Caracterul obligatoriu al procedurii administrative prealabile pentru contestarea deciziilor de pensie. Consecinţe


Deciziile de trebuie contestate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Comisia Centrală de Contestaţii, această procedură administrativă prealabilă nefiind de natură a îngrădi accesul la justiţie întrucât hotărârile Comisiei pot fi atacate la instanţa judecătorească competentă; în cazul în care această procedură nu a fost urmată, în conformitate cu art. 149 alin. (4) din Legea nr. 263/2010, decizia de devine definitivă şi nu poate fi contestată pentru prima dată direct la instanţa de judecată, o astfel de contestaţie fiind inadmisibilă; asiguratul s-ar fi putut adresa direct instanţei doar în cazul în care formula contestaţia administrativă, iar Comisia Centrală de Contestaţii nu soluţiona contestaţia în termen de 45 de zile.

Secţia I civilă, Decizia nr. 157 din 2 aprilie 2013

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Constanţa sub nr. 9279/118/2012 reclamantul R.O., în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Constanţa, a contestat decizia nr. …/17.07.2012 emisă de Casa Judeţeană de Pensii Constanţa.
Pârâta Casa Judeţeană de Pensii Constanţa a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Reclamantul a precizat că nu a înţeles că formuleze contestaţii la Comisia centrală de Contestaţii.
Prin decizia nr. …/17.07.2012 i-a fost respinsă cererea de recalculare a reclamantului motivat de faptul că adeverinţa nr. 4188/2011 nu s-a fructificat motivat de faptul că veniturile consemnate nu reprezintă sporuri permanente.
Decizia a fost comunicată reclamantului la data de 24.05.2012.
Reclamantul a depus direct la instanţa decizia de mai sus la data de 20.07.2012.
Prin sentinţa civilă nr. 6597 din 7.12.2012 a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi respinsă acţiunea formulată de reclamantul R.O., ca inadmisibilă. Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut următoarele:
Conform art. 149 din Legea nr. 263/2010, deciziile de pensie emise de casele teritoriale de pensii şi de casele de pensii sectoriale pot fi contestate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Comisia Centrală de Contestaţii, respectiv la comisiile de contestaţii care funcţionează în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român de Informaţii.
Procedura de examinare a deciziilor supuse contestării reprezintă o procedură administrativă prealabilă, obligatorie, fără caracter jurisdicţional.
În cauză reclamantul nu a făcut dovada sesizării Comisiei Centrale de Contestaţii la o dată anterioară formulării prezentei acţiuni civile, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate.
Mai mult, reclamantul în şedinţă publică a recunoscut că nu a urmat procedura prealabilă.
Instanţa a constatat că, pentru a se deschide posibilitatea reclamantului de a-şi exercita dreptul de a sesiza instanţa cu o acţiune împotriva hotărârii acestei Comisii Centrale de Contestaţii, este obligatoriu ca această instituţie să soluţioneze contestaţia. Cu alte cuvinte, pentru ca reclamantul să sesizeze instanţa, trebuie să existe o hotărâre care să reprezinte obiectul contestaţiei sale. Nesoluţionarea contestaţiei de către Comisia Centrală de Contestaţii în termenul prevăzut de lege nu poate echivala, în lipsa unui temei legal, cu un refuz de a răspunde demersului reclamantului.
De altfel, chiar prin dispoziţiile art. 151 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 263/2010 se prevede în mod expres că: „hotărârile Comisiei Centrale de Contestaţii, respectiv ale comisiilor de contestaţii care funcţionează în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român de Informaţii se comunică persoanelor în cauză şi caselor teritoriale de pensii sau caselor de pensii sectoriale interesate, după caz, în termen de 5 zile de la adoptare. Hotărârile prevăzute la art. 150 alin. (3) pot fi atacate la instanţa judecătorească competentă, în termen de 30 de zile de la comunicare”.
Din analiza acestor texte de lege a rezultat în mod indubitabil că numai hotărârile Comisiei menţionate pot fi atacate la instanţa de judecată competentă.
Obiectul excepţiei de inadmisibilitate l-a reprezentat contestarea dreptului reclamantului de a sesiza instanţa cu o anumită cerere. Altfel spus, inadmisibilitatea ar putea fi constatată atunci când drepturile şi pretenţiile reclamantului nu ar putea fi ocrotite pe calea procesuală aleasă în mod greşit de acesta.
Împotriva acestei soluţii a formulat recurs reclamantul. În motivarea recursului său, acesta a arătat următoarele: Casa Judeţeană de Pensii Constanţa a refuzat să îi recalculeze pensia conform adeverinţei nr. 3092 din 28.09.2011, eliberată de E. Bucureşti şi adeverinţei nr. 418 din 6.07.2011, eliberată de N.S.A. Bucureşti, în care se regăsesc salariile brute realizate şi care, conform Legii nr. 250/2007 pentru modificarea Legii nr. 19/2000, trebuie luate în calcul la stabilirea punctului de pensie; astfel, art. 1 pct. 6 are următorul cuprins: punctajul asiguratului, stabilit conform alin. (1) şi (2), se calculează la nivelurile brute realizate, pentru care s-au plătit contribuţii de asigurări sociale; salariile brute realizate din respectivele adeverinţe trebuie actualizate în desfăşurătorul de calcul al punctului de pensie al subsemnatului; a considerat că organul superior al Casei Judeţene de Pensii Constanţa, Comisia Centrală de Contestaţii, nu îi va da dreptate, întrucât are aceleaşi principii de interpretare a legii, astfel încât s-a adresat direct Tribunalului Constanţa pentru judecarea cauzei, încadrându-se în termenul de 30 de zile.
Intimata nu a formulat întâmpinare.
În recurs nu s-au administrat alte probe.
Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, a susţinerilor părţilor, a prevederilor legale aplicabile şi a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 3041C.proc.civ., Curtea constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Se are în vedere că prin art. 149 din Legea nr. 263/2010 s-a instituit o procedură administrativă prealabilă obligatorie pentru contestarea deciziilor de pensie emise de casele teritoriale de pensii şi de casele de pensii sectoriale, acestea putând fi contestate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Comisia Centrală de Contestaţii, respectiv la comisiile de contestaţii care funcţionează în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român de Informaţii.
La rândul lor, hotărârile Comisiei Centrale de Contestaţii, respectiv ale comisiilor de contestaţii care funcţionează în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român de Informaţii pot fi atacate la instanţa judecătorească competentă, în termen de 30 de zile de la comunicare în conformitate cu art. 151 din Legea nr. 263/2010.
Curtea Constituţională a reţinut în privinţa unor astfel de proceduri că „parcurgerea unei proceduri administrative prealabile, obligatorii, fără caracter jurisdicţional nu îngrădeşte dreptul de acces liber la justiţie, atât timp cât decizia organului administrativ poate fi atacată în faţa unei instanţe judecătoreşti”, aceasta reprezentând „o modalitate simplă, rapidă şi scutită de taxa de timbru, prin care persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică are posibilitatea de a obţine recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului său legitim direct de la organul emitent” prin care „se realizează astfel, pe de o parte, protecţia persoanei vătămate şi a administraţiei, iar, pe de altă parte, degrevarea instanţelor judecătoreşti de administrativ de acele litigii care pot fi soluţionate pe cale administrativă, dându-se expresie principiului celerităţii” (deciziile nr. 132 din 25.02.2010, nr. 1224 din 20.09.2011 şi deciziile citate în considerentele acestora).
Ca urmare, scopul unei astfel de proceduri este de a oferi persoanei care se consideră vătămată în drepturile sale o modalitate mai simplă, mai rapidă şi mai puţin costisitoare de a obţine recunoaşterea drepturilor sale.
Astfel cum a arătat Curtea Constituţională în cele expuse anterior, dar şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, „nu obligă statele părţi să supună litigiile asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil unei proceduri care să respecte integral, în toate etapele, cerinţele art. 6. Intervenţia iniţială a organismelor administrative sau profesionale, care au sau nu prerogative judiciare, care nu îndeplinesc toate cerinţele, poate fi justificată dacă aceste organisme se supun controlului ulterior al unui organ judiciar cu competenţă deplină, care garantează drepturile prevăzute de art. 6 alin. (1) din Convenţie [a se vedea cauzele Le Compte, Van Leuven şi De Meyere împotriva Belgiei (Hotărârea din 23 iunie 1986, Seria A nr. 43, p. 23, parag. 51) şi Albert şi Le Compte împotriva Belgiei (Hotărârea din 10 februarie 1983, Seria A nr. 58, p. 16, parag. 29), cauza Buzescu c. România (Hotărârea din 24 mai 2005, parag. 60), cauza Crişan împotriva României (Hotărârea din 27.05.2003, parag. 24 şi 25)].
De asemenea, în mai multe cauze, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că „dreptul de acces la o instanţă nu este absolut. El poate da ocazia unor limitări implicit admise, deoarece el reclamă prin însăşi natura sa o reglementare din partea statului. În elaborarea unei astfel de reglementări, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, limitările aplicate nu pot restrânge accesul deschis individului de o manieră sau într-o asemenea măsură încât dreptul să fie atins în însăşi substanţa sa. Mai mult decât atât, ele nu se conciliază cu art. 6 §1 decât dacă urmăresc un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat” [printre altele, F.E. împotriva Franţei (Hotărârea din 30 octombrie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VIII, p. 3349, §44), şi Yagtzilar şi alţii împotriva Greciei (Hotărârea nr. 41727/98, §23, CEDO 2001-XII)].
Aşadar, compatibilitatea unei astfel de proceduri administrative prealabile obligatorii cu art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este condiţionată de posibilitatea de a contesta ulterior hotărârea organului administrativ în faţa unei instanţe.
Această posibilitate există, în conformitate cu art. 151 din Legea nr. 263/2010.
În această privinţă, Curtea Constituţională a stabilit din decizia nr. 956/2012 că nu se poate reţine neconstituţionalitatea acestei reglementări, ci doar a unei anumite interpretări.
Astfel, în ceea ce priveşte critica potrivit căreia, în cazul neparcurgerii procedurii prealabile obligatorii, titularul dreptului la pensie ar fi împiedicat de a se adresa justiţiei, cu încălcarea art. 21 şi, în subsidiar, a art. 44 din Constituţie, Curtea reţine că, reglementând această procedură, legiuitorul a urmărit degrevarea instanţelor de judecată de o mare parte a cauzelor privind drepturile de asigurări sociale prin interpunerea comisiilor de contestaţii în procedura de soluţionare a acestora. Astfel, pensionarii pot supune deciziile de pensii controlului comisiei de contestaţii fără a mai parcurge procedura, în principiu de mai lungă durată, din faţa instanţelor de judecată şi, numai în situaţia când nu sunt mulţumiţi de hotărârile acestei comisii, pot să le supună analizei instanţei de judecată. O astfel de procedură nu poate fi privită ca aducând o ipso atingere dreptului de acces liber la justiţie, chiar dacă are caracter obligatoriu, atâta timp cât, ulterior parcurgerii sale, persoana interesată se poate adresa instanţei de judecată. Prevederile art. 21 din Constituţie nu interzic existenţa unei astfel de proceduri administrative prealabile şi nici obligativitatea acesteia atâta timp cât nu are un caracter jurisdicţional.
De altfel, în acelaşi sens s-a pronunţat Curtea Constituţională şi prin decizia nr. 121 din 9.02.2010 (M.Of. nr. 149 din 8 martie 2010), în care a statuat că „instituirea unei proceduri administrative prealabile, obligatorii, fără caracter jurisdicţional nu este contrară principiului liberului acces la justiţie cât timp decizia organului administrativ poate fi atacată în faţa unei instanţe judecătoreşti”.
De asemenea, Curtea Constituţională citează şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat prin Hotărârea din 23 iunie 1981, pronunţată în cauza Le Compte, Van Leuven şi De Meyere c. Belgia, parag. 51, ori Hotărârea din 26 aprilie 1995, pronunţată în cauza Fischer c. Austria, parag. 28, că imperative de supleţe şi eficacitate, pe deplin compatibile cu protecţia drepturilor protejate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, pot justifica intervenţia prealabilă a unor organe administrative care nu îndeplinesc condiţiile cerute de art. 6 parag. 1 din Convenţie. Ceea ce impun însă dispoziţiile acestui articol convenţional este ca decizia unei asemenea autorităţi să fie supusă controlului ulterior exercitat de un organ de plină jurisdicţie, adică un „tribunal” în sensul Convenţiei.
Faptul că, prin neparcurgerea acestei proceduri ori prin nerespectarea termenelor legale, cel interesat ar putea pierde dreptul de acces la justiţie nu este nici el de natură să demonstreze neconstituţionalitatea procedurii administrative prealabile analizate.
Astfel, aşa cum Curtea a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa, „liberul acces la justiţie semnifică faptul că orice persoană se poate adresa instanţelor judecătoreşti pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor sau a intereselor sale legitime, iar nu faptul că acest drept nu poate fi supus niciunei condiţionări.
Mai mult, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât cu respectarea cadrului legal stabilit de legiuitor, care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, are legitimarea constituţională de a stabili procedura de judecată. Aceasta implică şi reglementarea unor termene, după a căror expirare valorificarea dreptului nu mai este posibilă”.
În acest sens este decizia nr. 1033 din 14.12.2010 (M.Of. nr. 722 din 29 octombrie 2010).
Susţinerile recurentului în sensul că a considerat inutil să se adreseze Comisiei Centrale de Contestaţii nu pot fi primite, întrucât prevederile legale, cu caracter obligatoriu, nu pot fi ignorate sau respectate în funcţie de opinia destinatarilor ei în legătură cu posibilitatea obţinerii unui rezultat favorabil.
Desigur, în cazul în care reclamantul ar fi respectat prevederile legale incidente şi ar fi urmat procedura administrativă prealabilă obligatorie, în cazul în care Comisia Centrală de Contestaţii nu soluţiona contestaţia în termen de 45 de zile, acesta s-ar fi putut adresa direct instanţei, iar dreptul său de a sesiza o instanţă judecătorească fiind efectiv aşa cum rezultă şi din decizia nr. 956/2012 pronunţată de Curtea Constituţională prin care s-a stabilit că „dispoziţiile art. 151 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 sunt constituţionale în măsura în care se interpretează că nesoluţionarea contestaţiilor şi necomunicarea în termenul legal a hotărârilor Comisiei Centrale de Contestaţii, respectiv ale comisiilor de contestaţii care funcţionează în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român de Informaţii nu împiedică accesul la justiţie”.
Or, reclamantul nu a urmat această procedură administrativă obligatorie, astfel încât în mod corect Tribunalul a considerat că acţiunea este inadmisibilă.
În cauză se are în vedere că excepţia a fost invocată prin întâmpinare de către pârâtă în conformitate cu art. 109 alin. (3) C.proc.civ.
Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (3) C.proc.civ. se va respinge recursul ca nefondat.
(Judecător Răzvan Anghel)