Invocarea de excepţii absolute pentru prima dată în recurs – mod de soluţionare. 


Dreptul la încheierea contractului de munca al asistentului personal nu poate fi condiţionat de procedurile bugetare de finanţare a plăţii indemnizaţiei.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma dispoziţiilor art. 488 pct. 5 şi  8  Noul Cod de procedură civilă  şi a recursului declarat Curtea constată următoarele: 
Criticile recurentei referitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi respectiv lipsa capacităţii procesuale de folosinţă  a PRIMĂRIEI COMUNEI M., nu se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 Noul Cod de procedură civilă  ci în cel prevăzut de art. 488 pct. 8 Noul Cod de procedură civilă, însă sunt nefondate.
 Curtea reţine că, în primul rând, aceste excepţii sunt invocate pentru prima dată în recurs instanţa de fond nefiind sesizată cu soluţionarea lor. 
Pe de altă parte dat fiind faptul că aceste excepţii au caracter absolut ele pot fi invocate oricând în cursul soluţionării cauzei însă în faţa instanţei de recurs nu pot îmbrăca decât forma motivelor de recurs, mai precis împrejurarea că respectivele excepţii nu au fost invocate din oficiu de către instanţa de fond şi soluţionate ca atare. Altfel, invocarea acestor aspecte ca si excepţii de fond absolute si peremptorii în faţa instanţei de recurs ar conduce la  agravarea situaţiei recurentei care îţi invocă  propria lipsă de calitate procesuală respectiv capacitate de folosinţă, cu efectele evidente asupra caii de atac formulate.
 Analizând deci cele două excepţii în cadrul motivului de recurs calificat,  în sensul art. 489 alin. 2 Noul Cod de procedură civilă, ca fiind cel prevăzut de art. 488 alin.1 pct. 8 Noul Cod de procedură civilă Curtea reţine următoarele:
Ambele excepţii sunt justificate de recurentă prin argumentul lipsei de atribuţii a acestei structuri organizatorice – respectiv Primăria Comunei M. în asigurarea fondurilor necesare plăţii drepturilor solicitate de reclamantă respectiv în încheierea contractelor de muncă cu asistenţii personali.
Curtea va reţine ca neîntemeiate susţinerile recurentei pârâte, observând că deşi prevederile legale invocate de către recurentă, respectiv dispoziţiile Legii nr. 215/2001 ar conduce spre concluzia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă şi implicit a lipsei calităţii procesuale pasive a acestei entităţi în litigiile de contencios administrativ, totuşi dispoziţiile legale speciale aplicabile în speţă, respectiv art. 39 alin. 1 din Legea nr. 448/2006  prevăd expres şi lipsit de echivoc faptul că  „Contractul individual de muncă al asistentului personal se încheie cu primăria localităţii de domiciliu sau reşedinţă a persoanei cu handicap grav, după caz, în termen de maximum 30 de zile de la data înregistrării cererii”,  potrivit art. 40 din aceeaşi lege „Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să prevadă şi să garanteze în bugetul local sumele necesare din care se suportă salarizarea, precum şi celelalte drepturi cuvenite asistentului personal, potrivit legii”.
Este deci evident faptul că legea specială operează cu ambele  entităţi juridice, respectiv „primăria localităţii” şi „autorităţile administraţiei publice locale” şi că aceste prevederi legale speciale trebuie să primească eficienţă. De altfel,  împrejurarea că pârâta este în deplină cunoştinţă de cauză a atribuţiilor celor două entităţi juridice rezultă din chiar conţinutul răspunsului administrativ oferit reclamantei, şi unde  în ultimul alineat se face referire expresă la posibilităţile Primăriei M. ( fila 8 dosar), la fel ca de altfel, în adresa emisă de D.G.R.F.P. B. – activitatea de Trezorerie şi Contabilitate Publică – Serviciul Sinteză şi Asistenţa Elaborării şi Execuţiei Bugetelor locale  care se adresează tot Primăriei M. în ce priveşte alocarea sumelor necesare aplicării art. 42 din Legea nr. 448/2006  (fila 11 dosar).
Curtea mai reţine că, deşi potrivit legii generale, PRIMĂRIA COMUNEI M., nu are  nu au personalitate juridică,  sunt incidente dispoziţiile art. 41 alin. 2 Cod procedură civilă în sensul că asociaţiile sau societăţile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere.
Mai mult, personalitatea juridică a unei autorităţi administrative (implicit capacitatea juridică civilă) nu trebuie confundată cu capacitatea de drept administrativ a acesteia. O autoritate administrativă poate avea capacitate de drept administrativ şi emite acte administrative, cu consecinţe juridice, deşi nu are personalitate juridică. Capacitatea administrativă a acesteia este în sensul de a emite acte administrative în regim de putere publică pentru satisfacerea unui interes public, ceea ce este elementul esenţial şi determinant în privinţa calităţii procesuale.
Cum, în speţă,  PRIMĂRIA COMUNEI M. nu numai că are organe proprii de conducere, dar are şi capacitate de drept administrativ, putând emite acte administrative – ceea ce a şi făcut în speţă, rezultă că aceasta are nu doar capacitate de folosinţă de drept administrativă dar şi calitate procesuală pasivă în cauză.
Faţă de toate aceste considerente, acest motiv de recurs va fi înlăturat ca neîntemeiat.
Se mai invocă drept motive de netemeinicie în baza art. 488 alin. 1 pct. 8 Noul Cod de procedură civilă, împrejurarea că pârâta neavând personalitate juridică și nici patrimoniu propriu nu este în măsură să achite nicio indemnizație aceste obligații revenind unității administrativ teritoriale Comuna M..
În primul rând, Curtea subliniază că prevederile noului cod de procedură civilă reglementează calea de atac a recursului drept cale de atac specială, nedevolutivă şi deci motivele de recurs amenajate de noile dispoziţii procesuale nu pot viza aspecte de temeinicie a unei hotărâri judecătoreşti ci doar critici de legalitate.
În aceste context, privind criticile formulate de recurentă prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin.1 pct. 8 Noul Cod de procedură civilă,  respectiv analizând modul de interpretare şi aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor de drept material incidente în cauză, concret ale art. 39 alin. 1 şi  art. 40 din Legea nr. 448/2006, mai sus citate,  Curtea reţine că hotărârea recurată este la adăpost de orice critică.
Chestiunea de drept ce comportă interpretări este aceea dacă PRIMĂRIA COMUNEI M.  trebuia să încheie contractul de muncă al asistentului social în termenul de 30 de zile de la înregistrarea cererii potrivit dispoziţiilor art. 39 alin.1 din Legea nr. 448/2006 ori numai condiţionat de data finanţării acestui drept de către entităţile administrative cu atribuţii în domeniu.
În mod evident, soluţia instanţei de fond corespunde termenelor şi cadrului legal explicit şi neechivoc, nefiind admisibil şi nici logic a condiţiona  naşterea dreptului la indemnizaţia de asistent personal prin încheierea contractului de muncă, de parcurgerea etapelor administrative bugetare, obligaţii ce incumbă unor terţi faţă de raportul de drept administrativ dedus judecăţii.
De altfel, în mod judicios, instanţa de fond a reţinut că reclamanta îndeplinea toate condiţiile de admisibilitate a cererii singurul considerent pentru amânarea încheierii contractului de muncă constând în lipsa de fonduri a pârâtei.
Faţă de aceste considerente şi aceste critici ce vizează soluţionarea pe fond a cererii reclamantei, vor fi înlăturate ca nefondate.
Pentru aceste considerente, Curtea va respinge, în temeiul art. 496 Noul Cod de procedură civilă, recursul declarat menţinând sentinţa recurată.