REORGANIZARE JUDICIARĂ SI FALIMENT. CERERE DE REORGANIZARE FORMULATĂ DE DEBITOR. RESPINGERE. IN ADMISIBILITATE A INTRODUCERII UNEI NOI CERERI ÎN URMĂTORII 5 ANI


Conform dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 64/1995, republicată, nu vor fi primite de tribunal cererile de reorganizare ale debitorilor care, în ultimii 5 ani precedenţi, au mai făcut o astfel de cerere, sau au fost obiectul unei astfel de cereri introdusă de creditori.

Drept urmare, potrivit dispoziţiilor textului menţionat mai sus, debitorul nu poate reitera o cerere de reorganizare judiciară a activităţii sale, în următorii 5 ani de la introducerea unei cereri având acelaşi obiect, indiferent dacă a fost formulată de debitor sau creditor şi de soluţia dată acesteia.

Prin cererea înregistrată la nr. 30 din 6 iunie 2000, la Tribunalul Călăraşi, debitoarea S.C. “M.I.R. I.E.” – S.A. a solicitat deschiderea procedurii de reorganizare judiciară şi a falimentului, în conformitate cu art. 25 din Legea nr. 64/1995, modificată; să se constate starea sa de încetare a plăţilor din lipsa disponibilităţilor financiare, iar potrivit art. 26 lit. f din lege, deschiderea procedurii de reorganizare şi dresarea activităţii ei, conform unui plan, în vederea achitării datoriilor sale, numirea judecătorului sindic şi a unui administrator judiciar.

Prin sentinţa civilă nr. 293 din 15 iunie 2000 a Tribunalului Călăraşi, cererea a fost respinsă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a avut în vedere incidenţa prevederilor art. 28 din Legea nr. 64/1995, republicată, întrucât, prin încheierea din

3.01.2000, pronunţată în dosarul nr. 37/F/1999, aflat pe rolul Tribunalului Călăraşi, a fost respinsă o cerere similară, reiterarea acesteia, în următorii cinci ani, neputând fi primită.

împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, recurenta debitoare S.C. “M.I.R. I.E.” – S.A., considerând-o netemeinică şi nelegală.

în motivarea recursului, recurenta a arătat că în sentinţa de respingere a celei de a doua cereri formulate, instanţa a făcut referire la prevederile art. 28 din Legea nr. 64/1995, republicată, care stipulează că “nu vor fi primite de tribunal cererile de reorganizare ale debitorilor, care în ultimii 5 ani precedenţi au mai făcut o astfel de cerere sau au fost obiectul unei astfel de cereri introduse de creditori.”

Formularea textului de lege se referă stricto sensu la “cererile de reorganizare ale debitorilor”, or, în momentul învestirii instanţei, cu soluţionarea unei cereri întemeiate pe prevederile Legii nr. 64/1995, nu se ştie care va fi procedura ce se va aplica, respectiv reorganizare, lichidare de bunuri, conform unor planuri de lichidare ori de faliment, instanţa putând dispune trecerea la procedura falimentului în situaţia în care reorganizarea activităţii debitorului nu este posibilă, datorită faptului că planul de reorganizare nu a fost aprobat de creditori şi confirmat de judecătorul sindic.

Prevederea cuprinsă în art. 28 din lege se referă la debitorii care au cerut efectiv reorganizarea, în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 64/1995, şi a căror cerere a fost respinsă.

Soluţia dată de instanţă este bazată pe o greşită interpretare a textului de lege amintit, întrucât acest articol vizează situaţia în care instanţa a respins cererea analizând cauza pe fond şi nu situaţia în care ne aflăm, respectiv a respingerii cererii pentru nedepunerea actelor în termenul prevăzut de lege, instanţa nemaiintrând în fondul cauzei, caz în care cererea poate fi reiterată, cu condiţia depunerii actelor prevăzute de alin. 1 art. 26 din Legea nr. 64/ 1995.

Dacă legiuitorul ar fi dorit să instituie o restrângere a dreptului debitoarei de a formula o nouă cerere, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 64/1995, ar fi trebuit să prevadă expres acest fapt şi nu să se refere doar la cererile de reorganizare.

Chiar şi în această situaţie, pentru a respinge o nouă cerere a debitorului, în condiţiile art. 28, este absolut necesar ca instanţa să aprecieze asupra argumentelor de fond, care nu permit trecerea la procedura reorganizării judiciare, nefiind suficient ca, cererea debitorului să fie respinsă pentru lipsa tuturor actelor.

Această interpretare este confirmată, de altfel, şi de dispoziţiile art. 59 pct. 3 din Legea nr. 64/1995, republicată, care prevăd că nici un plan de reorganizare, propus de debitor, nu va fi admis, dacă el a fost debitor în ultimii cinci ani, într-o procedură, în conformitate cu prezenta lege.

în concluzie, instanţa poate dispune trecerea la procedura falimentului, restricţia vizând doar dreptul de a cere reorganizarea activităţii.

Pe de o parte, instanţa nu poate respinge cererea, întrucât în momentul învestirii cu soluţionarea ei debitoarea nu putea cere în mod exclusiv reorganizarea, ci doar supunerea la procedura prevăzută de Legea nr. 64/ 1995, care depăşeşte cadrul unei proceduri de reorganizare, iar, pe de altă parte, pentru a face aplicarea dispoziţiilor art. 28 din lege, era necesar ca instanţa să respingă cererea de reorganizare, pe fondul ei, şi nu ca o sancţiune a nedepunerii tuturor actelor.

Atât jurisprudenţa cât şi doctrina sunt unitare în a considera că debitorul poate reînnoi cererea, după respingerea pe acest motiv, anexând toate actele cerute de dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 64/1995, republicată.

Raţiunea art. 28 constă tocmai în limitarea acţiunii debitorului în a reveni cu noi cereri de reorganizare, în condiţiile în care este evident faptul că reorganizarea nu este posibilă, instanţa apreciind situaţia prin întreg complexul probator, iar aceste cereri repetate urmăresc doar evitarea trecerii la procedura falimentului.

Câtă vreme instanţa nu a analizat dacă este posibilă o procedură de reorganizare a debitoarei, nu poate respinge o cerere având acest obiect.

în susţinerea recursului, recurenta a solicitat proba cu înscrisuri.

Recursul este nefondat.

Analizând actele şi lucrările dosarelor, Curtea constată că prin încheierea din 3 ianuarie 2000 a judecătorului sindic din cadrul Tribunalului Călăraşi s-a respins o cerere a debitoarei, prin care a solicitat, în conformitate cu art. 26 lit. f, din Legea nr. 64/1995, republicată, reorganizarea activităţii sale, conform unui plan, în vederea achitării datoriilor ei.

La data de 6 iunie 2000, debitoarea a reiterat cererea, solicitând acelaşi lucru şi pe acelaşi temei de drept.

în speţă, debitoarea a solicitat reorganizarea şi nu aplicarea procedurii falimentului.

în aceste condiţii, aşa cum recunoaşte însăşi recurenta debitoare, prevederile art. 28 din Legea nr. 64/1995, republicată, îşi au aplicare numai în această situaţie, respectiv reorganizarea activităţii debitorului.

Articolul 26 alin. 2 din Legea nr. 64/1995, republicată, prevede că, dacă debitorul nu depune în termen de 10 zile de la data înregistrării cererii sale la tribunal un document sau informaţie din cele arătate la alin. 1 din acest articol, cererea va fi respinsă, aşa cum corect a procedat judecătorul sindic, prin încheierea din 3 ianuarie 2000, care a rămas irevocabilă, prin neatacarea sa cu recurs de către debitoare.

Drept urmare, nu se putea reitera o cerere, având acelaşi obiect şi acelaşi temei de drept de către debitoare, potrivit art. 28 din Legea nr. 64/1995.

Recurenta debitoare are posibilitatea să formuleze o nouă cerere la tribunal, dar pentru începerea procedurii falimentului şi nu pentru reorganizarea activităţii

sale, aşa cum a procedat prin cele două cereri care au fost legal respinse, din motivele arătate.

în final, Curtea constată că, potrivit art. 130 alin. final C. pr. civ., judecătorii nu pot hotărî decât numai asupra ceea ce solicită părţile, or, în speţă, debitoarea a solicitat reorganizarea activităţii sale şi nu începerea procedurii falimentului, iar în cazul în care cele două cereri au fost formulate generic, după denumirea actului normativ în materie, este culpa sa, pe care nu o poate invoca, pentru câştigarea unui drept.

In consecinţă, Curtea constată că prima instanţă a reţinut o situaţie de fapt corectă în cauză şi a făcut o aplicare şi o interpretare legală a textelor în materie, menţionate mai sus, astfel că motivele de recurs invocate sunt, în totalitate, neîntemeiate.

Faţă de considerentele expuse mai sus, Curtea constată că sentinţa atacată este temeinică şi legală şi urmează a fi menţinută, iar recursul va fi respins, ca nefondat, în temeiul art. 312 C. pr. civ.. (Judecator Decebal Taragan)

(Secţia comercială, decizia nr. 687/2000)