Contestație decizie de sancționare. Decizia 14/2009. Curtea de Apel Tg Mures


ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ

SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE,

PENTRU MINORI ȘI FAMILIE

Dosar nr-

DECIZIA CIVILĂ NR.14/

Ședința publică din 7 ianuarie 2009

Completul compus din:

– Președinte

– Judecător

– Judecător

Grefier –

Pe rol judecarea recursului declarat de pârâta Uniunea și din România – Asociația pentru Drepturi de ( – ), împotriva sentinței civile nr. 1491 din 8 septembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-.

La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns reprezentantul pârâtei recurente, av. și reprezentanta reclamantului intimat, av..

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursul a fost declarat și motivat în termen, fiind scutit de taxă judiciară de timbru, iar pârâta recurentă a depus în copie un referat întocmit de secretarul – și copia registrului de corespondență al aceleiași instituții.

Neformulându-se cereri, instanța acordă cuvântul asupra recursului.

Reprezentantul pârâtei recurente susține recursul astfel cum a fost motivat în scris, solicitând admiterea lui și modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii reclamantului, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Reprezentanta reclamantului intimat solicită respingerea recursului și menținerea sentinței atacate ca legală și temeinică, pentru considerentele expuse în întâmpinare. Nu solicită obligarea pârâtei recurente la plata cheltuielilor de judecată.

CURTEA,

Prin Sentința civilă nr. 1491 pronunțată la data de 08.09.2008 de Tribunalul Mureș, în urma rejudecării fondului dispusă prin Decizia nr. 920/R/28.05.2008 pronunțată de Curtea de APEL TÂRGU MUREȘ, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul – formulată în contradictoriu cu pârâta Uniunea și din România – Asociația pentru Drepturi de Autor și, în consecință, a anulat în parte decizia nr. 45/02.07.2007, emisă de pârâtă și anume în privința individualizării sancțiunii disciplinare aplicate în sensul înlocuirii sancțiunii disciplinare a reducerii salariului de bază a reclamantului pe o durată de trei luni cu 10% cu sancțiunea disciplinară a avertismentului. De asemenea, cheltuielile de judecată în cuantum de 500 lei au fost puse în sarcina pârâtei.

Împotriva acestei hotărâri judecătorești a declarat recurs pârâta, solicitând modificarea hotărârii, în sensul respingerii acțiunii și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

În esență, pârâta a susținut că instanța de fond a dezlegat pricina încălcând dispozițiile art. 259 alin. 1 și ale art. 263 Codul muncii și în același timp cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 264 alin. 1 și ale art. 260 Codul muncii.

În opinia pârâtei, hotărârea atacată încalcă dispozițiile art. 259 alin. 1 Codul muncii pentru că lipsește de efecte Regulamentul Intern obligatoriu pentru toți salariații, inclusiv reclamantului. Potrivit acestui regulament, fapta reclamantului constituie abatere disciplinară deosebit de gravă care poate atrage chiar desfacerea contractului de muncă.

Prin schimbarea sancțiunii aplicate, în opinia pârâtei, instanța de fond a încălcat art. 263 Codul muncii, deoarece a negat angajatorului prerogativa disciplinară și s-a substituit, fără temei legal acestuia.

În plus, consideră pârâta, instanța de fond și-a întemeiat hotărârea pe raționamentul că la individualizarea sancțiunii se iau în considerare alte sancțiuni aplicate anterior numai dacă au fost aplicate pentru fapte asemănătoare. Acest raționament, susține pârâta, este greșit pentru că art. 266 lit. e din Codul muncii prevede în mod expres că o altă sancțiune disciplinară aplicată anterior angajatorului, trebuie să fie avută în vedere la stabilirea sancțiunii.

O altă critică pe care pârâta o aduce hotărârii atacate este aceea că în mod nelegal instanța de fond a procedat la o nouă “reducere”, la aplicarea unei sancțiuni mai blânde decât cea stabilită de angajator care la rândul său a aplicat dispozițiile art. 259 alin.1 Codul muncii și nu a dispus desfacerea contractului individual de muncă a reclamantului ci doar reducerea salariului cu 10% pe o perioadă de 3 luni.

Reclamantul a formulat întâmpinare solicitând respingerea ca nefondat a recursului și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în recurs.

Reclamantul și-a argumentat poziția arătând că prima instanță a avut în vedere la stabilirea sancțiunii faptul că nu au mai fost săvârșite anterior abateri disciplinare de același fel.

Apoi, reclamantul a mai arătat că instanța de judecată este în măsură să cenzureze decizia atacată sub toate aspectele inclusiv sub aspectul individualizării sancțiunii aplicate.

Verificând hotărârea atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea constată că recursul este fondat având în vedere următoarele considerente:

În fapt, reclamantul a fost sancționat disciplinar prin Decizia nr. 45 din data de 02.07.2007 și în temeiul art. 264 lit. d Codul munciis -a dispus reducerea cu 10% pe o perioadă de 3 luni a salariului de bază a reclamantului. Sancțiunea a fost aplicată deoarece la data de 16.05.2007 reclamantul a încheiat autorizația licență neexclusivă seria L nr. – cu Fundația Pro Art Stadt fără să menționeze în cuprinsul acestuia TVA-ul aferent remunerației pentru ca mai târziu, la data de 05.06.2007 să elibereze pentru același spectacol și utilizator o nouă autorizație în care a redus remunerația proporțional cu TVA-ul menționat de această dată.

În cadrul cercetărilor disciplinare prealabile s-a constatat că încheierea celor două autorizații neexclusivă s-a realizat fără ca utilizatorul să prezinte decontul privind vânzarea de bilete.

După ce a analizat argumentele formulate de ambele părți, instanța de fond a concluzionat că reclamantul nu și-a respectat sarcinile de serviciu în ceea ce privește modul de deducere a TVA-ului, eliberând autorizația de licență neexclusivă de utilizare a operelor muzicale fără a calcula și menționa cota corespunzătoare de TVA.

La individualizarea sancțiunii ce trebuia aplicată reclamantului, instanța de fond a avut în vedere că reclamantul a solicitat, chiar unei persoane neautorizate, lămuriri cu privire la datorată, vechimea în muncă considerabilă a reclamantului și faptul că nu a mai fost sancționat pentru o astfel de faptă.

Această stare de fapt nu a fost contestată de reclamant.

Criticile aduse de pârâtă modului de dezlegare a pricinii sunt doar în parte întemeiate. Astfel, pârâta a pus sub semnul îndoieli dreptul instanței de a înlocui sancțiunea aplicată de angajator susținând că doar angajatorul poate să individualizeze sancțiunea.

Potrivit art. 268 alin. 5 Codul muncii, decizia de sancționare poate fi contestată la instanța competentă. În cadrul acestei contestări,instanța este chemată să verifice legalitatea și temeinicia deciziei de sancționare sub toate aspectele inclusiv în ceea ce privește individualizarea sancțiunii aplicate, dacă aceasta este proporțională cu încălcarea săvârșită de angajat. Instanța de judecată este liberă să aprecieze asupra sancțiunii ce trebuie aplicată salariatului, însă, pe baza probelor strânse în cadrul cercetării disciplinare sau prezentate în cadrul fazei probatorii putând să înlocuiască sancțiunea aplicată considerată de angajator mai blândă decât cea cuvenită.

Singura critică ce trebuie reținută este aceea că la individualizarea sancțiunii, instanța de fond nu a avut în vedere faptul că, anterior, reclamantul a mai fost sancționat cu aceeași sancțiune, avertismentul.

Într-adevăr instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 266 lit. e din Codul muncii, apreciind că o sancțiune aplicată anterior reclamantului nu poate fi luată în considerare la individualizarea sancțiunii. Acest text de lege nu face distincție între sancțiunile disciplinare anterioare, dacă au fost sau nu aplicate pentru aceleași fapte sau pentru fapte diferite,și prin urmare, instanța de fond trebuia să aibă în vedere acest aspect.

Prin urmare, reținând că reclamantul a mai fost sancționat anterior pentru neîndeplinirea sarcinilor de serviciu, Curtea apreciază că pârâta a procedat corect la individualizarea sancțiunii aplicate reclamantului.

Față de cele reținute, în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, raportat la art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursul, va modifica hotărârea atacată, în sensul respingerii acțiunii reclamantului. Pentru că reclamantul este cel care a căzut în pretenții, în temeiul art. 274 Cod procedură civilă, va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată din recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:

Admite recursul formulat de pârâta Uniunea și din România – Asociația pentru Drepturi de Autor ( – ), cu sediul în B, nr. 141, sector 1, împotriva Sentinței civile nr. 1491 din 8 septembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Mureș.

Modifică în tot hotărârea atacată în sensul că respinge acțiunea civilă formulată de reclamantul -, cu domiciliul în T M,-, județul M și obligă reclamantul la plata sumei de 6140 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 07 ianuarie 2009.

Red.

Tehnored.

2 exp./05.02.2009

Jud.fond.;

Asist. jud.; –