Deschiderea procedurii insolvenţei la cererea creditorilor. Bilete la ordin neplătite. Consecinţe. Hotărâre judecătorească. Motivare Bănci. Operaţiuni bancare. Instituţii (sparte)


Legea nr. 85/2006, art. 31, art. 33, raportat la art. 3 pct. 1, 6 şi 12

Legea nr. 58/1934, art. 61, art. 106

C. proc. civ., art. 260 alin. (1) pct. 5

Biletul la ordin este un titlu de credit, la ordin, formal şi complet, care încorporează o obligaţie abstractă, autonomă şi necondiţionată, de plată a unei sume de bani de către semnatarii săi, ţinuţi solidar pentru executarea obligaţiei. Biletul la ordin, deşi încorporează obligaţia şi dreptul corelativ, nu cuprinde şi cauza obligaţiei, aceasta din urmă fiind un element extern ce nu are nicio influenţă asupra titlului de credit.

Raporturile juridice care preexistă biletului la ordin explică şi justifică emiterea acestor efecte de comerţ. Dar odată emis biletul la ordin, acesta trebuie privit prin el însuşi, ca un titlu de sine stătător, toate operaţiile ulterioare care privesc biletul la ordin făcând abstracţie de existenţa raporturilor fundamentale.

Judecătorul nu este obligat să răspundă în mod expres fiecărui argument invocat de părţi, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raţionamente logice.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,

Decizia civilă nr. 1660 din 15 decembrie 2009

Prin sentinţa comercială nr. 2623 din 7 octombrie 2009 pronunţată în dosarul nr. 840/108/2009 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Arad a respins cererea de suspendare a judecăţii formulată de debitoarea S.C. P S.R.L. Arad, luând act de renunţarea la judecarea cererii din dosarul conex nr. 220/1259/2009 depusă de creditoarea S.C. E S.R.L. Piteşti. De asemenea, instanţa a respins contestaţia debitoarei, admiţând cererea creditoarei S.C. E S.R.L. Piteşti, dispunând, în temeiul art. 33 alin. 4 din Legea nr. 85/2006, deschiderea procedurii insolvenţei împotriva societăţii debitoare, cu toate consecinţele care rezultă din aceasta.

Împotriva sentinţei de mai sus a declarat recurs societatea debitoare, solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii contestaţiei la cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, cu consecinţa respingerii acţiunii introductive formulate de creditoarea intimată S.C. E S.R.L. Piteşti.

Prin decizia civilă nr. 1660 din 15 decembrie 2009 pronunţată în dosarul nr. 840/108/2009 Curtea de Apel Timişoara a respins ca nefondat recursul debitoarei.

În considerente s-a reţinut că hotărârea primei instanţe este temeinică şi legală, în conformitate cu prevederile aplicabile în cauză, judecătorul-sindic stabilind în mod corect starea de fapt dedusă judecăţii, aplicând în acelaşi fel dispoziţiile Legii nr. 85/2006.

Instanţa de recurs este ţinută să analizeze dacă tribunalul, prin judecătorul-sindic, a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, precum şi dacă în cauză este incident vreunul dintre motivele de modificare ori de casare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 din Codul de procedură civilă.

Prin recursul formulat debitoarea a susţinut, în esenţă, că hotărârea atacată este nelegală întrucât în mod greşit, fără a-i fi analizate apărările, i-a fost respinsă de către tribunal contestaţia la cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, cu consecinţa admiterii cererii creditoarei având acest obiect, deşi în speţă nu sunt îndeplinite toate condiţiile necesare declanşării procedurii colective, în sensul că societatea nu se află în stare de , creanţele reclamate nefiind exigibile, situaţie în care nu se poate aprecia că neachitarea lor la scadenţă ar fi consecinţa incapacităţii sale de plată. Debitoarea desfăşoară relaţii comerciale ce presupun efectuarea periodică a plăţii unor sume semnificative, astfel că nici sub acest aspect nu se poate reţine existenţa vreunei crize de lichiditate, refuzul de plată a unei sume neputând avea drept efect deschiderea procedurii concursuale, el nedovedind lipsa de fonduri disponibile cât timp apărarea invocată de presupusul debitor este una întemeiată, procedura reglementată de neavând drept scop constrângerea la plata unor sume de bani.

În primul rând, se impune a se menţiona faptul că sentinţa atacată cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat apărările debitoarei din cuprinsul contestaţiei sale la cererea introductivă, conform art. 261 alin.1 pct. 5 din Codul de procedură civilă. Judecătorul nu este obligat să răspundă în mod expres fiecărui argument invocat de părţi, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raţionamente logice.

În al doilea rând, trebuie avut în vedere că, potrivit art. 3 pct. 6 din Legea nr. 85/2006, modificată, în vigoare la data înregistrării cererii de chemare în judecată, prin creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei se înţelege creditorul a cărui creanţă împotriva patrimoniului debitorului este certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 30 de zile, iar conform pct. 1 al aceluiaşi articol, insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile, ea fiind prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 30 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori. Articolul 31 din acelaşi act normativ statuează că orice creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii colective împotriva unui debitor prezumat în insolvenţă poate introduce o cerere introductivă, în care va preciza: a) cuantumul şi temeiul creanţei; b) existenţa unei garanţii reale, constituite de către debitor sau instituite potrivit legii; c) existenţa unor măsuri asigurătorii asupra bunurilor debitorului; d) declaraţia privind eventuala intenţie de a participa la reorganizarea debitorului, caz în care va trebui să precizeze, cel puţin la nivel de principiu, modalitatea în care înţelege să participe la reorganizare, anexând, totodată, documentele justificative ale creanţei şi ale actelor de constituire de garanţii. Nu în ultimul rând, potrivit pct. 12 al art. 3, valoarea-prag reprezintă cuantumul minim al creanţei necesară pentru a putea fi introdusă cererea creditorului, ea fiind de 10.000 lei, iar pentru salariaţi, de 6 salarii medii pe economie. Ca atare, dispoziţiile legale privind procedura insolvenţei se aplică dacă sunt îndeplinite cele două condiţii de fond prevăzut de art. 1 şi art. 3 pct. 1 din legea amintită, respectiv debitorul să aibă calitatea de comerciant, să fie o societate agricolă, un grup de interes economic sau orice altă persoană juridică de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice, şi debitorul să se afle în insolvenţă.

Debitoarea recurentă este o societate comercială cu răspundere limitată şi este ştiut faptul că societăţile constituite cu respectarea formalităţilor prevăzute de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, au calitate de comerciant de la data înmatriculării în registrul comerţului.

Insolvenţa debitorului fiind o condiţie a aplicării procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, modificată, cel care solicită declanşarea acestei proceduri trebuie să administreze dovezi din care să rezulte: neplata la scadenţă a datoriilor şi lipsa lichidităţilor, iar pentru a veni în sprijinul creditorilor legiuitorul român, prin art. 3 pct. 1 lit. a), a prezumat starea de insolvenţă a patrimoniului debitorilor în situaţia în care aceştia, după 30 de zile de la scadenţă, nu au plătit datoria faţă de unul sau mai mulţi creditori. Insolvenţa nu se caracterizează prin starea de fond generală proastă a afacerilor comerciantului în cauză sau existenţa unui pasiv mai mare decât activul patrimonial al debitorului chemat în judecată, adică insolvabilitatea sa, ci printr-o lipsă a fondurilor băneşti necesare pentru acoperirea datoriilor exigibile. Încetarea plăţilor trebuie să aibă un caracter de generalitate şi să constituie indiciul exterior şi manifestarea dezordinei şi neputinţei comerciantului de a executa obligaţiile scadente asumate, de unde rezultă că aceasta trebuie privită ca un fapt complex supus interpretării şi aprecierii judecătorului-sindic.

Insolvenţa este strâns legată de incapacitatea de plată, privită ca încetare efectivă a plăţilor. Această incapacitate exprimă starea patrimoniului debitorului, care face imposibilă plata datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile. Aşadar, insolvenţa semnifică insuficienţa reală a lichidităţilor, absenţa fondurilor băneşti necesare plăţii obligaţiilor scadente. Atunci când, indiferent din ce motiv, debitorul nu reuşeşte să producă lichidităţi într-un ritm adaptat obligaţiilor asumate, el se găseşte în insolvenţă ca urmare a incapacităţii sale de a plăti, adică de a-şi onora creditorii cu sumele pe care le datorează.

În conformitate cu Legea nr. 85/2006, modificată, creditorul nu poate declanşa procedura decât pentru creanţe certe, lichide şi exigibile, condiţii reglementate de art. 379 din Codul de procedură civilă, care se aplică, potrivit art. 149 din lege, şi în această materie. Sub acest aspect, în mod corect judecătorul-sindic a reţinut că din înscrisurile depuse la dosar de creditoarea intimată rezultă fără putinţă de tăgadă că ea deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 30 de zile al cărei cuantum este mai mare de 10.000 lei (cât era valoarea-prag la data introducerii cererii de chemare în judecată), ceea ce impune concluzia că persoana juridică se află în stare de insolvenţă, astfel cum este aceasta definită de litera a) pct. 1 al art. 3 din lege.

Astfel, caracterul cert al creanţei, recunoscut de altfel de debitoare prin însăşi cererea de recurs, rezultă atât din cuprinsul facturilor fiscale emise de creditoare ca urmare a livrării către debitoare a diferitelor cantităţi de motorină, a căror valoare totală este de 623.285 lei, facturi ce i-au fost comunicate şi acceptate la plată, ştiut fiind faptul că, potrivit art. 46 din Codul comercial, obligaţiunile comerciale şi liberaţiunile se probează, printre altele, cu facturi acceptate, cât şi din conţinutul biletelor la ordin emise, după cum însăşi debitoarea o arată, în scopul garantării achitării creanţei faţă de furnizorul carburantului. Or, biletul la ordin constituie titlu executoriu, art. 61 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, care potrivit art. 106 se aplică şi biletului la ordin, statuând următoarele: cambia are valoare de titlu pentru capital şi accesorii. În mod judicios tribunalul a reţinut că, din analiza clauzelor celor două contracte invocate de recurentă, precum şi a celorlalte înscrisurile depuse la dosar, nu rezultă că între cele două societăţi ar fi existat vreo înţelegere în sensul că preţul motorinei se va achita, în funcţie de posibilităţile debitoarei, cel târziu până în luna iulie 2009, această apărare nefiind dovedită de parte, contrar exigenţelor impuse de art. 1169 din Codul civil, potrivit căruia cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească, şi de alin. 1 al art. 129 din Codul de procedură civilă, care statuează, de asemenea, că părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului, având, totodată, obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 alin. 1, precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările, simpla susţinere privitoare la neexigibilitatea creanţei nefiind suficientă pentru a determina convingerea instanţei că cererea de deschidere a procedurii de colectivă nu ar fi întemeiată. De altfel, nici la termenul limită de plată indicat de debitoare, aceasta nu a achitat contravaloarea motorinei ce i-a fost livrată.

Criticile recurentei privitoare la completarea pretins abuzivă a scadenţei de plată a biletelor la ordin şi introducerea lor în bancă cu mult înainte de data scadenţei, fără a ţine seama de înţelegerea dintre părţi, nu pot fi primite, ele fiind neîntemeiate raportat la caracterul abstract al acestui titlu, unul dintre avantajele practice ale biletului la ordin constând tocmai în faptul că executarea lui nu cere o analiză a scopului sau cauzei actului juridic. Lăsând la o parte faptul că respectivele afirmaţii nu au fost probate, trebuie avut în vedere că titlurile comerciale de valoare sunt titluri abstracte. Cu alte cuvinte, aceste înscrisuri încorporează obligaţia şi dreptul corelativ, fără a cuprinde şi cauza obligaţiei, aceasta din urmă fiind un element extern ce nu are nicio influenţă asupra titlului de credit. Fiind un titlu comercial de valoare, biletul la ordin este un titlu de credit, la ordin, formal şi complet, care încorporează o obligaţie abstractă, autonomă şi necondiţionată, de plată a unei sume de bani de către semnatarii săi, ţinuţi solidar pentru executarea obligaţiei. Raporturile juridice care preexistă biletului la ordin, cunoscute sub denumirea de raporturi fundamentale, explică şi justifică emiterea acestor efecte de comerţ. Dar odată emis biletul la ordin, acesta trebuie privit prin el însuşi, ca un titlu de sine stătător. Toate operaţiile ulterioare care privesc biletul la ordin fac abstracţie de existenţa raporturilor fundamentale. Acest lucru se datorează faptului că biletul la ordin este un titlu formal şi abstract, iar obligaţiile născute din acest titlu sunt independente de raportul juridic fundamental care a determinat emiterea lui.

Însăşi debitoarea arată că între părţi au existat mai multe discuţii, negocierile concretizându-se în două contracte, unul de vânzare-cumpărare şi unul de comodat, dar care nu prezintă relevanţă juridică în cauză, iar în ceea ce priveşte contravaloarea lucrărilor de amenajare a carierei în primul contract s-a inserat clauza – art. 5.1.4. – că vânzătorul recunoaşte că la cererea şi cu acordul său cumpărătorul a realizat şi realizează în continuare, referitor la cariera Rădnuţa, investiţii constând în efectuarea căii de acces de la DN 7 până la perimetrul de exploatare, platforma şi instalarea reţelei electrice, post de transformare 660 Kw etc., cuantumul acestor lucrări urmând să fie stabilit pe baza devizelor întocmite de executanţi şi avizate de vânzător la încetarea contractului, la acel moment urmând să i se deconteze debitoarei contravaloarea respectivelor investiţii. Ca atare, cum corect a reţinut şi judecătorul-sindic, aspectele referitoare la investiţiile efectuate sunt prematur formulate, costurile urmând a fi decontate numai la încetarea contractului, respectiv la 30 septembrie 2011.

Nu în ultimul rând, nici afirmaţiile privitoare la ocuparea abuzivă, începând cu luna februarie 2009, de către intimata creditoare, prin prepuşii săi, iar în prezent prin persoane interpuse, a terenurilor ce fac obiectul contractului de comodat şi înstrăinarea pietrei proprietatea pârâtei ori preluarea cu forţa a utilajelor ce au făcut obiectul comodatului, cu scopul de a bloca activitatea societăţii recurente, nu au fost dovedite în vreun fel, astfel că acestea nu pot fi avute în vedere de instanţă.