Procedura insolvenţei. Antrenarea răspunderii patrimoniale a administratorului. Condiţii.


Nedepunerea diligentelor pentru recuperarea unor creanţe. Management defectuos. Respingerea acţiunii lichidatorului judiciar

Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, de administrativ şi fiscal, decizia nr. 11301 din 22 noiembrie 2013

Prin sentinţa civilă nr.3207 din 20.06.2013 a Tribunalului Sălaj în baza art.138 alin.1 lit. a din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei, s-a admis cererea formulată de creditorul DGFP Sălaj şi a fost obligat pârâtul P.A.C. să suporte pasivul social al debitoarei SC C.P. SRL în sumă totală de 49.669 lei, care va fi plătită creditorilor menţionaţi în tabelul definitiv consolidat întocmit de lichidatorul judiciar şi predat executorului judecătoresc.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Administratorul statutar, potrivit dispoziţiilor Legii nr.31/1990 are obligaţia privind îndeplinirea operaţiunilor de gestiune şi reprezentare pe care le reclamă realizarea obiectului de activitate în condiţiile şi limitele legii şi al actului constitutiv.

Utilizarea bunurilor mobile sau imobile, corporale sau incorporale sau al creditelor acordate debitorului în interesul propriu sau al altei persoane constituie faptă ilicită prevăzută de art. 138 lit. a cu consecinţa micşorării masei credale şi fraudarea creditorilor.

Administratorul statutar a reţinut la sursă suma de 352 lei, reprezentând impozite şi contribuţii din salariile angajaţilor nevirate la bugetul general consolidat al statului. Acesta se face vinovat pentru că nu a luat măsurile necesare, inclusiv acţiuni în justiţie pentru recuperarea sumei de 193.500 lei, afirmând că această sumă a fost împrumutată unor persoane fizice, iar în prezent s-a prescris termenul pentru acţionarea în justiţie.

Creanţele reprezintă obligaţii financiare ale unei persoane către o altă persoană, născute ca urmare a derulării unor raporturi obligaţionale .

În speţă, societatea debitoare a vândut la clienţi persoane fizice bunuri, materiale de construcţie, care nu au plătit preţul.. Administratorul statutar, în şedinţa publică din 27 mai 2013 a arătat că societatea a împrumutat cu sume mari de bani diferite persoane fizice, împotriva cărora nu a promovat acţiuni în justiţie pentru recuperare, iar în prezent acestea sunt prescrise.

Aceste obligaţii, sume de bani, sunt certe, astfel că se constituie într-un bun în sensul art.1 din protocolul nr.1. În acest sens s-a pronunţat Curtea Europeană în cauza Sovtrassavto Holding C. Ucrainei, constatând acţiunile ce constituie parte din capitalul social are valoare economică fiind evaluabil în bani, deci constituie un bun. Cu atât mai mult se încadrează în noţiunea de bun o sumă de bani certă, lichidă , scadentă, necontestată de părţi.

Din perspectiva acestor interpretări, suma de 193.950 lei constituie indubitabil un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 şi el aparţine de drept societăţii debitoare.

Fapta ilicită nu trebuie neapărat să constea într-o acţiune, ea poate consta şi în omisiunea, inacţiunea ilicită, în neîndeplinirea unei activităţi sau neluarea unei măsuri când, această activitate trebuia, potrivit legii să fie întreprinsă.

Or, administratorul statutar nu a luat măsurile necesare, inclusiv acţiuni judiciare în vederea recuperării sumei de 193.950 lei, fapt ce ar fi constituit o creştere a activului patrimonial şi concretizarea posibilităţilor de dezvoltare economică de reducere sau chiar înlăturare a datoriilor sociale.

Legătura cauzală dintre fapta ilicită, astfel cum a fost descrisă şi cauzarea stării de derivă printre altele, din modul de influenţare în concret a activităţii economice specifice de către valoarea creanţei de recuperat.

Însuşi administratorul statutar a considerat că recuperarea creanţelor ar fi condus la stingerea datoriilor, inclusiv a propriei creanţe faţă de debitoare, situaţie în care, neavând datorii, societatea nu ar fi ajuns în stare de insolvenţă.

Prin urmare, omisiunea de a lua măsuri în vederea recuperării creanţei de 193.950 lei a determinat starea de insolvenţă şi pasivul social privind debitoarea.

Este adevărat că în doctrină s-a emis punctul de vedere că omisiunea de a iniţia    demersurile necesare în vederea recuperării creanţelor pe care debitorul

persoană juridică le are faţă de anumiţi parteneri contractuali determină mărirea fictivă a pasivului debitoarei persoane juridice, astfel că ar fi aplicabile disp. art. 138 alin.1 lit.e din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei, însă, în contrast cu această opinie, practica judiciară asimilând sumele de bani reprezentând creanţe cu noţiunea de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr.1, a constatat aplicabilitatea disp. art. 138 alin.1 lit.a. Explicaţia constă că atâta vreme cât administratorul statutar a omis cu bună ştiinţă recuperarea creanţei, a acceptat ca aceste bunuri (sume de bani) să fie folosite fie de el însuşi sau de alte persoane, respectiv persoanele în favoarea cărora s-a scurs termenul de prescripţie , beneficiare ale împrumuturilor.

Bunurile ar fi putut acoperi pasivul debitoarei dacă s-ar fi depus diligenţele necesare în vederea valorificării sau depozitării corespunzătoare.

Folosirea acestor bunuri cu rea-credinţă şi în scop contrar intereselor societăţii constituie fapta ilicită prevăzută de art.138 alin.1 lit.a care a cauzat ajungerea societăţii în insolvenţă şi au determinat angajarea răspunderii administratorului statutar.

Având în vedere faptul că potrivit art.71 din legea nr. 31/1990, obligaţiile şi răspunderea administratorului sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat, instanţa a avut în vedere şi dispoziţiile art.2009 – 2012 Cod civil, potrivit căruia mandatarul este răspunzător nu numai pentru dol, dar şi de culpa comisă în executarea mandatului.

Fapta ilicită nu trebuie neapărat să constea într-o acţiune, dar poate consta şi în omisiunea, inacţiunea ilicită, în neîndeplinirea unei activităţi ori neluarea unei măsuri când această activitate trebuia, potrivit legii să fie întreprinsă.

O societate comercială nu poate funcţiona viabil în condiţiile în care administratorul statutar manifestă un dezinteres total în ceea ce priveşte condiţiile minime pentru funcţionare societăţii.

Acesta este raportul de cauzalitate între fapta culpabilă a administratorului statutar, constând în nerespectarea şi neaplicarea legii , şi prejudiciul creat creditorilor prin intrarea în faliment a societăţii.

Răspunderea reglementată de prevederile art.138 din Lege presupune existenţa unui prejudiciu în patrimoniul creditorilor debitorului insolvent.

Prejudiciul creditorilor rezidă în imposibilitatea acesteia de a-şi realiza creanţele scadente din cauza faptului că administratorul statutar sau altă persoană au cauzat starea de insolvenţă , astfel că debitorul nu a mai putut achita datoriile exigibile cu fondurile băneşti disponibile. O parte din pasivul societăţii va fi suportat de administratorii statuari pentru că datorită faptelor săvârşite de către ei, debitorul a ajuns în stare de insolvenţă.

Prejudiciul este cauzat direct debitorului persoană juridică şi numai indirect creditorilor.

Prin urmare, dovada legăturii dintre fapta ilicită , culpabilă a administratorului societăţii debitoare este dovedită, astfel că cererea formulată în condiţiile art.138 alin. 1 lit.a din Legea insolvenţei a fost admisă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul P.A.C. solicitând admiterea recursului, casarea în întregime a sentinţei civile nr.3207/20.06.2013 si respectiv rejudecănd cauza pe fond respingerea ca netemeinică si nelegală a cererii de angajare a răspunderii administratorului formulată de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Sălaj împotriva pârâtului, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului pârâtul a arătat următoarele:

Astfel, critică sentinţa recurată deoarece instanţa de fond a dat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, fiind cât se poate de clar că, în cauză, nu s-a dovedit de către intimata creditoare că ar fi întrunite elementele răspunderii civile delictuale aplicate în concret la motivele de angajare a răspunderii administratorului prevăzute de art.138 alin.l lit.a şi c din Legea nr.85/2006.

Situaţia de fapt reţinută de către judecătorul sindic este una complet eronată; se arată, astfel, la pagina 2 alin. 12 şi, respectiv, pagina 3 alin. 1 că pârâtul ar fi afirmat că a “împrumutat” suma de 193.500 lei unor persoane fizice, respectiv că “societatea a împrumutat cu sume mari de bani diferite persoane fizice”.

De fapt, aşa cum a arătat şi în întâmpinarea depusă la dosarul instanţei de fond, pârâtul a împrumutat societatea cu suma de 159.825 lei (împrumut pe care societatea nu l-a mai putut restitui pârâtului!!) şi nu s-au dat bani cu împrumut unor persoane fizice, aşa cum greşit a reţinut judecătorul sindic!

Modul în care a înţeles instanţa de fond să îsi motiveze soluţia nu este sprijinit de nici un fel de probe si nu are nici suport legal. Se arată, astfel că “Folosirea acestor bunuri (sumele de bani nerecuperate de la debitorii persoane fizice) cu rea credinţă si în scop contrar intereselor societăţii constituie fapta ilicită prevăzută de art.138 alin.l lit.a care a cauzat ajungerea societăţii în insolventă si au determinat angajarea răspunderii administratorului statutar.”

Nu s-a făcut dovada vinovăţiei pârâtului cu privire la faptele prevăzute în art.138 alin. l lit.a si c, or, aşa cum sunt acestea stabilite de către legiuitor, săvârşirea lor presupune intenţia ca formă de vinovăţie, şl nu doar culpa!

Nici codul civil şl nici legea nr.85/2006 nu instituie o prezumţie de culpă în sarcina administratorului şi, cu atât mai mult, atunci când săvârşirea faptei ilicite se sancţionează doar dacă s-a făcut cu intenţie, această intenţie trebuie dovedită de către cel care o invocă. În speţa de faţă, creditoarea nu a făcut dovada că ar fi săvârşit vreuna din faptele enumerate în art.138 alin.l lit.a şi c cu intenţia de a aduce societatea în incapacitate de plată.

Mai mult, prevederile NOULUI nu sunt incidente în prezenta

cauză.

Astfel. în temeiul art.103 din Legea nr.71/2011. răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii (răspunderea civilă delictuală) este guvernată de legea

în vigoare în momentul săvârşirii faptei ilicite. Prin urmare, admiţând existenta unor fapte ilicite, trebuie făcută distincţie între faptele săvârşite sub incidenţa anterior si cele săvârşite sub incidenţa codului civil actual. De asemenea, art.3 din Legea nr.71/2011 prevede că: “Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.” Prin urmare, mandatul administratorului societăţii este guvernat de prevederile legii în vigoare la data la care acesta a fost numit administrator, respectiv Codul civil anterior!

Prin reglementările din art.138 din Legea nr.85/2006 legiuitorul nu a înţeles sa instituie o prezumţie legala de vinovăţie si de răspundere, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar dupa administrarea de dovezi care sa conducă la concluzia ca, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societăţii in stare de insolventa.

Ca atare, in lipsa unor dovezi concrete din care sa rezulte in concret ce bunuri au fost folosite de administratorul statutar in interes propriu sau in cel al unei alte persoane, modalitatea in care s-a realizat această fapta, perioada de timp, si nu in ultimul rând faptul ca aceasta fapta ar fi produs starea de insolventa, nu poate fi reţinuta ca fiind dovedita fapta ilicita.

Natura juridica a răspunderii administratorului fata de terţi (creditorii din tabelul definitiv), este aceea a unei răspunderi distincte/speciale care împrumuta caracteristicile răspunderii delictuale, răspunderea contractuala operând în raporturile administratorului numai cu societatea.

În aceste condiţii, culpa pârâtei intimate nu este prezumata conform art.1082 Cod civil ca la răspunderea contractuala, ci trebuie dovedita împreuna cu îndeplinirea celorlalte condiţii cerute pentru antrenarea răspunderii delictuale.

Solicită instanţei de recurs să aibă în vedere faptul că, până la declanşarea crizei, a achitat în întregime toate datoriile faţă de DGFPS, dovadă stând în acest sens Fişa sintetică totală pe care a depus-o în probaţiune din care rezultă că a achitat faţă de creditoare o sumă totală de 51.821 lei, mai mare decât cea restantă la data deschiderii procedurii falimentului.

Cât priveşte clienţii societăţii, marea majoritate au fost persoane fizice, care, în urma scăderii drastice a veniturilor după declanşarea crizei, nu au mai putut să-şi achite datoriile faţă de S.C. C.P. S.R.L. Fiind vorba de clienţi vechi şi sperând că vor continua relaţiile comerciale, nu i-a acţionat în instanţă, mizând totodată pe faptul că se va termina criza şi îşi vor achita datoriile. În acelaşi timp, ştiind că li s-au diminuat veniturile şi în contextul în care litigiile nu îi garantau recuperarea creanţelor, a preferat să evite cheltuiala pe care o presupuneau procesele de recuperare a datoriilor restante. În condiţiile în care societatea nu avea angajat un , ar fi trebuit să apeleze la un avocat, cheltuială pe care, în lipsa veniturilor din partea societăţii, nu şi-a permis-o.

În condiţiile în care pârâtul a împrumutat societatea cu suma de 159.825 lei, sumă evidenţiată şl in raportul lichidatorului, ca reprezentând datoria societăţii către asociaţi), este evident că ar fi fost direct interesat în recuperarea creanţelor dacă ar fi avut posibilităţile financiare necesare.

Subliniază faptul că a accesat o linie de credit bancar pentru societate în valoare de 15.800 lei dar aceasta a fost plătită integral, după cum se poate observa din actele contabile.

Având în vedere situaţia de mai sus, consideră că este evident că nu este vinovat de nici una din faptele indicate în art.138 alin.l lit.a şi lit.c, cererea creditoarei

DGFPS fiind cât se poate de vagă şi nedovedită. Sarcina probei, potrivit art.l29(l) ultima teza Cod procedura civila si art.1169 Cod civil, incumba celui care face o afirmaţie în fata judecaţii, nefiind instituita o prezumţie legala de vinovăţie si de răspundere în sarcina pârâtului ci, prin art.138 din lege prevazându-se doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, si numai dupa administrarea de dovezi în acest sens. Cu toate că creditoarea care a formulat cererea nu a adus nici un fel de dovezi în acest sens, judecătorul, depăşind limitele rolului activ al instanţei, a admis totuşi cererea vădit nedovedită!

Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea constată următoarele:

În fapt, procedura falimentului privind S.C. C.P. S.R.L. s-a deschis prin încheierea civilă nr.517/C din 06.12.2012 a Tribunalului Sălaj. Prin cererea de angajare a răspunderii administratorilor formulată în prezentul dosar, creditoarea DGFP Sălaj a solicitat angajarea răspunderii pârâtului, fost administrator statutar, pentru suma de 49.669 lei, în temeiul art.138 alin. 1 lit.a şi c din Legea nr.85/2006.

În susţinerea cererii, s-a arătat că pârâtul a reţinut la sursă suma de 352 lei, reprezentând impozite şi contribuţii din salariile angajaţilor nevirate la bugetul general consolidat al statului. Totodată, acesta se face vinovat pentru că nu a luat măsurile necesare, inclusiv acţiuni în justiţie pentru recuperarea sumei de 193.500 lei, constând în creanţe de recuperat de la diverse persoane fizice, în prezent prescrise.

Tribunalul a achiesat acestei poziţii, admiţând cererea şi apreciind că faptele imputate se circumscriu prev. art. 138 alin. 1 lit. a din LPI.

Prin recursul declarat, pârâtul arată că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale textelor legale invocate în susţinerea cererii.

Curtea reţine, cu titlu preliminar, că nu au fost demontate prin probaţiunea administrată susţinerile recurentului în sensul în care societatea a fost înfiinţată în anul 2006, având ca obiect principal de activitate “amenajări interioare”. În anul 2008, debitoarea a deschis un magazin de prezentare în incinta S.C. M. S.R.L. Zalău, pentru a promova produse destinate amenajărilor interioare exclusiviste, respectiv marmură, granit, vopsele decorative, tapet, cu intenţia de a se remarca pe piaţa locală, în contextul existenţei şi altor cu acelaşi obiect de activitate iar, pentru amenajarea spaţiului respectiv, a fost învestită suma de cca 100.000 lei.

Se mai arată că magazinul a funcţionat doar 6 luni de zile, în perioada iulie-decembrie 2008, vânzările scăzând considerabil după declanşarea crizei economice în toamna anului 2008. Dată fiind amploarea investiţiei făcute în spaţiul respectiv şi sperând că se va termina criza economică, s-a păstrat magazinul în continuare, fiind plătită chiria pentru cei aproximativ 100 m2 încă un an de zile. Odată cu plecarea a doi din cei trei asociaţi care au constituit societatea, au plecat şi angajaţii cu care se prestau lucrările de amenajări interioare, situaţie în care activitatea societăţii s-a restrâns la vânzarea de produse.

Plecând de la aceste premise factuale, Curtea ia act de faptul că, deşi nu se contestă de către recurent împrejurarea că nu a fost virată suma de 352 lei ce reprezenta obligaţii cu reţinere la sursă, nu a fost relevat care ar raportul de cauzalitate dintre această faptă şi starea de insolvenţă. Dat fiind cuantumul mic în discuţie, precum şi faptul că este vorba despre o situaţie izolată, recurentul relevă cu temei că nu a cauzat un prejudiciu considerabil bugetului de stat, sau cel puţin nu unul care să poată fi pus în legătură directă cu starea de insolvenţă.

Mai mult, ca o dovadă a bunei-credinţe a recurentului, în momentul în care acesta a aflat prin lecturarea cererii de angajare a răspunderii administratorilor de

această obligaţie de plată, a achitat-o de urgenţă, dovadă stând chitanţa depusă la fila 16 din dosarul de fond.

În ceea ce priveşte celelalte susţineri ale creditoarei-reclamante, se arată de către pârât că stocurile de marfă înregistrate în contabilitatea societăţii, respectiv mostre ale produselor promovate în magazin, depreciate fizic, fără valoare economică, pot fi văzute şi acum în incinta SC M. SRL, deci nu se poate susţine că şi le-ar fi însuşit în scopuri personale sau a altor persoane fizice/juridice.

De asemenea, sumele de bani identificate de către lichidator în contul “casă”, respectiv 2.144,82 lei i-au fost predate acestuia, fapt confirmat prin raportul final depus la dosar.

În plus, un element cu incidenţă decisivă asupra cauzei rezultă din cuprinsul aceluiaşi raport, conform căruia, lichidatorul relevă că, în urma studierii actelor contabile, care i-au fost predate, a concluzionat că nu există elemente care să fundamenteze formularea unei cereri de angajare a răspunderii patrimoniale a administratorului societăţii.

Un alt aspect ce trebuie subliniat de către instanţa este cel legat de faptul că, deşi cererea a fost întemeiată pe prev. art. 138 alin. 1 lit. a şi c din LPI, judecătorul sindic a validat doar susţinerile privind incidenţa primului dintre aceste teste legale, soluţie la care achiesează şi Curtea.

Aceasta întrucât, aşa cum s-a statuat în doctrină, afirmaţiile generice referitoare la faptul că pârâtul a dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi, fără a indica, în concret, elemente care să ducă la concluzia îndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 138 lit. c) din lege, nu pot sta la baza pronunţării unei hotărâri de angajare a răspunderii.

Nedepunerea diligentelor pentru recuperarea unor creanţe poate constitui suficient temei pentru a se reţine o atare faptă numai dacă, în mod intenţionat, pârâtul a urmărit împiedicarea recuperării acestor sume, ceea ce în cauză nu s-a dovedit.

Ca atare, singurul aspect care rămâne în discuţie este cel legat de legalitatea soluţiei de la fond, referitoare la obligarea pârâtului la plata pasivului, în contextul specific al prev. art. 138 lit. a din LPI şi în care i se impută nerecuperarea creanţelor pe care le avea debitoarea faţă de terţi, în acord cu înregistrările din contabilitate.

În acest context, în mod corect arată recurentul că situaţia de fapt reţinută de către judecătorul sindic este una eronată; astfel, se susţine că pârâtul ar fi afirmat că a “împrumutat” suma de 193.500 lei unor persoane fizice, respectiv că “societatea a împrumutat cu sume mari de bani diferite persoane fizice”.

De fapt, aşa cum rezultă din actele dosarului, precum şi din chiar cererea de chemare în judecată, ceea ce i se impută pârâtului nu este faptul că societatea ar fi împrumutat unor persoane fizice suma indicată, ci că nu s-au efectuat demersurile pentru recuperarea unor creanţe datorate de terţi, în favoarea cărora debitoarea a prestat servicii.

Totodată, recurentul subliniază că a împrumutat societatea cu suma de 159.825 lei, pe care nu şi-a mai recuperat-o, nefiind vorba, în nici un caz, despre împrumuturi date unor persoane fizice, aşa cum a reţinut judecătorul sindic.

Plecând de la aceste premise, Curtea constată că raportat la starea de fapt dedusă judecăţii, în cauză nu erau îndeplinite cerinţele impuse de textul art. 138 alin. 1 lit. a din LPI.

Astfel, doctrina este unanimă în a aprecia că această faptă ilicită trebuie să fie expresia unor acţiuni pozitive, ce îmbracă forma unor acte de dispoziţie materială sau juridică, iar nu omisive, a organului executiv. În acest context, nedepunerea

diligentelor pentru recuperarea unor creanţe nu poate constitui suficient temei pentru a se reţine o atare faptă în limitele art.138 alin.l lit.a din lege.

Chiar dacă insolvenţa îşi are originile în neurmărirea încasării creanţelor debitoarei, acest fapt nu justifică apelarea la prevederile invocate de creditoare, fiind unanim acceptată teza caracterului limitativ al enumerării din art. 138, precum şi faptul că abuzul de bunuri sociale nu poate fi săvârşit prin inacţiune.

În plus, aşa cum corect relevă recurentul, practica instanţelor de judecată a fost constantă în a stabili că omisiunea de a întreprinde demersuri pentru recuperarea creanţelor de la clienţi nu se încadrează în dispoziţiile art.138 alin.l lit. a din legea nr.85/2006, întrucât fapta este condiţionată de existenţa intenţiei de a favoriza o altă persoană prin folosirea bunurilor falitei. Or, raportat la situaţia dedusă judecăţii, nu s-a dovedit intenţia de a favoriza debitorii societăţii sau folosul pe care l-ar fi obţinut pârâtul prin nerecuperarea de la debitori a creanţelor datorate societăţii.

Este adevărat că există şi soluţii în care răspunderea pârâtului este angajată pentru această faptă şi pe acest temei, dar numai în cazul în care ea este dublată de nepredarea documentelor contabile, singurele care fac posibilă identificarea debitorilor. Astfel, numai într-o astfel situaţie şi utilizând mecanismul prezumţiilor simple, se poate deduce că pasivitatea pârâtului poate fi sancţionată pe temeiul prev. art. 138 alin. 1 lit. a.

În cazul de faţă însă, documentele contabile au fost predate, practicianul în insolvenţă nerelevând existenţa unor legături sau elemente pe baza cărora să se poată aprecia existenţa folosului propriu, al pârâtului, direct sau indirect.

În concluzie, managementul defectuos al unei societăţi nu este motiv de antrenare a răspunderii administratorului, răspunderea acestuia fiind limitată la situaţiile expres şi limitativ prevăzute în art.138 din legea nr.85/2006, în cazul de faţă, simpla indicare a faptei prevăzute de textul de lege nefiind suficientă, în lipsa unor probe din care sa rezulte cum au fost folosite bunurile/creditele societăţii în fapt, pentru a se putea determina scopul utilizării lor.

Ca atare, neexistând faptă ilicită, nu se poate discuta despre întrunirea celorlalte elemente ale răspunderii pârâtului, recursul acestuia urmând a fi admis, în acord cu prev. art. 304 cpt. 9, art. 312 C.pr.civ., sentinţa fiind modificată, în sensul respingerii acţiunii.

Conform prev. art. 274 alin. 1 C.pr.civ. de la 1865, va fi obligată intimata DIRECŢIA GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE SĂLAJ să plătească recurentului suma de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocaţial.