Potrivit art. 1066 Cod Civil, clauza penală este o convenţie accesorie care exprimă voinţa părţilor cu privire la sancţiunea ce intervine în cazul nerespectării prevederilor contractuale.
Ca atare, dacă relaţiile comerciale dintre părţi s-au desfăşurat sub forma comenzilor de executare, menţiunile referitoare la penalităţi făcute de reclamantă pe facturi nu constituie clauză penală deoarece reprezintă voinţa unei singure părţi şi nu acordul de voinţă.
Secţia Comercială, decizia nr. 4030 din 10 noiembrie 1998.
Reclamanta S.C. „PECO BACĂU” SA Bacău a chemat în judecată pe pârâta SOCIETATEA AGRICOLĂ AGROMEC Parincea pentru a fi obligată la plata sumei de 8.408.249 lei contravaloare marfă şi 7.456.196 lei penalităţile de întârziere, plus cheltuieli de judecată.
Tribunalul a admis în parte acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă să.-i plătească reclamantei suma de 8. 408.249 lei cu titlul de preţ şi 15.000 cheltuieli de judecată, respingând capătul de cerere privind penalităţile de întârziere.
Curtea de Apel a admis apelul reclamantei şi a schimbat în parte sentinţa atacată obligând-o pe intimată la 7.456.196 lei cu titlul de penalităţi de întârziere.
Pârâta a declarat recurs susţinând că între părţile în litigiu nu a existat un contract cu clauză penală , motiv pentru care penalităţile de întârziere nu sunt datorate.
Recursul este fondat.
Astfel, răspunderea sub forma penalităţilor intervine când în contractul încheiat între părţi s-a stipulat o clauză penală, care potrivit art. 1066 este o convenţie accesorie ce exprimă voinţa lor cu privire la sancţiunea aplicabilă în cazul nerespectării prevederilor contractuale.
Or, din probe rezultă că între părţi nu s-a încheiat un contract în formă scrisă, existând doar comenzi ale pârâtei, care au fost executate de reclamantă.
Este adevărat că toate facturile întocmite de reclamantă precizează scadenţa plăţii şi conţin menţiunea că depăşirea acestui termen atrage penalităţi de 0,4% pentru fiecare zi de întârziere
Aceste menţiuni exprimă însă voinţa unei singure părţi, respectiv a reclamantei, şi, ca atare, nu constituie clauză penală, neîndeplinind condiţia de a reprezenta acordul de voinţă al părţilor, deci de a fi o convenţie.
Prin urmare, greşit a reţinut instanţa de apel că penalităţile de întârziere sunt datorate pentru motivul că primind marfa, pârâta a achiesat la menţiunile făcute pe factură cu privire la această sancţiune.
Primirea mărfii obligă partea doar la plata preţului, nu şi la penalităţi de întârziere, pentru care este necesară manifestarea de voinţă, expresă a acesteia.
Aşa fiind se va admite recursul pârâtei şi va casa decizia atacată, respingându-se apelul reclamantei.
