Act administrativ. Act emis de o autoritate publică în care se exprimă o părere. Distincţii. Persoană care nu a fost vătămată în drepturile sale prevăzute de lege


Curtea Supremă de Justiţie (C.S.J.), Secţia de administrativ, decizia nr.654 din 16 martie 1998 (dosar nr. 2385/1996)

Actul a cărui anulare se solicită – şi anume adresa nr. 180763 din 29 decembrie 1994 – reprezintă punctul de vedere al Ministerului Finanţelor – Direcţia generală a impozitelor indirecte în legătură cu modul de calcul al accizelor prevăzute în art. 6 lit. a din Legea nr. 42/1993, adresa respectivă fiind răspunsul la o scrisoare a societăţii reclamante prin care se solicitau precizări privind baza de calcul a accizelor la alcool şi băuturi spirtoase.

Or, după cum corect reţine instanţa de fond, o asemenea adresă nu con­stituie un act administrativ în sensul art. 1 şi 3 din Legea nr, 29/1990, chiar dacă a fost emisă de către o autoritate publică. Concluzia se impune deoarece prin ea însăşi adresa nu este o manifestare de voinţă, de natură a produce efecte juridice faţă de societatea reclamantă. în acest sens este evident că obligaţia de plată şi modul de calcul al accizelor decurg din Legea nr. 42/1993, iar nu din adresa nr. 180763/1994, că acea adresă nu este un act administrativ cu caracter normativ care instituie obligaţii general valabile în materie, inclusiv faţă de reclamantă şi că ea nu este nici un act administra- tiv-jurisdicţional care ar putea fi eventual contestat în justiţie.

Pentru ca actul emis de o autoritate publică să fie un act administrativ, este necesar ca el să producă efecte, adică să dea naştere la drepturi şi obliga­ţii între părţi, ceea ce nu este cazul în cauză, întrucât se exprimă o opinie în legătură cu înţelesul unei anumite dispoziţii legale. De altfel, recurenta nici nu are un drept recunoscut de lege în baza căruia poate fi obligată autoritatea pârâtă să interpreteze într-un anumit fel o dispoziţie legală, cel puţin atâta timp cât urmare a interpretării nu se stabilesc obligaţii în sarcina sa. Doar în ipoteza în care s-ar încheia un act de control fiscal în care s-ar stabili oblig­aţia societăţii reclamante să vireze la bugetul statului vreo sumă de bani cu titlu de accize s-ar pune problema dacă s-au respectat dispoziţiile art. 6 lit. a din Legea nr. 42/1993 şi, pe cale de consecinţă, dacă s-au încălcat sau nu drepturi recunoscute de lege acesteia. Cum însă, obiectul litigiului nu vizează un asemenea aspect, vătămarea invocată nu poate fi reţinută, fiindcă preju­diciul viitor trebuie să fie cert că se va produce iar nu doar eventual.

Faţă de cele de mai sus, se constată că recursul este nefondat şi urmează a fi respins.