Eroarea ca viciu de consimţământ cu privire la clauzele esenţiale cuprinse în contractul individual de muncă


Încheierea contractului individual de muncă face dovada deplină a naturii raporturilor juridice existente între părţi, respectiv cele specifice raportului juridic de muncă.

Nu poate fi reţinută eroarea ca viciu de consimţământ în lipsa unor dovezi concrete din care să rezulte percepţia psihologică a salariatului asupra actului încheiat, în condiţiile în care se invocă errorin negotio, adică cu privire la natura actului juridic încheiat, în contra prezumţiei ce rezultă din semnarea de către salariat a contractului individual de muncă şi executarea acestuia.

Salariatul nu poate opune o eventuală excepţie de neexe-cutare a contractului, de vreme ce a prestat activitate zilnică pentru angajator, potrivit fişelor de pontaj, încasând salariul convenit în contractul individual de muncă, conform statelor de plată, pentru care au fost virate contribuţiile aferente la bugetul asigurărilor sociale.

Constatarea nulităţii contractului de muncă produce efecte numai pentru viitor, iar nu retroactiv, astfel că, pe perioada existenţei acestuia, fiind păstrate drepturile de salariat, chiar în situaţia în care s-ar anula contractul individual de muncă, calitatea deţinută de salariat împiedică valorificarea drepturilor de pensie, situaţia-premisă pentru promovarea prezentului litigiu.

C A. Bucureşti, s. a Vll-a tiv., confl. mun. şi asig. soc., dec. nr. 5855R din 31 octombrie 2012. nepublicată

Prin sentinţa civilă nr. 10574/24.11.2011, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VUI-a, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis in parte acţiunea formulată de contestatoarea C.C., in contradictoriu cu intimata SC A.; a anulat decizia nr. 111/13.04.2010 emisă de intimată; a obligat intimata să radieze din carnetul de muncă al reclamantei menţiunile referitoare la încetarea raporturilor de muncă in baza deciziei nr. 111/13.04.2010; a respins cererile de anulare a CIM încheiat intre părţi, de plată a despăgubirilor în cuantum de 1.050 lei şi de rectificare a menţiunilor din carnetul de muncă al reclamantei, referitoare la CIM, ca neîntemeiate.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut că între reclamantă şi pârâtă s-a încheiat CIM înregistrat la I.T.M. Bucureşti cu nr. 3443/16.12.2009, conform căruia raporturile de muncă urmau să se desfaşoare pe durată nedeterminată, începând cu data de 02.12.2009.

La data de 13.04.2010 angajatorul a emis decizia nr. 111, prin care a constatat încetat CIM încheiat cu reclamanta în temeiul art. 55 lit. b) C. muncii. în cuprinsul înscrisului apare menţiunea conform căreia actul are la bază cererea salariatei de încetare a contractului începând cu data de 13.04.2010.

Reclamanta a contestat actul de constatare a încetării raporturilor de muncă, cu motivarea că nu a existat acordul său în acest sens. Articolul 55 lit. b) C. muncii reglementează acordul părţilor CIM drept modalitate de încetare a acestuia. Pentru a opera încetarea convenţiei, este necesar să existe acordul ambelor părţi semnatare în acest sens.

Pârâta, care, potrivit art. 287 C. muncii, avea sarcina probei, nu a dovedit că manifestarea de voinţă pentru încetarea raporturilor de muncă a provenit şi de la salariată, cererea acesteia, despre care se menţionează în decizie, nefiind depusă la dosar.

Astfel, nefiind dovedit acordul de voinţă al salariatei, rezultă că încetarea raporturilor de muncă nu a operat, decizia emisă de angajator prin care se constată intervenirea încetării CIM nefiind conformă cu realitatea, motiv pentru care a fost desfiinţată, cu consecinţa radierii de către intimată din carnetul de muncă al reclamantei a menţiunilor referitoare la încetarea raporturilor de muncă în baza deciziei nr. 111/13.04.2010, obligaţia fiind prevăzută de art. 7 din Decretul nr. 92/1976.

A mai pretins titulara cererii de chemare în judecată a se constata nulitatea CIM încheiat între părţi, întrucât între părţi nu au existat în realitate raporturi de muncă, deoarece, deşi i s-au plătit drepturile salariale, nu a prestat muncă după semnarea contractului, însă această cerere este neîntemeiată.

A susţinut reclamanta că a intenţionat să contracteze cu pârâta prin intermediul unei convenţii civile, însă, după ce a semnat CIM, a observat forma pe care aceasta a îmbrăcat-o şi clauza referitoare la norma de 8 ore, iar de la acel moment a hotărât să nu lucreze.

Potrivit art. 57 C. muncii, nulitatea CIM intervine în situaţia în care nu s-au respectat oricare dintre condiţiile legale necesare pentru încheierea valabilă a acestuia, nulitatea putând fi constatată prin acordul părţilor sau, în lipsa acestuia, pronunţată de instanţa judecătorească.

S-a reţinut că între părţi nu există un acord în sensul anulării convenţiei, iar reclamanta nu a dovedit faptul că a fost viciat consimţământul său la momentul încheierii contractului, din probele administrate

nerezultând că aceasta a fost în eroare asupra naturii contractului, în sensul că a crezut că semnează o convenţie civilă, de vreme ce clauzele contractului sunt clar formulate, natura actului rezultă din chiar titlul său, iar clauza referitoare la norma de muncă a respectat intenţia salariatei de a munci numai 4 ore pe zi.

De asemenea, împrejurări precum faptul că, ulterior semnării contractului, nu a prestat muncă şi nu a încasat salarii nu doar că nu sunt confirmate de înscrisurile depuse la dosar, reclamanta, care ea însăşi s-a contrazis în cererea de chemare în judecată, susţinând mai întâi că nu a încasat niciun salariu, apoi că i-au fost plătite salariile, chiar dacă nu a muncit, figurând în statele de salarii întocmite de angajator începând cu luna aprilie 2010, dar, în situaţia în care ar fi reale, nu atrag nulitatea actului juridic întrucât sunt elemente ulterioare momentului contractării, care vizează executarea contractului, neavând efecte în ceea ce priveşte valabilitatea lui, întrucât, potrivit textului legal menţionat, nulitatea intervine pentru nerespectarea condiţiilor legale valabile la momentul încheierii contractului. Pentru aceste considerente, Tribunalul a apreciat că cererea de anulare a CIM încheiat între părţi apare nejustificată.

în aceste condiţii, nerezultând că prejudiciul produs în patrimoniul reclamantei prin restituirea pensiilor încasate în perioada existenţei raporturilor de muncă dintre părţi se datorează unui act sau fapt ilicit al intimatei, nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile reglementate de art. 269 C. muncii.

Capătul de cerere având ca obiect rectificarea menţiunilor din carnetul de muncă al reclamantei, în sensul înlăturării menţiunilor privind CIM dintre părţi, are caracter accesoriu în raport cu cererea de anulare a convenţiei.

împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal recurenta-contestatoare C.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea reţine următoarele:

Recurenta şi-a întemeiat cererea de anulare a CIM pe eroarea ca viciu de consimţământ în care s-a aflat la semnarea acestui contract, şi pe faptul că nu a executat acest contract, realizând natura reală a actului încheiat.

Curtea nu poate da valoare juridică afirmaţiilor contestatoarei, întrucât aceasta nu a dovedit cu mijloace de probă pertinente situaţia de fapt învederată.

Astfel, din fişele de pontaj depuse la dosarul cauzei rezultă că recurenta-contestatoare a prestat activitate zilnică pentru angajator, astfel că nu poate opune o eventuală excepţie de neexecutare a contractului. Aceasta a încasat salariul convenit în contract, dovadă fiind statele de plată depuse la dosarul cauzei, iar angajatorul a virat contribuţiile aferente la bugetul asigurărilor sociale, dovadă fiind adeverinţa emisă de C.P.M.B.

Mai mult, în cauză nu s-au administrat dovezi concrete din care să rezulte percepţia psihologică asupra actului încheiat în condiţiile în care se invocă error in negotio, adică cu privire la natura actului juridic încheiat, în contra prezumţiei care rezultă din semnarea de către recurentă a contractului şi executarea acestuia.

în lipsa unor astfel de dovezi, Curtea apreciază că încheierea CIM face dovada deplină asupra naturii raporturilor juridice existente între părţi, respectiv cele specifice raportului juridic de muncă.

Pe de altă parte, dat fiind specificul contractului de muncă şi protecţia acordată de lege salariaţilor, potrivit art. 57 alin. (1) C. muncii, indiferent de cauza de nulitate, constatarea nulităţii contractului de muncă produce efecte numai pentru viitor, şi nu retroactiv, astfel că, pe perioada existenţei lui, contestatoarea păstrează drepturile de salariat.

Prin urmare, şi în situaţia în care contractul său ar fi fost anulat, calitatea deţinută de salariat ar fi împiedicat-o să îşi valorifice drepturile de pe perioada în litigiu, situaţie-premisă ce a determinat-o de fapt să promoveze prezentul litigiu.

Faţă de aceste considerente, reţinând legalitatea hotărârii pronunţate de instanţa de fond, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a respins recursul ca nefondat.