Tribunalul Argeş după rejudecare, a fost respinsă
acţiunea formulată de reclamanta S.A. împotriva
pârâtului Colegiul economic M.T, prin care solicita
anularea actului administrativ fişa cadru de evaluare
şi apreciere pentru anul şcolar 2006-2007 întocmită în
ceea ce o priveşte şi a calificativului „ bine” acordat
în baza acestei evaluări.
Pentru a se pronunţa în sensul celor de mai sus,
instanţa de administrativ a reţinut că pentru
acordarea punctajului au fost reţinute mai multe fapte
în sarcina reclamantei, avându-se în vedere şi disp.art.
84 alin.5 din ROFUIP care prevede că personalul din
învăţământ trebuie să dovedească respect şi
consideraţie în relaţia cu elevii colegii, părinţii,
conducerea unităţii de învăţământ, cât şi împrejurarea
neprezentării raportului de autoevaluare la comisia
metodică, ceea ce a condus-o la concluzia că se impune
respingerea acţiunii..
Împotriva sentinţei, în termen legal a formulat recurs
reclamanta, care a susţinut că hotărârea primei instanţe
este dată cu încălcarea legii pentru că, potrivit art.52
din Legea nr.128/1997, evaluarea profesională începe cu
autoevaluarea realizată de cadrul didactic respectiv,
urmată de evaluarea şefului de catedră, reclamanta
totalizând 77 de puncte din 100, pentru care se impunea
acordarea calificativului „f.bine”. În mod nejustificat
punctajul a fost diminuat, fără să fie convocată la
şedinţa consiliului de administraţie.
S-a mai susţinut că fişa cadru de evaluare din
31.08.2007 se referă la întregul an şcolar 2006 -2007,
în timp ce fişa întocmită la 11.05.2007 – ce a făcut
obiectul litigiului anterior – avea în vedere doar un
fragment din anul şcolar, ca urmare a formulării cererii
de acordare a continuităţii pe post. Calificativul
contestat în prezenta judecată nu este emis în
executarea hotărârii judecătoreşti anterioare, ci în
temeiul art.52 din Legea nr.128/1997.
La data de 28.10.2009 s-au depus concluzii scrise din
partea intimatului – pârât prin care a solicitat
respingerea recursului ca nefondat, susţinând în esenţă
că reclamanta nu a respectat disp.art.84 alin.5 din
ROFUIP.
La termenul de judecată din 28 octombrie 2009, Curtea a
pus în discuţia părţilor excepţia privind competenţa de
soluţionare a cauzei, respectiv dacă instanţa de
contencios se pronunţă pe evaluarea cadrelor didactice
potrivit disp.Legii nr.128/1997.
Prin concluziile formulate de recurentă la 3 noiembrie
2009 s-a susţinut că instanţa de contencios
administrativ este competentă să soluţioneze litigiul în
baza art.122 alin.5 din Legea nr.128/1997 şi ale OMEC
5602/2006, actul fiind emis de o autoritate publică.
Examinând cu prioritate excepţia invocată, Curtea a
constatat următoarele:
Potrivit.art.146 din Legea nr.128/1997, în măsura în
care prezentul statut nu dispune altfel, personalului
didactic i se aplică celelalte dispoziţii din legislaţia
muncii. Şi în alte norme din Statutul personalului
didactic se face trimitere la contractul de muncă (de
exemplu art.17), de unde rezultă concluzia că
raporturile în care se află cadrele didactice sunt
raporturi de muncă şi nu de serviciu. Doar în art.18 din
lege se prevede în mod expres că revin în competenţa
instanţei de contencios administrativ acţiunile
împotriva modului de soluţionare a contestaţiilor
privind mobilitatea personalului didactic din
învăţământul preuniversitar. Cu alte cuvinte, doar dacă
sunt prevederi exprese, derogatorii de la legislaţia
muncii, soluţionarea litigiilor cade în competenţa
instanţelor de contencios administrativ ( cum ar fi
pentru ipoteza mişcării cadrelor didactice – Ordinul
nr.5602/2006 abrogat şi înlocuit prin Ordinul
nr.2573/2007, precum şi pentru încheierea, modificarea,
încetarea contractului de managementului educaţional –
Ordinul nr.3142/2006, ca şi pentru contestarea
hotărârilor comisiilor după procedura contenciosului
administrativ – art.10 pct. 8 şi art.18 alin.3 din
Metodologia şi criteriile de acordare a gradaţiei de
merit şi a salariului de merit din învăţământul
preuniversitar, deşi este discutabilă atribuirea de
competenţă printr-un ordin al ministrului). În toate
celelalte situaţii, se aplică legislaţia muncii.
Cum reclamanta nu se află în vreuna dintre aceste
ipoteze, iar art.122 alin.5 din Legea nr.128/1997 la
care face referire în concluziile scrise nu stabileşte
decât dreptul persoanei sancţionate de a se adresa
instanţelor judecătoreşti, prezenta acţiune nu este în
competenţa instanţei de contencios administrativ, pentru
a-i fi aplicabile dispoziţiile Legii nr.554/2004. Un
argument în plus pentru excluderea din sfera
contenciosului administrativ rezidă şi din prevederile
art.6 din Legea nr.188/1999, care statuează că acest
act nu se aplică mai multor categorii soci-profesionale
printre care şi cadrelor didactice, motiv pentru care,
în temeiul art. 312 alin.3 coroborat cu art.304 pct.3
Cod pr.civilă, Curtea a admis recursul, a casat sentinţa
şi a trimis cauza spre competentă soluţionare la acelaşi
tribunal – complet conflicte de muncă.
3. Contencios fiscal. Decizia de obligare la plata
accesoriilor. Conţinut.
Art. 9 alin. 2 lit.c), art. 43 alin.2 lit.c), art. 46,
87, 88 şi 86 al.4 Cod pr. fiscală
Potrivit art. 87 C.proc.fisc., decizia de impunere
trebuie să cuprindă inclusiv menţiunea audierii
contribuabilului. Asimilarea anumitor acte
administrative fiscale – printre care şi decizia
referitoare la obligaţiile de plată accesorii – cu
decizia de impunere ( cf. art. 86 alin. 4 si art. 88 Cod
pr. fiscală), nu trebuie interpretată în sensul că
acestea trebuie să aibă acelaşi elemente de conţinut ca
şi decizia de impunere. Conţinutul actelor este specific
fiecăruia dintre ele, în raport de destinaţia lui. Ca
atare, obligaţia existenţei menţiunii audierii
contribuabilului vizează decizia de impunere în sine,
iar nu şi actele care sunt asimilate acesteia sub
aspectul puterii juridice ori al efectelor.
Pe de alta parte, potrivit art. 9 alin. 2 lit. c)
C.proc.fisc., organul fiscal nu este obligat să
realizeze audierea contribuabilului atunci când acceptă
informaţiile pe care contribuabilul le-a prezentat
printr-o declaraţie sau printr-o cerere. Lipsa menţiunii
privind audierea contribuabilului dintr-un act
administrativ fiscal nu atrage prin ea însăşi nulitatea
actului, având în vedere că art. 46 C.proc.fisc. nu o
prevede ca atare.
(Decizia nr. 1237/R-CONT din 18 noiembrie 2009)
