Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie prin prisma Directivei 2004/38. Acte ale autorităţilor publice


Directivei 2004/38.

Art. 27 paragraful 2 din Directiva 2004/38

În baza termenilor din art.27 paragraful 2 din Directiva

În baza termenilor din art.27 paragraful 2 din Directiva

2004/38, măsurile de ordine publică sau de securitate publică

trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se bazeze

exclusiv pe comportamentul personal al individului vizat.

Reiese clar, nu numai din termenii art.27 paragraf 2 din

Directiva amintită, dar şi din jurisprudenţa constantă a Curţii, că

limitările care vizează apărarea ordinii publice şi a securităţii nu

sunt fondate pe justificări detaşate dintr-un caz individual sau pe

motive de prevenire generală.

Între altele, art.27 din Directiva 2004/38 dispune că,

condamnările penale anterioare nu pot ele în sine să motiveze

asemenea măsuri (art.23). În baza unei jurisprudenţe constante,

recursul unei autorităţi naţionale la noţiunea de ordine publică,

presupune existenţa în afară de problemele de ordine socială care

reprezintă infracţiuni ale legii, a unei ameninţări reale şi suficient

de grave care să afecteze un interes fundamental al societăţii.

(Decizia civilă nr.110/A/04 septembrie 2009)

Prin cererea înregistrată sub nr.3134/109/2007 pe rolul

Tribunalului Argeş, Direcţia Generală de Paşapoarte a sesizat instanţa,

solicitând restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în Franţa

pentru o perioadă de cel mult 3 ani a pârâtului G.D., cu motivarea că la

data de 20.10.2007 acesta a fost returnat din Franţa în baza Acordului de

readmisie încheiat de România cu această ţară .

Prin sentinţa civilă nr.329 din 6 decembrie 2007, Tribunalul

Argeş, a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de petentă, reţinând că

pârâtul a părăsit România la data de 15.04.2005, ieşind din ţară prin vama

Giurgiu şi a fost returnat din Franţa pe data de 20.10.2007 pentru şedere

ilegală pe teritoriul acestei ţări .

Legea nr.248/20.07.2005 privind regimul liberei circulaţii a

cetăţenilor români în străinătate a fost modificată prin O.G. nr.5/2006 şi

O.U.G. nr.96/2006.

Ca urmare a acestor modificări, a fost introdus art.61, potrivit

căruia cartea de identitate valabilă constituie document de călătorie pe

baza căruia cetăţenii români pot călători în statele membre ale Uniunii

Europene.

Directiva 38/CE din 29.04.2004 statuează că libera circulaţie

a persoanelor constituie una dintre liberalităţile fundamentale ale pieţei

interne, care reprezintă un spaţiu fără frontiere interne, în care libertatea

este asigurată în conformitate cu dispoziţiile tratatului .

Tratatul de instituire a Comunităţii Europene prevede că

„cetăţenia uniunii” conferă fiecărui cetăţean al Uniunii un drept

fundamental şi individual la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor

membre, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de tratat şi a

măsurilor adoptate în scopul aplicării acestuia.

Potrivit art.27 alin.(1) din Directivă, statele membre pot

restrânge libertatea de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a

membrilor lor de familie indiferent de cetăţenie, pentru motive de ordine

publică siguranţă publică sau sănătate publică, iar alin.(2) prevede că

măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranţă publică trebuie

să respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze exclusiv pe

conduita persoanei în cauză. Condamnările penale anterioare nu pot

justifica în sine luarea unor asemenea măsuri. Conduita persoanei în

cauză trebuie să constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de

gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii. Nu pot fi acceptate

motivări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de

consideraţii de prevenţie generală.

România este începând cu 1 ianuarie 2007 membră a Uniunii

Europene şi potrivit legislaţiei comunitare menţionate, toţi românii sunt

cetăţeni ai acesteia, statut ce le conferă dreptul la liberă circulaţie în toate

statele membre.

Pârâtul ca cetăţean al Uniunii, beneficiază, începând cu 1

ianuarie 2007, de aceste drepturi, situaţie în care se impune aplicarea cu

prioritate a normelor comunitare, astfel încât, în temeiul art.38 şi art.39

din Legea nr.248/2005 cererea i-a fost respinsă ca nefondată.

Împotriva sentinţei instanţei de fond, în termen legal a

declarat apel reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti,

criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând schimbarea

sentinţei în sensul de a se admite cererea de restrângere a dreptului la

liberă circulaţie a pârâtului în Franţa pe o perioadă de maximum 3 ani.

În motivarea apelului s-a precizat de către apelanta-

reclamantă că prima instanţă a încălcat dispoziţiile art.38 lit.a şi art.39

alin.1 din Legea nr.248/2005, cu modificările ulterioare şi mai mult decât

atât din declaraţia pârâtului a rezultat, că la data de 26.05.2007 a fost

reţinut de Poliţia franceză pentru şedere ilegală fiind condamnat la 6 luni

de detenţie, situaţie din care rezultă în mod clar că reprezintă o

ameninţare pentru ordinea publică şi deci nu sunt aplicabile dispoziţiile

din Directiva 2004/38/CE, mai bine zis, pârâtul se încadrează în

situaţiile de excepţie prevăzute de Directivă.

Curtea de Apel Piteşti prin decizia civilă nr.53/A/29.02.2008

a admis apelul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte

Bucureşti şi a anulat hotărârea instanţei de fond şi a trimis cauza spre

competentă soluţionare Tribunalului Municipiului Bucureşti.

Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut următoarele:

În şedinţa din 29 februarie 2008, Curtea, din oficiu, a pus în

discuţia părţilor competenţa de soluţionare a cauzei de către prima

instanţă în raport de modificarea adusă Legii nr.248/2005 prin

O.U.G.nr.126 din 5 noiembrie 2007.

Faţă de această excepţie, care este de ordine publică, Curtea a

rămas în pronunţare în baza dispoziţiilor art.137 Cod procedură civilă,

excepţie care a făcut inutilă examinarea motivului de apel pe fond şi care

a fost admisă pentru următoarele considerente.

Potrivit dispoziţiilor art.I din O.U.G.nr.126/2007, în situaţia

prevăzută la art.38 lit.a, măsura se dispune la solicitarea Direcţiei

Generale de Paşapoarte cu privire la statul de pe teritoriul căruia a fost

returnată persoana de către Tribunalul Bucureşti, legiuitorul înţelegând să

stabilească o competenţă materială exclusivă în favoarea acestei instanţe.

În speţa dedusă judecăţii, sentinţa instanţei de fond s-a

pronunţat la data de 6 decembrie 2007, dată la care erau în vigoare

dispoziţiile O.U.G.nr.126/2007, astfel încât Tribunalul Argeş nu era

competent material să soluţioneze cauza de faţă.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, în termen legal,

atât reclamanta cât şi pârâtul, ambele părţi susţinând că pronunţarea

sentinţei a avut loc cu încălcarea competenţei raportat la OUG nr.126/5

noiembrie 2007 şi că, în realitate, trebuia ca instanţa să se pronunţe pe

fond, respectiv să analizeze motivul de apel ale reclamantei.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia civilă

nr.5771/13.10.2008, a admis recursurile declarate de părţi şi a casat

decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel

Piteşti.

Pentru a se pronunţa astfel s-a reţinut că, este adevărat că în

faza judecării apelului dispoziţiile art.39 alin.1 din Legea nr.248/2005 au

fost modificate prin OUG nr.126/5.11.2007 în sensul stabilirii

competenţei exclusive de soluţionare a cererii din prezenta cauză în

favoarea Tribunalului Bucureşti în primă instanţă, însă, ulterior, respectiv

în faza judecării recursului, această ordonanţă a fost respinsă prin Legea

nr.115/16.05.2008, intrată în vigoare la data de 24.05.2008, situaţie faţă

de care competenţa revine instanţei sesizate iniţial, respectiv Curţii de

Apel Piteşti, care va proceda la soluţionarea apelului pe fond.

Învestită fiind cu rejudecarea apelului, raportat la motivul de

apel invocat de apelanta-reclamantă, Curtea a constatat că apelul este

nefondat pentru următoarele considerente:

În speţa de faţă se pune problema interpretării şi aplicării

dispoziţiilor legale referitoare la exercitarea unui drept fundamental al

cetăţeanului şi anume dreptul la libera circulaţie (art.25 din

României) în componenţa ce implică dreptul de părăsi teritoriul

României în scopul de a circula pe teritoriul Statelor Uniunii Europene.

Prin urmare, în raport de dispoziţiile din Constituţia

României, instanţa este obligată să cerceteze compatibilitatea legii interne

privind libera circulaţie a persoanelor cu pactele şi tratatele privitoare la

drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, nefiind

ţinută de a aplica în litera lor dispoziţiile legii interne, respectiv Legea

nr.248/2005.

Astfel, începând cu data de 1.01.2007, România a devenit stat

membru al Uniunii Europene, consecinţa directă fiind aceea că ea este

obligată să respecte ordinea juridică instituită la nivelul acesteia în speţa

de faţă relevanţă prezentând normele ce consacră principiul fundamental

al liberei circulaţii a persoanelor.

În ceea ce priveşte raportul dintre legislaţia naţională şi

legislaţia comunitară Curtea va face aplicarea principiilor stabilite în

jurisprudenţa sa de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene şi anume

principiul efectului direct al directivelor, principiul supremaţiei dreptului

comunitar şi obligaţia de a nu aplica dreptul naţional, contrar dreptului

comunitar.

comunitar.

Cu privire la compatibilitatea normei interne cu cea

comunitară în ceea ce priveşte excepţia de la principiul libertăţii

cetăţeanului român de a ieşi din ţară în scopul de a călători pe teritoriul

Franţei, Curtea a constatat următoarele:

Art.38 lit.a din Legea nr.248/2005 prevede că restrângerea

exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români

poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani (…) cu privire la

persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de

readmisie încheiat între România şi acel stat.

În schimb art.27 din Directiva nr.2004/38/CE prevede că:

„Statele membre pot restrânge libertatea de circulaţie şi de şedere a

cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie, indiferent de cetăţenie,

pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică,

iar aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice”.

După cum se poate observa norma comunitară prevede doar

trei situaţii în care statul ar putea restrânge libertatea de circulaţie a

persoanelor fără a se face nici o distincţie în ceea ce priveşte persoana

cetăţeanului în cauză, iar norma internă prevede o categorie mai largă de

situaţii posibile când se poate dispune restrângerea dreptului cetăţeanului

român la libera circulaţie, astfel încât ea este parţial incompatibilă cu

norma comunitară.

În această situaţie, Curtea a făcut aplicarea principiilor

dreptului comunitar, fiind obligată, cu atât mai mult cu cât instanţa a

constatat că până la data de 1 ianuarie 2007 România avea obligaţia să

transpună dispoziţiile Directivei în dreptul intern, obligaţie ce nu a fost

îndeplinită, Legea nr.248/2005 nefiind până în prezent modificată şi

armonizată cu dispoziţiile cuprinse în Directivă.

2004/38 măsurile de ordine publică sau de securitate publică trebuie să

respecte principiul proporţionalităţii şi să se bazeze exclusiv pe

comportamentul personal al individului vizat.

Reiese clar nu numai din termenii art.27 paragraf 2 din

directiva amintită dar şi din jurisprudenţa constantă a Curţii că limitările

care vizează apărarea ordinii publice şi a securităţii nu sunt fondate pe

justificări detaşate dintr-un caz individual sau pe motive de prevenire

generală.

Între altele art.27 paragraf din Directiva 2004/38 dispune că,

condamnările penale anterioare nu pot ele în sine să motiveze asemenea

măsuri (art.23). În baza unei jurisprudenţe constante, recursul de către o

autoritate naţională la noţiunea de ordine publică, presupune existenţa, în

afară de problemele de ordine socială care reprezintă infracţiuni ale legii,

a unei ameninţări reale şi suficient de grave care să afecteze un interes

fundamental al societăţii.

Pe cale de consecinţă, Curtea a constatat că absenţa

examinării de către un stat membru, a comportamentului personal al

individului, atunci când limitează din motive de ordine publică sau de

securitate dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul unui alt stat

membru, privează de valabilitate orice justificare pentru acea limitare.

În speţa dedusă judecăţii, rezultă că intimatul-pârât a fost

condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de 6 luni de autorităţile

franceze pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire de bunuri furate,

pedeapsă pe care a executat-o.

În acest sens, nu se mai impune admiterea acţiunii şi

restrângerea dreptului la libera circulaţie pentru a nu se ajunge la o

sancţiune dublă faţă de fapta comisă s-au la o pedeapsă complementară

pe cale indirectă.

Pe de altă parte, infracţiunea săvârşită nu face parte din cele

grave pentru a fi sub incidenţa situaţiilor de excepţie prevăzute de art.27

din Directiva nr.2004/38/CE, care ar afecta siguranţa sau ordinea

publică din statul respectiv (cum ar fi fost în situaţia traficului de arme,

de droguri, infracţiuni grave de ameninţare, violenţe, etc.).

Tratatul constituind Comunitatea Europeană instituie la

art.46 o responsabilitate tradiţională a statelor pentru menţinerea ordinii

şi securităţii publice. Absenţa definiţiei acestei noţiuni nu a putut

împiedica înscrierea anumitor limite ale libertăţii statelor de către

Directivă şi de jurisprudenţa Curţii de Justiţie.

Nu este totuşi posibil să fie permis fiecărui stat membru să

definească în manieră proprie asemenea noţiuni şi să ia măsuri arbitrare

pentru a nu lipsi aceste libertăţi de conţinutul lor.

Astfel, pentru a fi incidente dispoziţiile art.27 alin.2 teza I din

Directiva nr.2004/38/CE trebuie avute în vedere, de fapt, dispoziţiile

art.27 alin.2 teza II, în sensul că „conduita persoanei în cauză trebuie să

constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui

interes fundamental al societăţii, iar una din limitele impuse de Directivă

este imposibilitatea de a deduce dintr-o simplă condamnare penală,

existenţa unei ameninţări individuale împotriva ordinii şi securităţii

publice.

Pentru ca o condamnare penală să justifice o măsură de

îndepărtare trebuie ca faptele care au motivat-o şi persoana respectivă să

constituie o ameninţare reală şi suficient de gravă care să afecteze un

interes general al societăţii, fapte care vor fi analizate, de la caz la caz, de

către instanţele de judecată.

Cu alte cuvinte, aşa cum în mod legal s-a stabilit de către

prima instanţă, conduita pârâtului nu poate fi încadrată în nici un fel în

situaţiile de excepţie prevăzute de Directiva 2004/38/CE aplicabilă în

prezent prin aderarea României la Uniunea Europeană, drept pentru care

în mod legal a fost respinsă acţiunea, deoarece aşa cum s-a precizat mai

sus, nu se poate face abstracţie de această directivă, iar dispoziţiile

dreptului intern trebuie să fie corelate în mod obligatoriu cu dreptul

Faţă de cele arătate mai sus, în baza dispoziţiilor art.296 Cod procedură

civilă apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat.