Procedura reglementată de Legea nr. 64/1995. Natura comercială a datoriei. Refuz de plată


Prin sentinţa civilă nr. 67/1.02.1999, pronunţată de Tribunalul Timiş, a fost respinsă contestaţia debitoarei, societate cu răspundere limitată, la cererea de lichidare judiciară a creditoarei I.E., fixându-se termen pentru soluţionarea cererii de lichidare judiciară. Instanţa a reţinut că s-a invocat de creditoare ca titlu sentinţa penală nr. 2444/1998 a Judecătoriei Arad, definitivă prin decizia penală nr. 263/R din 26.02.1998, a Curţii de Apel Timişoara, prin care debitoarea a fost obligată, ca parte responsabilă civilmente, în solidar cu inculpatul P.A., la plata unor sume de bani.

Instanţa de fond a apreciat că datoria are caracter comercial şi în orice caz, după ce sentinţa de declarare a stării de faliment a devenit executorie, pot fi incluse în procedura falimentului şi datoriile necomerciale.

Prin decizia civilă nr. 358/2.06.1999, Curtea de Apel Timişoara a admis recursul şi a casat sentinţa primei instanţe, a admis contestaţia debitoarei şi a respins cererea creditoarei pentru începerea procedurii de reorganizare judiciară şi faliment.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a reţinut că titlul invocat de către creditoare este constituit prin sentinţa penală nr. 2444/1998, a Judecătoriei Arad, definitivă prin decizia penală nr. 263 din 26.02.1998, a Curţii de Apel Timişoara, prin care, sub aspectul laturii civile, în ce o priveşte pe creditoare, debitoarea a fost obligată, ca parte responsabilă civilmente, în solidar cu inculpatul, la plata sumelor datorate cu titlu de despăgubiri civile şi daune morale.

Fiind somată să plătească suma pretinsă de creditoare, nu s-a conformat, iar prin contestaţie a invocat faptul că nu se consideră obligată la plată prin decizia Curţii de Apel Timişoara.

Aceasta a continuat efectuarea unor plăţi aferente activităţii curente, în cuantum redus faţă de suma pretinsă de creditoare.

Astfel, a apreciat instanţa de recurs, potrivit dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 64/1995, orice creditor care are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, poate introduce la tribunal o cerere împotriva unui debitor care, timp de cel puţin 30 de zile, a încetat plăţile, însă simplul refuz al unor plăţi, în baza unor excepţii pe care debitorul le socoteşte, cu bună-credinţă, întemeiate, nu constituie o dovadă de încetare de plăţi.

Datoria în speţă are caracter comercial, răspunderea delictuală, în calitate de comitent, neexcluzând o atare caracterizare, deoarece, chiar dacă răspunderea nu a fost angajată pe temei contractual, potrivit art. 4 din Codul comercial se socotesc fapte de comerţ şi celelalte obligaţii ale unui comerciant, afară dacă nu sunt de natură civilă sau dacă caracterul necomercial nu rezultă chiar din actul respectiv, ceea ce, a apreciat instanţa, nu este cazul în speţă.

Chiar dacă susţinerea făcută prin cererea de recurs, referitoare la respingerea cererii de poprire, formulată de creditoare în baza aceloraşi titluri, implicând afirmarea inexistenţei obligaţiei de plată, nu a fost dovedită de către debitoare, aceasta, reprezentând manifestarea unui refuz de plată bazat pe o excepţie invocată cu bună-credinţă, justifică neaplicarea faţă de debitoare a procedurii de reorganizare şi faliment, nefiind îndeplinite condiţiile art. 24 din Legea nr. 64/1995 (decizia civilă nr. 358 din 2.06.1999 a Curţii de Apel Timişoara).