Deşi prin cererea introductivă s-a pretins existenţa în patrimoniul reclamantului C.C. a unui drept de creanţă născut din contribuţia proprie la dobândirea apartamentului, corespunzător sumei de 180.950 lei din totalul de 205.230 lei ce a reprezentat preţul de cumpărare în anul 1970 (Contract de construire nr. 2275 din 3.08.1979), s-a constatat că, în fapt, nu s-au formulat pretenţii în legătură cu valorificarea acestui drept de creanţă, instanţa nefiind învestită decât cu soluţionarea cererii de sistare a indiviziunii.

în aceste condiţii, în mod corect instanţa de apel a apreciat ca neconcludente susţinerile reclamanţilor relative la suma de bani achitată drept avans în momentul contractării iniţiale a construirii apartamentului, parţial transferată în favoarea lui C.G., tatăl, în ceea ce priveşte suma de 80.000 lei, donată ulterior fratelui reclamantului, C.I., în vederea contractării cu statul (operaţiunea de transfer fiind calificată într-un litigiu anterior, finalizat prin Sentinţa civilă nr. 1147 din 29.01.1997, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1717 din 30.10.1998, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a IV-a civilă, drept un contract nenumit ce urmează regulile cesiunii de creanţă).

în consecinţă, sunt nerelevante din perspectiva cererii şi susţinerile din motivele de recurs în legătură cu diferenţa de 27.000 lei, scăzând din suma de bani efectiv depusă cu titlu de avans de 107.000 lei, suma de 80.000 lei cedată tatălui, câtă vreme nu s-au formulat explicit pretenţii în legătură cu această sumă de bani.

Ca atare, nu poate fi reţinut cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 10 din Codul de procedură civilă, nefiind vorba despre un mijloc de apărare, determinant pentru pronunţarea soluţiei în cauză, care să fi fost ignorat de către instanţa de apel.

în ceea ce priveşte critica referitoare la nemotivarea menţinerii stării de indiviziune, pretinsă de către reclamanţi, critică ce poate fi analizată din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă, şi nu al celui descris la pct. 9, astfel cum s-a invocat de către recurenţi, Curtea a constatat că ea nu poate fi primită.

în mod corect instanţa de apel a reţinut inexistenţa stării de indiviziune asupra apartamentului în litigiu, reclamanţii nedovedind vreun drept de proprietate asupra acestuia, chiar dacă sunt coproprietari asupra terenului pe care este situat imobilul în care se află apartamentul în cauză.

întrucât pârâţii nu deţin un drept de proprietate asupra terenului pe care se află apartamentul în litigiu, nu interesează dacă aceştia folosesc în mod efectiv terenul şi nici în baza cărui titlu, de vreme ce operaţiunea de sistare a indiviziunii pretinse implică, în mod necesar, existenţa coproprietăţii.

Faţă de considerentele expuse, Curtea, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, a respins recursul ca nefondat.