Contestaţie decizie de desfacere disciplinară a contractului de muncă raportat la dispoziţiile art. 61 lit. a Codul muncii. Contracte de muncăContestaţie în anulare


Deliberând asupra litigiului de muncă de faţă, constată următoarele:

Prin contestaţia înregistrată la Tribunalul Iaşi sub nr. .. la data de 19.04.2010 contestatorul …, în contradictoriu cu intimata … S.R.L., a solicitat constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. …, obligarea intimatei la reintegrarea pe funcţia deţinută anterior emiterii deciziei, plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data desfacerii contractului individual de muncă şi până la reintegrarea efectivă, obligarea intimatei la plata orelor suplimentare efectuate în perioada 11.01.2010-12.03.2010, plata daunelor morale în cuantum de 30.000 lei şi plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii s-au arătat următoarele: contestatoarea a fost salariata intimatei în baza contractului individual de muncă nr. 1750/21.05.2008, pe funcţia de „administrator reţea” iar la 19.03.2010, în baza deciziei 4620 raporturile de muncă au încetat disciplinar.

Decizia contestată este nulă absolut întrucât a fost emisă cu încălcarea art. 75 Contractul Colectiv de muncă unic la nivel naţional 2007-2010 al.1 şi 3, contestatoarea fiind în imposibilitatea de a-şi pregăti o apărare eficientă. De asemenea, au fost încălcate dispoziţiile art. 268 al.2 lit. b,c Codul Muncii. Chiar dacă în cuprinsul deciziei se menţionează abaterile disciplinare enumerate de R.I literele h şi m, nu este indicat articolul din care fac parte aceste litere. Litera m nu are ca efect desfacerea contractului. Nu este menţionat locul delegării în cuprinsul deciziei, contestatorul fiind indus în eroare cu privire la sediul social valabil.

Decizia de concediere este neîntemeiată întrucât în data de 12.03.2010 (vineri), orele 18.30, după orele de program a fost chemat la sediul central din Iaşi şi i s-a comunicat o decizie de delegare la sediul central al societăţii, din Bucureşti, pe o perioadă de 60 zile începând cu data de 15.03.2010 (ziua de luni a săptămânii următoare). Deşi a solicitat să i se asigure resursele financiare necesare, fiind în imposibilitatea de a achita din bani proprii cheltuielile legate de transport şi cazare, nu i s-a dat nici un răspuns în acest sens. Pe 15.03.2010 s-a refuzat plata acestor bani, motiv pentru care a înştiinţat conducerea societăţii telefonic, prin scrisoare recomandată şi prin fax cu privire la situaţia existentă, dar nu a primit nici un răspuns.

La 15.03.2010 a fost dat afară din sediul societăţii, aducându-se injurii. Pe data de 16.03.2010 s-a prezentat din nou la sediul societăţii din Iaşi fiindu-i înmânată suma de 71 lei reprezentând contravaloarea biletului de călătorie. Pe 17.03.2010 s-a prezentat la Bucureşti, la ora 10.30, comunicându-i-se că urmează a se efectua cercetarea disciplinară întrucât a absentat nemotivat de la locul de muncă în zilele de 15 şi 16 martie 2010.

Daunele morale au fost solicitate raportat la dispoziţiile art. 39 al.1 lit.e Codul Muncii şi la faptul că, prin solicitările repetate de a se acorda drepturile banii necesari delegării şi prin faptul că a fost dat afară din sediul societăţii, a fost pus într-o situaţie stânjenitoare faţă de colegii săi. La Bucureşti a fost pus să presteze o muncă sub nivelul său de pregătire, ceea ce a creat o stare de neîncredere în ceea ce priveşte relaţia angajat – angajator, cu atât mai mult cu cât a fost acuzat că a provocat această situaţie. La încercările sale de a se angaja în altă parte s-a lovit de refuzul societăţii respective ce fost motivat de aspectele pentru care i s-a desfăcut contractul. Concedierea abuzivă a creat contestatorului o stare de disconfort şi stres, sănătatea fizică fiindu-i afectată, relevant fiind şi contextul economic din prezent. Condiţiile în care a fost cazat în Bucureşti au fost insalubre (fiind cazaţi în aceeaşi cameră atât bărbaţi cât şi femei, neexistând dotările necesare).

La primul termen s-au depus precizări cu privire la orele suplimentare: în perioada 11.01.2010-12.03.2010 a lucrat 45 ore peste norma de lucru. S-au anexat o serie de acte cu opis, în copie, la filele 22-126).

Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat atât respingerea nulităţii absolute cât şi a contestaţiei pe fond, pentru următoarele motive:

La 12.03.2010 salariatul a primit decizia de delegare iar la 15.03.2010 nu s-a prezentat la locul de muncă precizat în decizia de delegare, ci la sediul din Iaşi, str. Gării. La 10.30 un salariat din cadrul Departamentului a încercat să-i predea banii necesară delegării dar aceasta a refuzat iar în jurul prânzului a părăsit sediul societăţii motivând că merge în pauza de masă. Pe 16.03.2010 salariatul s-a prezentat în str. Gării şi a ridicat suma de bani necesară deplasării iar pe 17.03.2010 s-a prezentat în Bucureşti, la sediul central al intimatei.

Raportat la excepţia nulităţii absolute intimata arată faptul că termenul de 5 zile este unul de recomandare, ce ar atrage – eventual – nulitatea relativă, situaţie în care trebuie făcută dovada vătămării. Având în vedere nota explicativă în care salariatul îşi prezintă în mod coerent apărările pe 2 pagini aproximativ, nu se impune constatarea existenţei vreunei vătămări.

Decizia cuprinde atât prevederile încălcate conform art. 268 al.2 lit.b Codul Muncii cât şi cuprinsul acestor prevederi pentru a fi identificate. În privinţa locului delegării, acesta este precizat în antetul deciziei cât şi în adresa semnată de contestatoare la 15.03.2010, în certificatul de înregistrare al intimatei emis de ONRC la 5.03.2010.

Pe fond, salariatul nu s-a prezentat la Bucureşti în zilele de 15,16.03.2010, nici nu a prestat la Iaşi activitatea pentru care era remunerat, lipsind nemotivat 2 zile de la programul de lucru. Individualizarea sancţiunii a avut în vedere mai multe aspecte menţionate în cuprinsul deciziei. CCM unic la nivel naţional foloseşte noţiunea de „decontare” în privinţa cheltuielilor necesare delegării, ceea ce presupune efectuarea acestor cheltuieli chiar de persoana delegată şi, abia ulterior, restituirea de către angajator. Astfel, dacă salariatul încearcă să justifice nerespectarea deciziei de delegare prin lipsa sumelor necesare delegării, aceste apărări trebuie înlăturate.

Pentru aceste motive se solicită respingerea contestaţiei. În privinţa orelor suplimentare se arată faptul că salariatul nu a efectuat ore suplimentare, aşa cum reiese din fişele de pontaj/foile colective de prezenţă. În privinţa daunelor morale se arată faptul că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de legiuitor, motiv pentru care nu pot fi acordate. Prerogativa disciplinară a angajatorului este un drept recunoscut de lege, astfel încât nu poate fi asimilată unei fapte ilicite.

S-au anexat o serie de acte, în copie (filele 134-146).

Au fost încuviinţate pentru ambele părţi următoarele probe: cu acte, puncte de interogatoriu; pentru contestatoare s-a încuviinţat şi proba cu audierea unui martor (intimata nu a solicitat această probă – fila 154).

Faţă de actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele aspecte:

* În privinţa excepţiei nulităţii absolute, s-au invocat următoarele

aspecte: încălcarea art. 75 Contractul Colectiv de muncă unic la nivel naţional 2007-2010 al.1 şi 3 precum şi încălcarea dispoziţiilor art. 268 al.2 lit. b,c Codul Muncii.

În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 75 din CCM unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, instanţa reţine faptul că, potrivit acestor dispoziţii, nici o sancţiune nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile, sub sancţiunea nulităţii absolute iar, conform al.3 termenul de convocare a salariatului la cercetarea disciplinară este de cel puţin 5 zile lucrătoare înainte de acest moment. Aplicarea unei sancţiuni în lipsa efectuării unei cercetări disciplinare prealabile este sancţionată cu nulitatea absolută dar nu şi nerespectarea termenului de 5 zile ce este un termen de recomandare şi nu unul imperativ. Atâta timp cât salariatul nu a cerut prelungirea termenului stabilit de comisie în vederea pregătirii apărării, cât salariatul şi-a formulat apărări, nu se poate reţine faptul că s-a îngrădit în vreun fel dreptul la apărare al acestuia prin nerespectarea termenului de 5 zile prevăzut de CCM unic la nivel naţional pe anii 2007-2010. Mai mult, cercetarea prealabilă este o fază de conciliere ce are menirea de a oferi salariatului posibilitatea de a–şi spune punctul de vedere, de a se apăra împotriva învinuirilor aduse; or, scopul acestei prevederi s-a realizat, salariatul având posibilitatea să se apere de învinuirile aduse, aşa cum reiese din nota explicativă depusă, în copie, la fila 136 dosar.

În privinţa încălcării dispoziţiilor art. 268 al.2 lit. b Codul Muncii, instanţa reţine faptul că, din decizia nr. 4620/19.03.2010 (fila 134 dosar) se desprinde ideea că salariatul a încălcat obligaţiile asumate prin încheierea CIM „…precum şi prin raportare la prevederile Regulamentului Intern de Funcţionare al Societăţii prin care au fost stabilite ca salariaţilor le revin, printre obligaţiile a)….”. În aceste condiţii, instanţa reţine faptul că au fost respectate prevederile acestei dispoziţii întrucât, chiar dacă nu sunt menţionate expres articolele (fiind trecute doar literele) , prin redarea conţinutului acestora, au fost identificate abaterile la care angajatorul s-a referit. De altfel, aceste menţiuni sunt conform cu prevederile legale, unde nu se menţionează că este obligatorie indicarea articolului, ci este necesar a se înţelege despre ce prevedere (încălcare) este vorba;în consecinţă, instanţa nu poate încuraja un formalism excesiv.

În privinţa încălcării art. 268 al.2 lit. c Codul Muncii, instanţa reţine faptul că decizia cuprinde şi motivele pentru care au fost înlăturate apărările salariatului (al. 4 -7 din decizie), astfel încât nici acest motiv de nulitate absolută nu este întemeiat şi legal.

S-a mai invocat faptul că nu este indicat în cuprinsul decizie de delegare locul delegării. În afară de faptul că ne aflăm în prezenţa contestaţiei la decizia de concediere, instanţa reţine faptul că acest motiv nu este unul sancţionabil cu nulitatea absolută.

În privinţa temeiniciei deciziei de concediere, instanţa reţine următoarele aspecte:

> Prin decizia nr. 4620/19.03.2010 (fila 134 dosar) emisă de intimată

(şi contestată în prezenta cauză) s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al salariatului …. întrucât acesta a absentat nemotivat de la locul de delegare în perioada 15-16.03.2010, avându-se în vedere dispoziţiile art. 61 lit. a, 40 al.1 lit.d şie, 263, 264 al.1, 266, 267, 268 Codul Muncii, R.I. de funcţionare.

Contestatorul …. a fost salariatul intimatei … pe postul de administrator reţea, conform contractului individual de muncă înregistrat la data de 21.05.2008 şi actului adiţional nr. 1/2009.

Prin decizia nr. 4577/12.03.2010 ( fila 137 dosar) intimata a decis delegarea contestatorului, angajat pe funcţia de administrator reţea la punctul de lucru din Iaşi, la sediul central al societăţii, în vederea executării unor lucrări şi activităţi în interesul societăţii, delegare pe o perioadă de 60 zile începând cu data de 15.03.2010, pe perioada delegării salariatul beneficiind de toate drepturile legale, respectiv de plata cheltuielilor de transport şi cazare, precum şi de indemnizaţia de delegare.

Conform art. 61 lit.a Codul muncii angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului în următoarele situatii: a) în cazul în care salariatul a săvârşit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern, ca sancţiune disciplinară”.

Conform art. 39 al.2 lit. a Codul Muncii salariatul are obligaţia de a realiza norma de muncă sau, după caz, de a îndeplini atribuţiile ce îi revin conform fişei postului iar conform literei c) obligaţia de a respecta prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă aplicabil, precum şi în contractul individual de muncă.

Conform cap. IX din Regulamentul Intern al societăţii intimate, pct. 36, constituie abatere disciplinară “încălcarea obligaţiei de respectare a programului de lucru stabilit, iar în cazul neprezentării la serviciu, de anunţare a şefului ierarhic direct (telefonic sau printr-o altă persoană) cu privire la motivele care au generat situaţia, în termen de maxim 4 ore de la începerea programului de lucru în ziua în care lipseşte de la serviciu …., în caz contrar considerându-se absenţă nemotivată” – litera h) iar conform literei m) : “lipsa nejustificată într-o zi de lucru”.

Conform pct. 38 al.5 din Regulamentul Intern constituie abatere disciplinară gravă şi se sancţionează cu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă încălcarea prevederii de la pct. 36 lit. h).

În cadrul cercetării disciplinare efectuate salariatul a arătat, în nota explicativă, faptul că a luat la cunoştinţă de decizia de delegare pe data de 1.03.2010, ora 18.00, după sfârşitul programului. Pe 15.03.2010 s-a prezentat, în continuare, la sediul societăţii – unde a lucrat din ianuarie – şi a solicitat mai multe informaţii despre delegare. La 10.30 I s-a solicitat să iasă din sediul societăţii iar la 11.00 a fost ameninţat (împreună cu ceilalţi colegi prezenţi) să părăsească sediul sau vor fi forţaţi. La ora 12.00 a plecat împreună cu colegii săi şi au formulat o plângere către ITM Iaşi şi către poliţie. Tot pe la orele 12-14 au depus un răspuns scris la decizia de delegare prin Priori post. Deşi nu a primit informaţii despre cazare şi diurnă, pe 16.03.2010 a ridicat banii pentru transport; a fost iar ameninţat împreună cu ceilalţi colegi prezenţi “să avem grijă poate cade o cărămidă în cap dacă mai aveţi gura mare”. Ulterior a formulat o plângere la tribunalul Muncii. S-a prezentat şi pe data de 15 şi pe 16 martie la sediul societăţii dar a fost ameninţat şi dat afară.

În cauza de faţă, situaţia de fapt este următoarea: începând cu data de 15.03.2010 salariatul a fost delegată la Bucureşti pe o perioadă de 60 zile conform deciziei nr. 4577/12.03.2010 primită la aceeaşi dată. În cuprinsul deciziei s-a prevăzut faptul că salariatul va beneficia de toate drepturile legale, respectiv plata cheltuielilor de transport şi cazare, precum şi de indemnizaţia de delegare. Conform dispoziţiei de plată din 16.03.2010 salariatul a primit suma de 71 lei reprezentând contravaloare avans transport ruta Iaşi- Bucureşti iar la plecarea din Bucureşti a mai primit suma de 73,4 lei (filele 27-28). La 23.03.l2010 a mai primit o diferenţă de 2,4 lei (filele 141-142). Deşi intimata a arătat în cuprinsul întâmpinării faptul că societatea a încercat şi anterior datei de 16.03.2010 să acorde sumele necesare de bani pentru delegare, această situaţie nu reiese din probatoriile administrate.

În data de 15.03.2010 contestatorul s-a prezentat la punctul de lucru din str. Gării, dar a fost evacuat. Pe data de 16.03.2010, arată contestatorul la interogatoriu, a fost la sediul societăţii pentru a desfăşura activitate dar I s-a spus să se ducă la Bucureşti. La dosar s-au depus memoriile salariaţilor (printre care este şi contestatorul) către ITM Iaşi şi Bucureşti (filele 88-101), către conducerea societăţii (trimis prin fax la 15.03.2010, ora 12.30 şi prin scrisoare recomandată – filele 82-85) La 16.03.2010 contestatorul s-a prezentat tot la sediul din str. Gării, ridicând banii de transport iar la 17.03.2010 s-a prezentat la Bucureşti. La 18.03.2010, împreună cu alţi colegi, au întocmit un memoriu (filele 103-104) către directorul societăţii privind greutăţile întâmpinate la cazarea în Bucureşti şi condiţiile insalubre ale locului unde au fost cazaţi(se menţionează la sfârşitul memoriului faptul că “Au refuzat să ne dea număr de înregistrare. D-na Diana (NR) – de faţă, martor, angajat RDS. H. 14.30.”. A depus contestatoarea o serie de planşe fotografice privind condiţiile insalubre ale căminului în care a fost cazată (filele 124-126).

Concedierea disciplinară presupune săvârşirea unei abateri grave sau a unor abateri repetate săvârşite cu vinovăţie, care tulbură profund activitatea angajatorului şi fac imposibilă continuarea relaţiilor de serviciu. Trebuie analizate totate elementele abaterii, împrejurarea în care a fost săvârşită, consecinţele ei precum şi circumstanţele personale ale celui ce a săvârşit-o. În lipsa vinovăţiei nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 61 lit.a Codul Muncii. În acelaşi sens sunt de altfel şi dispoziţiile pct. 36 lit. h din cap. IX din Regulamentul Intern al societăţii intimate (doar această situaţie este sancţionabilă cu desfacerea contractului de muncă) ce fac vorbire de absenţe nemotivate, absenţe ce nu sunt aduse la cunoştinţa conducerii societăţii într-un anumit termen).

În cauza de faţă instanţa reţine că nu ne aflăm într-o asemenea situaţie raportat la împrejurările cauzei; astfel lipsa salariatului de la locul de muncă unde fusese delegat (Bucureşti) în zilele de 15 şi 16 se datorează unor aspecte ce pot fi apreciate ca fiind întemeiate, justificate. Faptul că într-o zi de vineri se comunică, după terminarea programului, salariatului că urmează a-şi desfăşura activitatea începând de luni la Bucureşti fără a I se pune la dispoziţie condiţiile, plăţile şi informaţiile necesare este o situaţie deosebită, de natură a pune salariata într-o dificultate materială, personală. Conduita contestatorului manifestată prin prezentarea în cursul zilei de luni dimineaţă la sediul societăţii din Iaşi pentru a I se pune la dispoziţie toate cele necesare delegării, faptul că abia în următoarea zi se asigură plata acestor sume de bani (parţială), faptul că începând cu ziua de luni salariatul face toate demersurile pentru a anunţa conducerea societăţii despre această situaţie, demersurile salariatului şi ale colegilor la Inspectoratele de muncă, prezenţa la Bucureşti după încasarea banilor, fac dovada bunei credinţe a salariatului-contestator, a lipsei oricărei vinovăţii în privinţa absenţelor; în aceste condiţii nu pot fi reţinute ca nemotivate, nejustificate absenţele din 15 şi 16 martie, motiv pentru care nu suntem în prezenţa abaterii disciplinare prevăzute de litera H) şi M).

Extrem de relevantă este şi soluţia dată de Tribunalul Iaşi în dosarul 2332/99/2010 (ce se poate studia din sistemul Ecris) prin care s-a admis contestaţia formulată de contestatorul … în contradictoriu cu intimata S.C. … şi s-a anulat decizia nr. 4577/12.03.2010 emisă de intimată, ce a stat la baza absenţelor din 15 şi 16 martie şi care face dovada atitudinii intimatei raportat la salariaţii săi.

Pentru aceste motive instanţa reţine faptul că decizia de concediere este neîntemeiată şi nelegală, motiv pentru care o va anula.

> În aceste condiţii va obliga intimata să îl reintegreze pe

contestator pe postul deţinut anterior desfacerii contractului individual de muncă iar, în baza art. 78 din Codul muncii, instanţa va obliga intimata să achite contestatorului o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data desfacerii contractului individual de muncă şi până la reintegrarea efectivă.

> În ceea ce priveşte plata orelor suplimentare, instanţa reţine

următoarele: Potrivit dispoziţiilor art. 287 Codul muncii, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare.

Aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională, în cuprinsul deciziei nr. 82 din 5 februarie 2008 “dispoziţiile art. 286, art. 287 şi art. 288 din Codul muncii sunt constituţionale, întrucât acestea sunt norme care stabilesc o procedur? special?, derogatorie, privind termenele de judecat? şi modalitatea administr?rii probelor în cazul judec?rii cererilor referitoare la conflictele de munc?. Modalitatea în care au fost reglementate aceste dispoziţii este o opţiune a legiuitorului, care a avut în vedere instituirea unei proceduri simple şi urgente, adaptat? raporturilor de munc? şi exercit?rii dreptului la munc?. Regulile de procedur? prev?zute de aceste dispoziţii se aplic? în mod echitabil atât angajatorilor, cât şi angajaţilor, f?r? a fi favorizat? o categorie sau alta”. Conform art. 117 C.M. :”(1) prestata in afara duratei normale a timpului de munca saptamanal, prevazuta la art. 109, este considerata munca suplimentara.” iar conform art. 119 C.M. :”(1) Munca suplimentara se compenseaza prin ore libere platite in urmatoarele 30 de zile dupa efectuarea acesteia. (2) In aceste conditii salariatul beneficiaza de salariul corespunzator pentru orele prestate peste programul normal de lucru.”

Din declaraţia martorului audiat, fost salariat al intimatei, se desprinde ideea că salariaţii, deşi lucrau de la ora 09 la ora 18.00, aveau pauză de masă de o oră, astfel încât instanţa reţine faptul că nu s-a depăşit norma de muncă de 8 ore pe zi, respectiv 40 de ore pe săptămână. Faptul că reclamantul i-a spus că nu avea pauză de masă şi nu era plătit pentru ora lucrată suplimentar, nu poate fi reţinut de instanţă având în vedere sursa informaţiilor precum şi faptul că martorul lucra la un alt punct de lucru, astfel încât nu putea percepe direct programul reclamantului.

În aceste condiţii instanţa reţine faptul că pârâta a respectat drepturile reclamantului aşa cum sunt prevăzute de legislaţia muncii (naţională) ce are la bază şi dreptul comunitar, respectiv Directiva nr. 2003/88 din 4 noiembrie 2003 referitoare la unele aspecte ale organizării timpului de muncă.

> În privinţa daunelor morale, instanţa reţine următoarele:

Conform art. 269 Codul Muncii angajatorul este obligat, in temeiul normelor si principiilor raspunderii civile contractuale, sa il despagubeasca pe salariat in situatia in care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului in timpul indeplinirii obligatiilor de serviciu sau in legatura cu serviciul.

Daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, la sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare (Î.C.C.J. secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia 3189/20.04.2005).

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ mai multe condiţii, şi anume : existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, existenţa vinovăţiei şi prejudiciul să se fi produs în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu sau în legătură cu serviciul.

Fapta ilicită este orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane. Faţă de cele menţionate anterior instanţa reţine faptul că, în cauza de faţă, contestatorul a fost prejudiciat prin emiterea acestei decizii de concediere nelegale şi neîntemeiate.

Prejudiciul ca element esenţial al răspunderii civile delictuale, constă în rezultatul , efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană.

În cauza de faţă, pretinsul prejudiciu invocat de contestator îl constituie situaţia stânjenitoare în care a fost pusă faţă de colegii săi, atitudinea de intimidare a intimatei ce a dus la deteriorarea modului în care salariatul vedea relaţia angajator-angajat, faptul că la Bucureşti a fost pusă să presteze o muncă sub nivelul său de pregătire, faptul că a fost acuzat că a provocat această situaţie, refuzul altor societăţi de a o angaja, refuz ce fost motivat de aspectele pentru care i s-a desfăcut contractul, crearea unei stări de disconfort şi stres, sănătatea fizică fiindu-i afectată, relevant fiind şi contextul economic din prezent. S-au mai invocat şi condiţiile în care a fost cazată în Bucureşti.

Potrivit art. 1169 Cod civil, cel care face o afirmaţie înaintea judecăţii trebuie să o dovedească .

Reclamantul a făcut dovada prejudiciului suferit. Astfel, întreaga procedură a delegării (ce a fost anulată) şi a concedierii au determinat o stare de stres, o suferinţă evidentă salariatului. Modul în care s-a hotărât delegarea şi s-a dispus concedierea, cazarea într-un cămin insalubru în care reclamantul a fost nevoit să locuiască la Bucureşti, solicitările repetate pentru acordarea unor drepturi fireşti, modul în care a fost tratat salariatul, refuzul permanent al intimatei de a ţine cont de drepturile salariatului, de obligaţiile pe care legea şi actele depuse la dosar le prevede în sarcina sa, toate aceste aspecte sunt de natură a “dărâma” sănătatea fizică şi liniştea unui om normal. Contextul economic, buna credinţă a salariatului, abuzul exercitat de intimată sunt de natură a crea o stare de stres, de neîncredere într-un raport normal de muncă, de neîncredere faţă de propria persoană, de disperare faţă de “ziua de mâine”, de neputinţă, ce nu pot fi remediate în vreun fel, ce sunt – putem spune – irevocabile.

Raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu : este evident, că aceasta există, pentru motivele arătate anterior.

Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la momentul săvârşirii faptei ilicite faţă de faptă şi urmările acesteia, presupunând un În plus faţă de cele menţionate, instanţa mai reţine aplicabilitatea, în cauza de faţă, a principiului bunei credinţe (art. 8 al.1 Codul Muncii) ce a fost încălcat în cauza de faţă de către angajator; buna credinţă înseamnă exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor în consens cu valorile morale, respectiv cu loialitate, cu prudenţă, cu respectarea ordinii de drept, fără acţiuni intempestive, potrivnice caracterului temperat, raţional, al conduitei subiectelor de drept.

În consecinţă este de necontestat faptul că reclamantul a suferit un prejudiciu moral prin alterarea imaginii construite în cadrul societăţii, a vieţii personale, prin încălcarea demnităţii, onoarei, creându-se astfel reclamantului o stare apăsătoare în viaţa sa socială. Aceste angoase, neplăceri , incertitudini urmează a fi reparate, pe cât posibil, de către angajator prin plata unor daune morale (instanţa are în vedere şi cauza CEDO Străin şi alţii împotriva României, cererea nr. 57001/00, cauza Pini şi Bertani şi Manera şi Artipaldi împotriva României publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1245/23.12.2004, cauza Ernestina Zullo c. Italiei, cauza nr. 64897/01).

Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral, este de reţinut că aceasta nu este supusă unor criterii legale de determinare. Stabilirea cuantumului acestora include o doză de aproximare avându-se în vedere consecinţele negative suferite de reclamant pe plan psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. În privinţa daunelor morale – a reţinut ÎCCJ în decizia 4505/3.07.2008 a secţiei civile şi de proprietate intelectuală – nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecinţele, pe orice plan, suferite de reclamant, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală, care să compenseze prejudiciul moral cauzat, fără ca prin aceasta să se încerce o reparare cu mult peste vătămarea produsă, determinând o îmbogăţire fără justă cauză în persoana reclamantului. Totodată, în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei (în cauza de faţă moştenitorilor defunctei) – S.C.J., Completul de 9 judecători, decizia nr.89 din 9 iunie 2003.

Faţă de toate aceste aspecte, instanţa va admite cererea reclamantului de acordare a daunelor morale de către pârâtă doar pentru suma de 3000 lei şi nu pentru 30.000 lei cât a solicitat reclamantul având în vedere situaţia economică existentă în prezent; s-a avut în vedere salariul la care era îndreptăţit reclamantul pentru o perioadă de 4 luni, cu aproximaţie (perioada concedierii – perioada pronunţării hotărârii) precum şi faptul că instanţa a dispus repunerea contestatorului în situaţia anterioară prin reintegrarea pe funcţia avută şi plata despăgubirii prevăzute de legiuitor. Instanţa a avut în vedere şi practica CEDO raportat la art. 41 din Convenţie.

Faţă de considerentele expuse mai sus, instanţa va admite în parte contestaţia formulată de contestator,…. va anula decizia nr. 4620/19.03.2010 emisă de intimată, va obliga intimata să îl reintegreze pe contestator pe postul deţinut anterior desfacerii contractului de muncă şi să achite contestatorului o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data desfacerii contractului individual de muncă şi până la reintegrarea efectivă precum şi suma de 3000 lei cu titlu de daune morale. Va respinge cererea contestatorului de obligare a intimatei la plata drepturilor băneşti cuvenite pentru 45 ore lucrate suplimentar în perioada 11.01.2010 – 12.03.2010.

Faţă de dispoziţiile art. 274 C.pr.civ., de solicitarea contestatorului, de soluţia dată şi de dovedirea cheltuielilor de judecată efectuate, va obliga intimata să achite contestatorului suma de 350 lei, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.