Contestație decizie de concediere. Decizia 1687/2009. Curtea de Apel Tg Mures


ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ

SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMILIE

Dosar nr-

Decizie nr. 1687/

Ședința publică din 05 2009

Completul compus din:

– Președinte

– Judecător

– Judecător

Grefier –

Pe rol pronunțarea asupra recursului declarat de reclamanta – ROMANIA SRL, cu sediul în Tg-M,-, județul M, împotriva sentinței civile nr.239 din 26 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-.

În lipsa părților.

dezbaterilor și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din 29 octombrie 2009 – care face parte integrantă din prezenta decizie – pronunțarea fiind amânată pentru data de astăzi, 5 2009.

CURTEA,

Prin sentința civilă nr.239/26.02.2009 Tribunalul Mureșar espins excepția necompetenței materiale a instanței;

A respins excepția tardivității introducerii acțiunii;

A respins excepția inadmisibilității introducerii acțiunii și excepția lipsei de interes a acțiunii;

A respins excepția puterii lucrului judecat;

A respins excepția litispendenței;

A admis în parte acțiunea formulată de reclamanta România, Tg.M, în contradictoriu cu pârâtul.

A constatat suspendarea raportului de muncă existent între părți, pe perioada 30.01.2004 – 26.02.2009.

A respins restul pretențiilor reclamantei.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a avut în vedere următoarele:

Prin cererea adresată acestei instanțe și înregistrată sub nr. 5325/05.10.2004 reclamanta Romania a chemat în judecată pe pârâtul solicitând constatarea suspendării raportului de muncă dintre reclamantă și pârât începând cu data de 28.03.2001 și până în prezent.

În motivare s-a arătat că între părți s-a încheiat un contract de angajare care în raport cu obiectul pe care l-a prezentat a fost considerat ca fiind contract de muncă în baza unei hotărâri judecătorești definitive și executorii, în baza acestui contract pârâtul se obliga să presteze specifică Președintelui Consiliului de Administrație – Director General iar reclamanta să-i plătească o remunerație corespunzătoare, că la data de 28.03.2001 pârâtul a demisionat din funcția de președinte al Consiliului de administrație, prin sentința civilă nr.170/2004 Tribunalul Mureșa constatat că demisia pârâtului a vizat exclusiv funcția de Președinte al Consiliului de Administrație nu și pe cea de director, în consecință față de hotărârea instanței judecătorești singura deducție logică ar fi în sensul că raportul de muncă a continuat să existe, cu toate acestea nu și-a produs efectele sale principale deoarece angajatul nu a prestat munca față de angajatorul său, la rândul său nici angajatorul reclamant România În mod reciproc nu a plătit drepturile salariale, atitudinea angajatorului având la bază caracterul sinalagmatic și cu titlu oneros al contractului, obligația angajatorului de plată a salariului subzistă doar atât timp cât salariatul prestează munca, salariul fiind contraprestația muncii depuse, s-au invocat prevederile art.39 lit.a Codul muncii, s-a arătat că faptul că nici una dintre părți nu a înțeles să pună capăt în mod expres raporturilor de muncă, în condițiile legii, conduce la ideea că părțile au convenit tacit ca raporturile de muncă să rămână în ființă dar ele să fie suspendate, s-au invocat prevederile art.51 lit.g, 49 alin.2 și 49 alin.4 Codul muncii, că mecanismul suspendării contractului de muncă în efectele sale principale era funcțional și anterior datei de 01.03.2003 când a intrat în vigoare noul Cod al muncii, instituția suspendării existând ca rezultat al doctrinei.

Pârâtul a invocat prin întâmpinare și prin notele scrise depuse la dosar excepțiile necompetenței materiale a instanței, tardivității introducerii acțiunii, inadmisibilității introducerii acțiunii, lipsei de interes, puterii lucrului judecat, litispendenței, lipsei dovezii calității de reprezentant a reprezentantului reclamantei și excepția perimării.

Pe fondul cauzei pârâtul a expus divergențele dintre el și ceilalți acționari ai societății comerciale reclamante din care au rezultat mai multe litigii în justiție, că reclamanta trebuie să probe în ce măsură i-a asigurat condițiile impuse prin art.6 alin.1 din Codul muncii, că și-a desfășurat activitatea de director al reclamantei și sarcinile ce derivau din contractul de muncă cu toate piedicile puse de administratorul, în condițiile în care sediul reclamantei se află într-un imobil proprietatea pârâtului.

Prin încheierea pronunțată la termenul din 11.01.2005 s-a dispus suspendarea în baza art.244 alin.1 pct.2 Cod procedură civilă a judecării acțiunii civile până la soluționarea dosarului penal nr.9188/2004 al Judecătoriei Tg.

La data de 30.10.2008 reclamanta a formulat cerere de repunere pe rol.

Prin Încheierea din 18.11.2008 a fost repusă cauza pe rol constatându-se că dosarul penal menționat, a cărui judecată a fost strămutată la Judecătoria Sinaia, a fost soluționat definitiv prin decizia penală nr.896/31.10.2007 a Curții de Apel Ploiești.

Prin încheierea din 11.12.2008 instanța a respins excepția lipsei dovezii calității de reprezentant și excepția perimării, cu motivarea arătată în cuprinsul încheierii.

La dosarul cauzei s-au depus înscrisuri în copie: sentința civilă nr.170/2004 a Tribunalului Mureș (31-34), rechizitoriul din dosarul penal nr.52/P/2004 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Tg.M (62-65), copia sentinței penale nr.329/2006 a Judecătoriei Sinaia (99-104), copia deciziei penale nr.896/2007 a Curții de Apel Ploiești (105-111), înscrisuri din dosarele nr- al Tribunalului Mureș (112-115) și 7830/2003 al Tribunalului Mureș (116-122), listing privind societatea comercială reclamantă (133-138), sentința civilă nr.964/22.05.2008 pronunțată de Tribunalul Mureș în dosar nr- (148-153), regulamentul intern și contractele colective de muncă la nivelul societății reclamante din perioada 2000-2009 (181-202, 213-262), contract de angajare (203-205).

Au fost audiate martorele și (267-268).

Prima instanță, deliberând prioritar asupra excepțiilor necompetenței materiale, tardivității introducerii acțiunii, inadmisibilității introducerii acțiunii, lipsei de interes, puterii lucrului judecat și litispendenței, excepții unite cu fondul conform art.137 Cod procedură civilă, tribunalul constată că acestea sunt nefondate, urmând să fie respinse pentru motivele arătate în continuare.

Excepția necompetenței materiale nu este întemeiată deoarece obiectul cauzei îl constituie un conflict de muncă vizând constatarea suspendării raportului de muncă dintre societatea reclamantă și pârât, competența revenind tribunalului conform art.2 alin.1 lit.c din Codul d e procedură civilă.

Excepția tardivității introducerii acțiunii de asemenea nu este întemeiată deoarece în cauză este vorba despre o acțiune în constatare, imprescriptibilă.

Cu privire la excepția inadmisibilității introducerii acțiunii de asemenea se constată că este neîntemeiată întrucât societatea comercială reclamantă nu are la dispoziție o acțiune în realizare în sensul art.111 Cod procedură civilă prin care să poată obține suspendarea raporturilor de muncă. Faptul că angajatorul poate dispune suspendarea raporturilor de muncă din inițiativa sa, în cazurile prevăzute la art.52 Codul muncii, nu înseamnă că el are la dispoziție o acțiune în realizare, art.111 Cod procedură civilă referindu-se la o acțiune în justiție și nu la o măsură ce poate fi dispusă de un angajator conform legislației muncii.

Este neîntemeiată și excepția lipsei de interes, societatea comercială angajatoare având interes să obțină o hotărâre judecătorească prin care să se constate suspendarea raportului de muncă cu pârâtul angajat, pentru aop utea opune eventualelor pretenții privind plata drepturilor salariale ale acestuia, prezenta acțiune în constatare având caracter preventiv, urmărindu-se constatarea inexistenței dreptului angajatului la salariu.

De asemenea tribunalul a constatat ca neîntemeiată și excepția puterii lucrului judecat, invocată de pârât prin întâmpinare față de soluționarea dosarului nr.7830/2003 în care s-a pronunțat sentința nr.170/2004 a Tribunalului Mureș, deoarece nu există tripla identitate prevăzută de art.1201 Cod civil, obiectul și cauza fiind diferite, în dosarul nr.7830/2003 s-a soluționat o acțiune formulată de reclamantul pentru obligarea pârâtei România la plata drepturilor salariale și operarea înregistrărilor corespunzătoare în carnetul său de muncă.

Pentru aceleași motive este neîntemeiată și excepția litispendenței ridicată de asemenea de pârât prin întâmpinare.

Prin întâmpinare pârâtul a mai invocat excepția puterii lucrului judecat în raport de dosarul nr.3816/2003 al Tribunalului Mureș, ce a avut ca obiect un litigiu comercial între părți, din motivarea excepției (întâmpinarea 8 dosar) reieșind că pârâtul o invocă în susținerea tezei sale că Tribunalul Mureș – secția civilă nu ar fi competent să soluționeze prezentul litigiu, deoarece în dosarul nr.3816/2003 al Tribunalului Mureșs -a stabilit că litigiile ce au la bază drepturile și obligațiile administratorilor se judecă de către secțiile comerciale și nu de către secțiile civile ale tribunalelor, ceea ce nu este cazul în speță unde se judecă un litigiu vizând suspendarea raporturilor de muncă.

Între societatea reclamantă și pârât a fost încheiat un contract, intitulat în limba engleză “employment contract formanaging director” – contract de angajare pentru director general (depus în legalizată la 203-205 dosar), contract în privința căruia s-a stabilit prin sentința civilă nr.170/2004 a Tribunalului Mureș (31-34) că este un contract individual de muncă. Contractul a fost semnat de către reprezentantul reclamantei la 28.06.2000 iar de pârât la 30.11.2000.

La data de 28.03.2001 reclamantul a demisionat din funcția de președinte al consiliului de administrație al reclamantei, prin aceeași sentință menționată anterior stabilindu-se că demisia nu privește și funcția de director general.

Din declarațiile martorilor și (267-268) reiese că din momentul depunerii demisiei pârâtul nu a mai prestat în nici un fel muncă în favoarea societății comerciale reclamante.

Cum contractul individual de muncă este un contract oneros și comutativ, neîndeplinirea de către pârâtul angajat a obligației de a presta munca în favoarea reclamantei angajatoare face ca acesta la rândul ei să nu-i plătească pârâtului drepturile salariale. În acest sens sunt și clauzele contractelor colective de muncă încheiate la nivelul societății comerciale reclamante pentru perioada 2000 – 2009 (195,223,233,243,252,260).

Ca atare tribunalul a constatat întemeiate susținerile reclamantei că pe perioada cât pârâtul nu a prestat munca raportul de muncă a fost suspendat în efectele sale principale, respectiv angajatul nu a prestat munca iar angajatorul nu a plătit salariul.

Cu privire la perioada 28.03.2001-29.01.2004 nu s-a putut reține că pârâtul nu a prestat munca deoarece prin sentința civilă nr.170/2004 a Tribunalului Mureș societatea angajatoare a fost obligată să-i plătească pârâtului drepturile salariale (31-34), implicit recunoscându-se că a prestat și muncă în favoarea ei.

De asemenea, nu au putut fi reținute nici susținerile pârâtului că și-a îndeplinit toate obligațiile ce-i reveneau conform contractului de muncă, desfășurându-și activitatea la sediul societății, sediu ce se află într-un imobil proprietatea pârâtului.

Susținerile pârâtului sunt contrazise de declarațiile martorilor audiate, care au putut observa personal că pârâtul nu a mai muncit, o martoră fiind angajată în calitate de șef departament resurse umane iar cealaltă în calitate de director economic la societatea reclamantă, precum și de faptul că după demisia pârâtului societatea reclamantă și-a schimbat sediul din imobilul situat în Tg.M,-, proprietatea pârâtului, în imobilul situat în Tg.M,-, Hala M (listingul emis de M 133-138), astfel că nu se poate reține că pârâtul și-ar fi desfășurat activitatea la vechiul sediu al societății reclamante.

Față de cele reținute anterior tribunalul cu majoritate de voturi a procedat în modul arătat în dispozitivul sentinței descris mai sus.

În motivarea opiniei separate s-a considerat că acțiunea reclamantei trebuia respinsă ca inadmisibilă, pentru următoarele:

S-a reținut de opinia majoritară cu privire la excepția inadmisibilității introducerii acțiunii că este neîntemeiată întrucât societatea comercială reclamantă nu are la dispoziție o acțiune în realizare în sensul art.111 Cod procedură civilă prin care să poată obține suspendarea raporturilor de muncă.

Trebuia să se observe că se solicită constatarea suspendării contractului de muncă pe motivul absențelor nemotivate, caz în care are loc suspendarea contractului de muncă din inițiativa salariatului.

În opinia separată, o asemenea cerere este inadmisibilă.

În primul rând, se observă, că de fapt, se tinde la dovedirea unei stări de fapt, respectiv a existenței absențelor nemotivate și a neprezentării pârâtului la serviciu, ceea ce este inadmisibil în cadrul acțiunii întemeiate pe prevederile art.111 pr.civ. De altfel, prin audierea martorilor prin care să se dovedească lipsa pârâtului de la serviciu se face exact constatarea unei situații de fapt, ceea ce este inadmisibil.

În al doilea rând, otrivit p. celor reglementate în art.111 proc.civ. pentru exercitarea acțiunii în constatare, este necesar a fi îndeplinite cumulativ următoarele condiții: partea să nu poată cere realizarea dreptului, să fie justificat un interes și prin acțiune să nu se urmărească constatarea existenței sau inexistenței unei stări de fapt.

Conținutul art.111 proc.civ. determină principiul subsidiarității acțiunii în constatare, în raport cu acțiunea în realizare, cu toate consecințele ce decurg din regimul juridic distinct al celor două acțiuni

În jurisprudență s-a mai reținut că, în temeiul art. 111. proc. civ. partea care are interes poate să facă cererea pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept, însă cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului. În speță, dacă reclamanta își putea realiza drepturile rezultate din derularea unui contract,prin apărareace urmează să și-o facă în cadrul acțiunii în realizarea dreptului, formulate de pârât acțiunea în constatare este inadmisibilă. ( Înalta Curte de Casație și Justiție-Secția comercială, decizia nr.2675 din 28 septembrie 2006).

S-a considerat că societatea comercială angajatoare are interes să obțină o hotărâre judecătorească prin care să se constate suspendarea raportului de muncă cu pârâtul angajat, pentru aop utea opune eventualelor pretenții privind plata drepturilor salariale ale acestuia, prezenta acțiune în constatare având caracter preventiv, urmărindu-se constatarea inexistenței dreptului angajatului la salariu. Însă, potrivit tuturor contactelor colective de muncă încheiate la nivelul unității, art.21 din contractele pe anii 2003, 2004, 2005, suspendarea contractului individual de muncă are ca efect suspendarea prestării muncii de salariat și a plății drepturilor de natură salarială de către angajator. Deci suspendarea plății drepturilor salariale a avut deja loc, prin însăși suspendarea contractului de muncă din cauza absențelor nemotivate ale pârâtului. În speță, reclamanta nu mai avea niciun interes în a promova și prezenta acțiune. Dacă pârâtul solicita drepturile sale pe perioada suspendări contractului, reclamanta își putea face apărările necesare în cadrul respectivului proces, cu fișa de pontaj și prin audierea de martori.

Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat recurs reclamanta ROMANIA Tg.M, solicitând admiterea recursului, modificarea în parte, în sensul admiterii integrale ( nu doar parțiale ) a cererii introductive de instanță, cu cheltuieli de judecată.

În motivele de recurs s-a arătat că prima instanță și-a fundamentat însă raționamentul pe o sentință executorie, invocată și depusă de intimatul – pârât, dar care la data pronunțării (februarie 2009) era desființată prin efectul deciziei pronunțate la 19.12.2008 de Curtea de APEL TÂRGU MUREȘ în dosarul nr-, prin care s-a admis recursul, cu consecința modificării integrale a sentinței nr. 170/2004 în sensul respingerii acțiunii formulate de, întrucât nu s-a făcut dovada că a prestat în favoarea subscrisei munca ce l-ar fi îndreptățit să primească salariu.

Prin înscrisul de la fila 11 dosar recurs, pârâtul, a formulat cerere de aderare la cererea de recurs a reclamantei recurente România, prin care a solicitat casarea și modificarea în tot a Sentinței nr. 239/2009 pronunțată de către Tribunalul Mureș, ca fiind lipsită de temei legal, fiind dată cu greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 40 alin.2 litera a și b, art. 77 și art. 268 alin.1, toate din Legea nr. 53/2003 și cu greșita interpretare a prevederilor art. 111 Cod procedură civilă.

Examinând recursul dedus judecății, prin prisma motivelor de recurs invocate, precum și a prevederilor art. 304 indice 1 Cod procedură civilă, se constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 5 octombrie 2004 la Tribunalul Mureș, reclamanta a solicitat constatarea suspendării raportului de muncă încheiat dintre reclamantă și pârât începând cu data de 28.03.2001 și până în prezent, fapt pentru care instanța de fond s-a pronunțat pentru admiterea în parte a acțiunii formulată de reclamanta România și s-a constatat suspendarea raportului de muncă existent între părți, pe perioada 30.01.2004 – 26.02.2009.

Din lucrările dosarului, instanța reține că între părți s-a încheiat un contract de angajare numit “employment contract formanaging director” – pentru director general, iar prin sentința civilă nr. 170/2004 a Tribunalului Mureșa arătat că este un contract individual de muncă, semnat de părți, respectiv de reclamant la 28.06.2000 iar de pârât la 30.11.2000.

Tot din lucrările dosarului, rezultă că pârâtul a demisionat la data de 28.03.2001 din funcția de președinte al Consiliului de administrație al reclamantei, și tot prin hotărârea arătată mai sus se menționează că “demisia” nu privește și funcția de director general.

Dar, instanța de fond nu a făcut referire și la hotărârea instanței de recurs, care schimbă în tot hotărârea nr. 170/2004 a Tribunalului Mureș – prin care respinge pretențiile pârâtului începând cu data de 28.03.2001 și nu din data de 20.01.2004, așa cum greșit a reținut instanța de fond.

Având în vedere starea de fapt rezumată anterior, precum și textele legale indicate, instanța constată că hotărârea recurată s-a dat cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 304 indice 1 pct. 9 Cod procedură civilă, situație în care recursul reclamantei va fi admis, decizia pronunțată va fi modificată în parte, în sensul că admite acțiunea reclamantei și constată suspendarea raportului de muncă existent între părți pe perioada 28.03.2001, până în prezent și va menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Văzând dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă, instanța va obliga pârâtul, la plata către reclamantă a sumei de 3570 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamanta ROMANIA, cu sediul în Târgu M,-, județul M, împotriva sentinței civile nr.239 din 26 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-.

Modifică în parte sentința atacată, în sensul că admite acțiunea formulată de reclamanta ROMANIA, în contradictoriu cu pârâtul și constată suspendarea raportului de muncă existent între părți pe perioada 28.03.2001 – până în prezent.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Obligă intimatul la plata către recurenta ROMANIA, sumei de 3570 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi 05 2009.

Red.AV

Tehnored.CC/4 exp.

19.12.2009

Jd.fd.

Op.sep.

Asist.jud. C-tin –