– Codul civil: art. 969
– Codul muncii: art. 943
– Legea nr. 1/1970: art. 21
– Legea nr. 387/2007: art. 14 alin. (2)
– Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 259/2000
Contractul individual de muncă în baza căruia s-au stabilit drepturi şi obligaţii reciproce reprezintă voinţa ambelor părţi, iar angajatorul reclamant care şi-a îndeplinit obligaţiile înscrise în actul adiţional, respectiv de a achita cheltuielile pentru pregătirea în specialitate a medicului rezident pe întreaga perioadă a stagiului şi de a-i menţine postul vacant pe timpul concursului de specializare, are calitate procesuală activă în a solicita despăgubiri pentru cheltuielile efectuate, în cazul nerespectării obligaţiei medicului de a funcţiona minim 5 am după susţinerea şi promovarea examenului.
(Decizia civilă nr. 155/R-CM din 2 februarie 2010)
Prin acţiunea înregistrată la data de 5 august 2008, reclamantul Spitalul de Geriatrie şi Boli Cronice „Constantin Bălăceanu Stolnici” Ştefăneşti a chemat în judecată pe pârâta S.I., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată aceasta la restituirea cheltuielilor de personal efectuate pe perioada pregătirii în rezi-denţiat, în cuantum de 44.640 lei, cu cheltuieli de judecată.
în motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că pârâta a fost confirmată ca medic rezident specialitatea medicină internă la Spitalul de Boli Cronice Ştefăneşti ca urmare a promovării concursului de rezidenţiat, sesiunea 19 noiembrie 2008, calitate în care avea obligaţia să presteze activitate ca medic specialist minim 5 ani după susţinerea şi promovarea examenului de specialitate pe postul şi în specialitatea în care a susţinut examenul de rezidenţiat, aşa cum s-a stipulat şi în cuprinsul actului adiţional la contractul individual de muncă nr. 1 din 1 februarie 2001 şi de prevederile art. 3 din O G. nr. 259/2000 privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului. Acest act normativ a fost abrogat prin O.U.G. nr. 58/2001, care, la rândul său, a fost abrogat prin O G. nr. 12/2008, dar acesta a preluat, în esenţă, aceeaşi obligaţie de mai sus din partea medicilor specialişti prin art. 6 alin. (7).
După susţinerea examenului de rezidenţiat pârâta s-a prezentat la post solicitând concediu fără plată pentru 90 zile, după care a intrat în concediu medical de 106 zile, începând cu 4 septembrie 2006 până la data de 4 decembrie 2006, când a intrat în concediu de odihnă pentru 8 zile. De la 14 decembrie 2006 pârâta a beneficiat de 73 zile de concediu medical până la 15 martie 2007, dată la care a revenit la post. La 1 iunie 2008 pârâta şi-a depus demisia din funcţia de medic specialist medicină internă din cadrul Spitalului de Geriatrie şi Boli Cronice „Constantin Bălăceanu Stolnici” Ştefăneşti. în acest mod pârâta nu şi-a respectat obligaţia de a-şi desfăşura activitatea cel puţin 5 ani în cadrul unităţii reclamante prevăzută de actele normative de mai sus şi de actul adiţional la contractul de muncă.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, arătând că obligaţia de restituire a sumei reprezentând cheltuielile pentru efectuarea pregătirii profesionale pe perioada rezidenţiatului nu subzistă pentru că art. 3 din O.U.G. nr. 259/2000 care o prevedea a fost abrogat prin O.U.G. nr. 58/2001, care a fost abrogată, la rândul său, de O.G. nr. 12 din 30 ianuarie 2008. De asemenea, această obligaţie constituie o gravă încălcare a principiului ocrotit de legislaţia internă şi europeană privind neîngrădirea dreptului la muncă şi la libertatea muncii şi pe cel privind negocierea condiţiilor de muncă. A mai arătat că nu a fost de acord cu clauza prevăzută de pct. 3 din actul adiţional.
Pe fond, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, arătând că reclamantul îşi întemeiază acţiunea pe texte de lege intrate în vigoare ulterior semnării de către ea a actului adiţional, încălcând astfel principiul neretroactivităţii legii civile.
La data de 12 noiembrie 2008 instanţa a unit excepţia inadmisibilităţii acţiunii cu fondul cauzei.
La data de 3 decembrie 2008 pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active, arătând că nu au fost suportate din fondurile reclamantului cheltuielile de pregătire profesională pe perioada rezidenţiatului, ci din fondul asigurărilor sociale de sănătate. Excepţia a fost respinsă prin încheierea din data de 5 decembrie 2008.
La data de 14 ianuarie 2009 pârâta a invocat excepţia nulităţii art. 3 din actul adiţional la contractul de muncă nr. 1 din 1 februarie 2001, arătând că obligaţia pe care o reglementează este afectată de o condiţie suspensivă, contractul de muncă neputând fi, în principiu, afectat de modalităţi. Instanţa a respins această excepţie prin încheierea din data de 16 ianuarie 2009.
în urma probelor administrate în cauză, Tribunalul Argeş, prin sentinţa civilă nr. 234/CM din 6 februarie 2009, a admis acţiunea formulată de reclamant şi a obligat pe pârâtă să plătească acestuia suma de 44640 lei cu titlu de prejudiciu.
S-a reţinut de instanţa de fond, la pronunţarea acestei sentinţe, că aşa cum rezultă din adresa nr. 282 din 16 ianuarie 2001 emisă de Direcţia de Sănătate Argeş, prin Ordinul M S. nr. 1086/2000 pârâta a fost confirmată ca medic rezident, urmare a promovării concursului susţinut în sesiunea 19 noiembrie 2000 – secţiunea B, specialitatea medicină internă – Secţia medicină internă. Prin contractul nr. 1 din 1 februarie 2001 a fost încadrată ca medic rezident, specialitatea interne la Spitalul de Geriatrie „Constantin Bălăceanu Stolnici” Ştefăneşti, începând cu data de 1 septembrie 2001. La aceeaşi dată s-a încheiat şi un act adiţional la contract, prin care aceasta s-a obligat să se prezinte la postul pe care a fost confirmată ca medic rezident prin Ordin al M.S. şi să presteze activitate în această calitate ca medic specialist minim 5 ani după susţinerea şi promovarea examenului de specialitate pe postul şi în specialitatea în care a susţinut examenul, urmând ca în situaţia în care nu-şi va respecta această obligaţie să fie obligată la plata unei sume echivalente cu cel puţin 36 salarii medii pe economie din perioada renunţării.
în cuprinsul actului adiţional se menţionează că acesta a fost încheiat în baza art. 21 din Legea nr. 1/1970, lege aflată în vigoare la acel moment, potrivit căreia salariatul avea îndatorirea de a lucra în unitatea respectivă cel puţin 5 ani de la terminarea formei de instruire, precum şi sarcina, în cazul nerespectării acestei îndatoriri, de a plăti o despăgubire reprezentând cheltuieli făcute de unitate sau alte organe pentru pregătirea profesională.
Aşa cum rezultă din analiza actelor de la dosar, după susţinerea examenului de rezidenţiat însă, pârâta s-a prezentat la post solicitând concediu fără plată pentru 90 zile, după care a intrat în concediu medical de 106 zile, începând cu 4 septembrie 2006 până la data de 4 decembrie 2006, când a intrat în concediu de odihnă pentru 8 zile. De la 14 decembrie 2006 pârâta a beneficiat de 73 zile de concediu medical până la 15 martie 2007, dată la care a revenit la post. La 1 iunie 2008 pârâta şi-a depus demisia din funcţia de medic specialist medicină internă din cadrul Spitalului de Geriatrie şi Boli Cronice „Constantin Bălăceanu Stolnici” Ştefăneşti. în acest mod pârâta nu şi-a respectat obligaţia de a-şi desfăşura activitatea cel puţin 5 ani în cadrul unităţii reclamante prevăzută de actele normative de mai sus şi de actul adiţional la contractul de muncă.
Din analiza actelor de la dosar a rezultat că reclamantul a dovedit că şi-a îndeplinit obligaţiile înscrise în actul adiţional, respectiv aceea de a achita cheltuielile pentru pregătirea în specialitatea medicului rezident pe întreaga perioadă a stagiului şi de a-i menţine postul vacant pe timpul concursului de specializare.
Pârâta a susţinut că obligaţia de mai sus instituită prin actul adiţional la contractul individual de muncă nu mai subzistă, întrucât art. 3 din O.U.G. nr. 259/2000 a fost abrogat expres de către O.U.G. nr. 58/2001, aprobat prin Legea nr. 41/2002, ulterior abrogată prin O.G. nr. 12 din 30 ianuarie 2008.
Instanţa de fond a apreciat că acţiunea este admisibilă, întrucât la momentul încheierii actului adiţional era în vigoare art. 21 din Legea nr. 1/1970 în baza căruia s-a încheiat şi obligaţia medicilor specialişti de a lucra, după obţinerea titlului de specialist, la unitatea sanitară cu care au încheiat contractul individual de muncă cel puţin un număr egal cu durata corespunzătoare finanţării rezidenţiatului în specialitate pentru care s-a scos postul la concurs, precum şi angajarea răspunderii materiale a rezidentului în cazul nerespectării acestei obligaţii, s-au menţinut şi ulterior apariţiei noului Cod al muncii.
Aceste obligaţii s-au prevăzut expres în acte speciale, respectiv art. 3 alin. (5) şi art. 5 din O.U.G. nr. 58/2001 privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului, stagiaturii şi activităţii de cercetare medicală în domeniul sanitar, astfel cum aceasta a fost modificată şi completată prin Legea nr. 41/2002, O.U.G. nr. 64/2002, Legea nr. 648/2002, Legea nr. 173/2004, Legea nr. 463/2004, O.U.G. nr. 72/2006 şi în art. 6 alin. (7) din O.G. nr. 12/2008. De asemenea, pe perioada derulării contractului de muncă pârâta nu a solicitat şi obţinut constatarea nulităţii clauzelor actului adiţional la acesta. în consecinţă, actul adiţional îşi produce efectele sale juridice, acţiunea reclamantului fiind întemeiată potrivit art. 969 C. civ.
Din nota de şedinţă aflată la dosar rezultă că la calculul prejudiciului reclamantul a avut în vedere perioada nelucrată din intervalul stabilit conform actului adiţional la contractul de muncă, respectiv de 4 ani. Cuantumul acestuia este de 44.640 lei.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, pârâta S I.
Se arată, în motivarea recursului formulat, că sentinţa instanţei de fond este nelegală şi netemeinică pentru următoarele:
1. Hotărârea este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.
Instanţa de fond nu a avut în vedere lipsa calităţii procesuale active a intimatului-reclamant pe care a respins-o, încălcând prevederile art. 5 din O.U.G. nr. 58/2001 care stabileşte imperativ că drepturile salariale ale rezidenţilor se stabilesc în condiţiile legii şi se acordă prin unităţile sanitare cu care au încheiat contract individual de muncă pe baza documentelor doveditoare, a frecventării stagiilor, emise de unitatea unde se efectuează pregătirea.
în art. 5 din O.U.G. sus-arătată se prevede că în primii doi ani de rezidenţiat drepturile salariale ale medicilor rezidenţi sunt suportate de la bugetul de stat prin Ministerul Sănătăţii şi Familiei, şi nu din fondurile proprii, iar în anii 3-7 de la bugetul asigurărilor sociale de sănătate.
Se arată astfel că drepturile salariale care se cer a fi restituite au fost acordate prin Spitalul Ştefăneşti, fie de la bugetul de stat, fie din fondul asigurărilor sociale de sănătate.
2. în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.
Având în vedere că obiectul acţiunii civile îl reprezintă protecţia unui drept subiectiv civil sau a unei situaţii juridice ocrotite de lege, condiţia obligatorie de exerciţiu a acţiunii este aceea ca reclamantul să afirme un drept.
Intimatul a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor ocazionate cu pregătirea sa profesională, obligaţie care era prevăzută de art. 3 din O.U.G. nr. 259/2000, ordonanţă care însă a fost abrogată expres prin O.U.G. nr. 58 din 9 aprilie 2001 aprobată prin Legea nr. 41/2002, ordonanţă care de asemenea a fost abrogată prin O.G. nr. 12 din 30 ianuarie 2008.
Cum obligaţia de la art. 3 din O.U.G. nr. 259/2000 nu mai subzistă, dreptul pretins de reclamant nu mai este ocrotit de lege.
3. Hotărârea pronunţată s-a dat cu încălcarea dispoziţiilor art. 36 C. mun., care prevede interdicţia pentru salariat de a renunţa la drepturile sale ocrotite de lege.
Se invocă astfel nulitatea absolută a clauzei penale inserată în actul adiţional la contractul de muncă, aceea de a fi obligată, în cazul nerespectării obligaţiei de a funcţiona 5 ani la reclamant, să plătească o sumă echivalentă cu cel puţin 36 salarii medii pe economie.
4. La pronunţarea sentinţei de mai sus instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 3 şi 10 C. mun., care consacră principiul libertăţii dreptului la muncă.
Prin admiterea acţiunii reclamantului, instanţa de fond a acceptat posibilitatea ca o persoană să presteze muncă fără plată, ceea ce contravine principiilor constituţionale.
5. Prin acţiunea formulată reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, întemeiată pe texte de lege intrate în vigoare ulterior semnării de către pârâtă a actului adiţional.
Prin admiterea acestei acţiuni instanţa de fond nu a avut în vedere că o lege civilă se aplică numai pentru viitor, situaţie consacrată şi în art. 15 din României.
6. Instanţa de fond nu a avut în vedere că suma solicitată de reclamant reprezintă salariul brut pe care l-a primit, şi nu salariul net, neavându-se astfel în vedere că din salariul brut se plătesc drepturile de asigurări sociale de către angajator, iar diferenţa se plăteşte lunar cu titlu de remuneraţie salarială.
Faţă de motivele arătate pârâta solicită admiterea recursului formulat şi modificarea sentinţei civile atacate, în sensul respingerii acţiunii formulate.
Recursul declarat de pârâtă a fost privit ca nefondat.
1. Referitor la primul motiv de recurs privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantului, s-a constatat că pârâta a fost încadrată ca medic rezident la Spitalul de Geriatrie şi Boli Cronice „Constantin Bălăceanu Stolnici” din Ştefăneşti, începând cu data de 1 februarie 2001, în baza unui contract de muncă încheiat şi a actului adiţional la contract.
Cum între părţi s-a încheiat un contract de muncă în baza căruia s-au stabilit drepturi şi obligaţii reciproce, contract ce reprezintă voinţa ambelor părţi, nu se poate pretinde că reclamantul, ca angajator, nu are calitate procesuală activă în a solicita pârâtei despăgubiri pentru cheltuielile efectuate.
Mai mult, reclamantul-intimat a depus la dosar ordine de plată din care rezultă că şi-a îndeplinit obligaţiile înscrise în actul adiţional, respectiv de a achita cheltuielile pentru pregătirea în specialitate a medicului rezident pe întreaga perioadă a stagiului şi de a-i menţine postul vacant pe timpul concursului de specializare.
Cum contractul de muncă încheiat între părţi este o convenţie stabilită în baza art. 969 C. civ., nu se poate pretinde că reclamantul, care este parte în acest contract, nu are calitate procesuală activă de a solicita de la pârâtă despăgubirile cauzate.
2. Şi cea de-a doua critică privind inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată a fost privită ca nefondată, întrucât, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, din contractul de muncă nr. 1 din 1 februarie 2001 şi actul adiţional la acest contract rezultă că la încheierea lui s-au avut în vedere prevederile art. 21 din Legea nr. 1/1970, în baza căreia recurenta avea obligaţia de a lucra la reclamant, cu care a încheiat acest contract, după obţinerea titlului de specialist cel puţin un număr de ani egal cu durata corespunzătoare finanţării rezidenţiatului în specialitatea pentru care s-a scos postul la concurs.
S-a stabilit prin actul adiţional că în cazul nerespectării obligaţiei de a funcţiona minim 5 ani după susţinerea şi promovarea examenului, medicul se obligă a plăti o sumă echivalentă cu cel puţin 36 salarii medii pe economie din perioada renunţării.
Cum actul adiţional reprezintă voinţa părţilor, aşa cum s-a arătat mai sus, în raport de dispoziţiile art. 969 C. civ. nu se poate aprecia că acţiunea reclamantului ar fi inadmisibilă.
De altfel, prin această acţiune s-au solicitat despăgubirile cauzate de pârâtă prin părăsirea locului de muncă înainte de perioada stabilită prin contract, reclamantul formulând în mod corect această acţiune.
3. Referitor la critica privind nulitatea absolută a clauzei penale inserată în actul adiţional, s-a constatat că între părţi, aşa cum s-a arătat mai sus, s-a încheiat un contract de muncă şi un act adiţional la acest contract.
Contractul încheiat reprezintă o manifestare de voinţă a două persoane în scopul stabilirii de drepturi şi obligaţii reciproce şi corelative, ce alcătuiesc conţinutul raportului juridic de muncă.
în cazul în care angajatorul îşi asumă obligaţia de a suporta cheltuielile ocazionate de formarea profesională a salariatului, părţile pot conveni. în contrapondere, ca salariatul să restituie aceste cheltuieli dacă îşi va da demisia o anumită perioadă după absolvire, cu păstrarea unui just echilibru între cele două obligaţii.
în practica judiciară s-a stabilit constant că este valabil actul adiţional la contractul individual de muncă prin care salariatul, medic rezident, se obligă să nu părăsească unitatea timp de 5 ani de la data obţinerii titlului de medic specialist, sub sancţiunea plăţii de despăgubiri constând în contravaloarea drepturilor salariale şi a şcolarizării.
Prin urmare, instanţa a considerat că nu se poate susţine că această clauză ar încălca dreptul salariatului la remuneraţie pentru depusă, având în vedere că salariatul şi-a încasat drepturile băneşti care i se cuveneau în perioada în care a fost angajat. De altfel, dacă Instanţa ar anula actul adiţional, s-ar încuraja contractantul de rea-credinţă care invocă propria sa turpitudine pentru a obţine protecţia unui drept.
4. Şi cea de-a patra critică privind încălcarea dispoziţiilor art. 3 C. mun. de către instanţa de fond a fost apreciată ca neîntemeiată.
Potrivit acestui text de lege, libertatea muncii este garantată prin Constituţie. Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, orice persoană fiind liberă în alegerea locului său de muncă, a profesiei, meseriei sau activităţii pe care să o presteze.
Aşa cum s-a arătat mai sus, între pârâta-recurentă şi reclamant s-a încheiat un contract individual de muncă.
Potrivit art. 943 C. mun., contractul este sinalagmatic când părţile se obligă reciproc una faţă de cealaltă. Cele două părţi ale contractului se obligă, salariatul să presteze o anumită muncă şi angajatorul să plătească această muncă.
Rezultă astfel că acest contract dă naştere la drepturi şi obligaţii reciproce între părţi, cauza obligaţiei uneia dintre ele o constituie executarea obligaţiei celeilalte.
Contractul de muncă este şi un contract consensual, ce se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor şi este un contract intuitu personae. Caracterul personal priveşte, în principiu, ambele părţi ale contractului, deci şi pe cel ce angajează deoarece salariatul încheie contractul cu un angajator cu un anumit profil de activitate, având în vedere specificul ei, posibilitatea exercitării profesiei şi funcţiei în cele mai bune condiţii.
în speţă, întrucât reclamantul-intimat a respectat obligaţia asumată prin contract, obligarea pârâtei la restituirea despăgubirilor cauzate nu duce la încălcarea libertăţii sale de a muncii, aşa cum pretinde prin critica formulată.
5. Cea de-a cincea critică privind faptul că instanţa de fond a obligat-o pe pârâtă la plata cheltuielilor ocazionate cu pregătirea sa profesională proporţional cu perioada nelucrată a fost de asemenea privită ca nefondată.
Reclamantul-intimat pretinde că, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, a încheiat contractul de muncă cu pârâta în baza Legii nr. 1/1970 în vigoare la acea dată şi care la art. 21 prevedea că „unitatea care trimite un salariat la o şcoală, curs de perfecţionare sau specializare sau organizează, potrivit legii, cursuri de pregătire ori de ridicare a calificării la locul de muncă, va încheia cu salariatul respectiv un act adiţional la contractul individual de muncă în care va trebui să prevadă: a) obligaţia unităţii de a suporta integral sau parţial, în condiţiile legii, cheltuielile pentru instruirea sa; b) îndatorirea salariatului de a lucra în unitatea respectivă cel puţin 5 ani de la terminarea formei de instruire; c) obligaţia salariatului ca în cazul nerespectării îndatoririi prevăzute la Ut. b) să plătească o despăgubire reprezentând cheltuielile făcute de unitate sau alte organe pentru pregătirea sa profesională”.
S-au avut în vedere prevederile O.U.G. nr. 259/2000 în vigoare la acea dată care, la art. 3 alin. (1), prevedeau că „medicii şi farmaciştii rezidenţi care ocupă prin concurs posturile pentru care se organizează rezidenţiat încheie contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată în unitatea sanitară care a solicitat postul respectiv”. La art. 3 alin. (3) din lege se prevede că „contractul individual de muncă încheiat între rezident şi unitatea sanitară în condiţiile alin. (1) va cuprinde şi o clauză conform căreia nerespectarea obligaţiei de la alin. (2) de a lucra cel puţin 5 ani de zile atrage răspunderea materială a rezidentului, în sensul obligării acestuia la plata unei sume echivalente cu cel puţin 36 de salarii medii pe economie, sumă calculată la data încetării contractului de muncă din iniţiativa rezidentului”.
Cum recurentei i s-a aplicat legea în vigoare la data încheierii contractului individual de muncă, în mod corect instanţa de fond a admis acţiunea formulată de reclamant.
6. Şi ultima critică privind obligarea recurentei la restituirea salariului brut a fost apreciată ca nefondată.
Prin nota de şedinţă depusă la dosar se arată modul de calcul a sumei solicitate, şi anume salariul mediu brut utilizat pe anul 2008 la data încetării contractului de muncă, potrivit Legii nr. 387 din 31 decembrie 2007 – legea bugetului asigurărilor sociale de stat – care este de 1550 lei şi 36 de salarii medii pe economie calculate la 1 iunie 2008 – data încetării contractului individual de muncă al recurentei.
La art. 14 alin. (2) din Legea nr. 387/2007 se prevede clar că salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2008 este de 1550 lei.
Cum reclamantul-intimat a avut în vedere acest salariu şi perioada nelucrată de pârâtă, calculul sumei solicitate a fost corect.
Faţă de cele arătate, toate motivele de recurs formulate de pârâtă sunt neîntemeiate, motiv pentru care, în baza art. 312 alin. (1) C. pr. civ., se va respinge ca nefondat recursui formulat.
