Reclamantul O.C. a chemat în judecată Primăria Oraşului Ţăndărei, solicitând , în contradictoriu cu aceasta restituirea diferenţei de salariu de 25% reţinută potrivit Legii nr. 118/2010.
În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că începând cu luna iulie 2010, i-au fost diminuate în mod unilateral drepturile salariale cu 25% de către pârâtă.
Procedând astfel, consideră reclamantul, s-au încălcat prevederile contractului său individual de muncă, contract în care, prin acordul părţilor din proces, s-a stabilit întinderea salariului său lunar.
Salariul fiind unul dintre elementele esenţiale ale contractului de muncă, nu poate fi modificat unilateral de către pârâtă.
Mai mult decât atât, statul, fiind un terţ faţă de contractul de muncă, nu poate modifica ceea ce părţile contractante au stabilit, respectiv nu poate diminua salariul prin edictarea unei legi în acest sens.
În dovedirea cererii sale, reclamantul a solicitat proba cu înscrisuri.
În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea sa pe dispoziţiile art. 40 alin. 2 lit. „c” din Codul muncii şi art. 110 alin. 2 şi 3 Cod procedură civilă.
Cererea este legal scutită de taxă de timbru, potrivit art. 285 Codul muncii.
Prin întâmpinare, pârâta Primăria oraşului Ţăndărei a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii formulată de reclamant.
În acest sens, pârâta arată că la baza diminuării salariului reclamantului a stat o dispoziţie legală cuprinsă în Legea nr. 118/2010, iar potrivit art. 61 din Legea 215/2001, Primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publică şi asigură printre altele respectarea şi punerea în aplicare a legii.
Din actele şi lucrările dosarului, tribunalul reţine următoarele :
Potrivit înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, rezultă că reclamantul are calitatea de salariat în cadrul unei instituţii publice şi este plătit din fondurile publice în condiţiile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice şi ale O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal în sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, având astfel statutul de personal bugetar contractual.
Făcând parte din această categorie de personal, reclamantul a intrat sub incidenţa dispoziţiilor art. 1 alin. 1 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, lege publicată în Monitorul Oficial nr. 441/30 iunie 2010 şi intrată în vigoare potrivit art. 11 alin. 1 din Legea nr. 24/2000, în sensul diminuării cuantumului brut al drepturilor salariale lunare cu 25%.
Sub aspectul legalităţii măsurii diminuării drepturilor salariale ale reclamantului prin prisma criticilor formulate de acesta, respectiv modificarea unuia dintre elementele esenţiale ale contractului individual de muncă, tribunalul reţine următoarele :
Potrivit art. 157 alin. 2 din Codul muncii rezultă că sistemul de salarizare a personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale se stabileşte prin lege, cu consultarea organizaţiilor sindicale reprezentative.
Sub acest aspect trebuie să reţinem că pentru personalul plătit din fondurile publice raporturile de muncă inclusiv salarizarea stă mult mai pregnant sub semnul legalităţii spre deosebire de angajaţii din mediul privat ale căror raporturi de muncă sunt guvernate de contractul individual de muncă încheiat între angajat şi angajator şi în care salariile se stabilesc prin negocieri individuale sau colective potrivit art. 157 alin. 1 din Codul muncii.
Demn de reţinut în acest sens sunt cele cuprinse în decizia nr. 847 din 25 iunie 2010 a potrivit cărora „ angajaţii din mediul public nu se află în aceeaşi situaţie juridică precum cei din mediul privat. Cei care sunt angajaţi în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legaţi în mod esenţial, din punct de vedere al sursei din care sunt alimentate indemnizaţiile sau soldele de bugetul public naţional, de încasările şi de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecinţe în ceea ce priveşte diminuarea cheltuielilor din acest buget. Or, salariile, indemnizaţiile, soldele reprezintă astfel de cheltuieli – mai exact cheltuieli de personal.”
Continuând incursiunea în jurisprudenţa contenciosului constituţional, în decizia nr. 1250/07.10.2010 a Curţii Constituţionale se arată că ordonatorii de credite trebuie să respecte legea chiar dacă aceasta ar avea drept consecinţă pentru viitor modificarea unor clauze din contractele de muncă individuale sau colective ale personalului plătit din fondurile publice.
De altfel, în acest sens trebuie să amintim şi dispoziţiile art. 17 alin. 4 din Codul muncii potrivit cărora orice modificare al unuia din elementele contractului individual de muncă, inclusiv salariul, determinată de lege face parte de drept din acel contract.
Iată de ce, critica formulată de reclamant cu privire la modificarea unuia din elementele esenţiale ale contractului de muncă, respectiv salariul, determinat de o reglementare legală nu poate fi primită atâta timp cât salarizarea personalului plătit din fondurile publice se face prin lege şi cât orice modificare a contractului individual de muncă determinată de o dispoziţie legală face parte de drept din acel contract.
Aşadar, aşa cum şi Curtea Constituţională a statuat în decizia nr. 838/2003 atunci când a rezolvat un conflict de natură constituţională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul, pe de altă parte, făcând trimitere la art. 124 corelat cu art. 16 din Constituţie, instanţele judecătoreşti trebuie să respecte legea de drept material sau procesual, aceasta fiind cea care determină comportamentul persoanelor fizice şi juridice în circuitul civil şi sfera publică.
Singura situaţie permisă de ordinea de drept ca o dispoziţie legală internă să nu fie aplicată este atunci când acea dispoziţie intră în contradicţie cu norma constituţională sau nu este în concordanţă cu declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, situaţie în care au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile ( art. 20 din Constituţia României ).
Competenţa de stabilire a concordanţei unei norme legale interne, fie că ea emană de la legiuitorul originar sau cel delegat cu norma constituţională aparţine Curţii Constituţionale potrivit art. 146 din Constituţie, iar deciziile astfel pronunţate sunt general obligatorii de la data publicării lor în Monitorul Oficial şi au putere numai pentru viitor.
Cu privire la constituţionalitatea Legii nr.118/2010 Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Deciziile nr. 872 şi 874 din 25 iunie 2010.
S-a reţinut, în esenţă, că dreptul la salariu se include în dreptul la muncă, drept complex protejat de art. 41 din Constituţie şi că diminuarea salariului se poate constitui într-o veritabilă restrângere a exerciţiului dreptului la muncă, ca drept constituţional.
O atare măsură însă, se poate realiza numai în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de art. 53 din Constituţie.
Analizând condiţiile în care a fost adoptată Legea 118/2010, prin prisma dispoziţiilor art. 53 din Constituţie, Curtea Constituţională a statuat asupra constituţionalităţii acestei legi concluzionând că restrângerea menţionată este justificată, fiind întrunite cerinţele expres prevăzute de textul constituţional respectiv, necesitatea acestei măsuri fiind determinată de motivele expres prevăzute de textul de lege, proporţionalitatea ei cu situaţia care a determinat-o, aplicarea măsurii în mod nediscriminatoriu şi fără să aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii protejate de Constituţie.
În concret, Curtea Constituţională a reţinut că situaţia de criză economico- financiară mondială reprezintă în continuare o ameninţare la adresa stabilităţii economice a ţării şi, deci, implicit la adresa securităţii naţionale, iar una dintre măsurile care se impun pentru combaterea acestei ameninţări de către guvern o reprezintă reducerea cheltuielilor bugetare, măsură concretizată, printre altele, în diminuarea cuantumului salariilor, indemnizaţiilor sau soldelor cu 25%.
Cu privire la proporţionalitatea situaţiei care a determinat restrângerea, Curtea a constatat că există o legătură de proporţionalitate între mijloacele utilizate ( reducerea cu 25% a cuantumului salariului, indemnizaţiei sau soldei ) şi scopul legitim urmărit ( reducerea cheltuielilor bugetare şi reechilibrarea bugetului de stat ) şi că există un echilibru echitabil între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.
De asemenea, Curtea a constatat că măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% se aplică tuturor categoriilor de personal bugetar în acelaşi cuantum şi mod.
În sfârşit, Curtea a reţinut că legea criticată nu aduce atingere substanţei dreptului din moment ce sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 53 din Constituţie analizate anterior.
În acest sens, Curtea a observat că măsura criticată are un caracter temporar ( până la 31 decembrie 2010 ) tocmai pentru a nu se afecta substanţa dreptului constituţional protejat, aceasta menţinându-se atât timp cât se menţine ameninţarea în considerarea căreia această măsură a fost luată.
Aşa fiind, din cele arătate mai sus, rezultă că, Curtea Constituţională a statut clar cu privire la constituţionalitatea măsurii diminuării drepturilor salariale cu 25% ale personalului plătit din fondurile publice, iar această statuare este general obligatorie ( art. 147 alin. 4 din Constituţie ) inclusiv pentru instanţele judecătoreşti.
De altfel, Curtea Constituţională, în legătură cu această problemă, a avut şi alte abordări asemănătoare. Astfel, plecând de la premisa că stabilirea sistemului de salarizare pentru sectorul bugetar este un drept şi o obligaţie a legiuitorului ( decizia nr. 108/14.02.2006) a conchis că atât încadrarea prin lege a diferiţilor funcţionari publici în anumite categorii, clase şi grade profesionale, cât şi salarizarea acestei încadrări nu reprezintă drepturi fundamentale care nu s-ar putea modifica pentru viitor tot prin lege. Astfel, legiuitorul este în drept să modifice sistemul de salarizare existent, ori să îl înlocuiască cu cel nou, considerat mai adecvat pentru atingerea scopului urmărit ţinând seama şi de resursele financiare disponibile în diferite perioade de timp. De asemenea, ţine de opţiunea liberă a legiuitorului încadrarea în categorii, clase şi grade profesionale ale ( Deciziile nr. 289/07.06.2005 şi 339/28.06.2005 ).
În sfârşit, potrivit deciziei nr. 74/02.02.2006, Curtea a reţinut că „drepturile salariale ale personalului autorităţilor şi instituţiilor publice, inclusiv drepturile suplimentare, sunt stabilite prin lege. Or, în virtutea acestei atribuţii, legiuitorul poate ca, în funcţie de modificarea resurselor bugetare, să intervină asupra criteriilor de acordare şi cuantumurilor valorice ale unor drepturi, să anuleze, ori să suspende vremelnic acordarea unora dintre drepturile prevăzute …”.
Cu privire la compatibilitatea măsurii dispusă prin Legea 118/2010 cu prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, instanţa reţine următoarele :
Deşi Curtea Constituţională, atunci când a fost sesizată să se pronunţe asupra constituţionalităţii măsurilor dispuse prin Legea 118/2010, a fost chemată să analizeze şi dacă prin măsurile de diminuare a drepturilor salariale ale personalului plătit din fondurile publice, se încalcă sau nu articolul 1 la Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., chemare ce cade în competenţa acestei curţi, constituind un aspect de constituţionalitate potrivit art. 11 alin. 2 şi art. 20 alin. 1 şi 2 din Constituţie, totuşi s-a evitat abordarea concretă a acestei chestiuni ( a se vedea Deciziile nr. 872 şi 874/2010 ).
Cu toate acestea, în virtutea disp. art. 20 alin. 2 din Constituţie, judecătorul naţional are posibilitatea de a asigura efectul deplin şi direct al normelor Convenţiei drepturilor omului, al pactelor şi tratatelor la care România este parte, acestea fiind prioritare faţă de orice altă normă contrară din dreptul naţional. Statutul special de Convenţiei de forţă supra-legislativă în dreptul nostru intern, permite instanţelor naţionale să înlăture din oficiu sau la cererea părţilor interesate prevederile legale pe care le consideră incompatibile cu drepturile garantate prin Convenţie, ori protocoalele sale adiţionale, aşa cum acestea se reflectă şi în jurisprudenţa Curţii.
De altfel, potrivit art. 1 al Convenţiei se prevede că părţile contractante „recunosc oricărei persoane aflată sub jurisdicţia lor, drepturile şi libertăţile” pe care aceasta le defineşte, fapt ce implică indirect ideea aplicării obligatorii şi a dispoziţiilor Convenţiei în dreptul intern al statelor europene.
De altfel, acest principiu a fost consacrat pentru prima dată de Curtea Europeană de Justiţie în hotărârea VAN GEND EN LOOS din 5 februarie 1963 unde s-a pus problema aplicabilităţii directe a art. 12 ( devenit art. 25 ) din Tratat.
În aceeaşi jurisprudenţă constantă a C.C.J.E. se arată că „ Judecătorul naţional însărcinat să aplice, în cadrul competenţei sale, dispoziţiile dreptului comunitar, are obligaţia de a asigura realizarea efectului deplin al acestei norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere neaplicată orice dispoziţie contrată legislaţiei naţionale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aştepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice prevedere constituţională ( Hotărârea din 9 martie 1978 dată în cauza Administrazione delle finanze della Stato/Simmenthal nr. C/106/77 ).
Aşadar, în sistemul judiciar român există două căi la îndemâna instanţelor de judecată prin care se poate verifica dacă o normă de drept intern determinantă la pronunţarea unei soluţii este sau nu conformă cu drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, astfel cum acestea sunt reglementate de Constituţie, convenţiile şi tratatele internaţionale.
Una directă, de aplicare nemijlocită a normelor internaţionale şi alta, indirectă, prin intermediul Curţii Constituţionale.
Alegerea este la latitudinea instanţelor naţionale, acest lucru fiind subliniat expres şi de C.E.D.O. în jurisprudenţa sa ( cauza D. Popescu c. României ( nr. 2 ) publicată în Monitorul Oficial nr. 830/5 decembrie 2007 ).
Verificând compatibilitatea măsurii reducerii salariului reclamantului, prin prisma respectării art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, trebuie mai întâi să parcurgem textul acestui articol care este următorul : „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adapta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor”.
Cu privire la domeniul de aplicare a art. 1 al Protocolului 1, începând cu cauza Spporong et Lonnroth c/Suediei şi în continuare instanţa de european a drepturilor omului a stabilit că el cuprinde trei norme distincte, strâns legate între ele şi anume : prima care enunţă principiul respectării proprietăţii; a doua care vizează privarea de libertate şi o supune anumitor condiţii; şi a treia recunoaşte puterea statelor contractante de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau a amenzilor.
Aşa cum s-a statuat în cauza Gasus Dosier und Fardertechnik GmbH împotriva Olandei, ultimele două reguli trebuie interpretate prin prisma principiului general enunţat în prima regulă, deoarece se referă la cazuri speciale de încălcare a drepturilor la respectarea bunurilor.
Mai întâi urmează să analizăm dacă drepturile de natură salarială intră în sfera noţiunii de bun şi, prin urmare, beneficiază de protecţia asigurată de prevederile art. 1 al protocolului 1.
Jurisprudenţa C.E.D.O. în acest domeniu este deosebit de nuanţată, iar din analiza ei rezultă că, Curtea face o distincţie esenţială între dreptul de a continua să primeşti în viitor un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariu, câştigat pentru o perioadă în care a fost prestată.
Astfel, în cauza Lelas v/Croaţia din 20 mai 2010 Curtea a statuat încă o dată că nu este consacrat de Convenţie dreptul de a fi plătit în continuare cu un anumit cuantum al salariului, dar ceea ce s-a obţinut, ce s-a câştigat, reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din protocolul 1. Prin urmare, fiind prevăzut într-un act normativ, dreptul reclamantului la sume de bani zilnice pentru munca efectuată este suficient de determinat pentru a fi considerat bun.
Edificatoare în acest sens este şi hotărârea Marii Camere în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007 în care reclamanţii susţineau că au dreptul la un supliment bănesc, care însă fusese abrogat. Curtea a statuat că pretenţia poate fi considerată bun dacă este suficient de determinată şi fundamentată legal în dreptul intern ( de ex. când există o jurisprudenţă constantă care să recunoască acel drept ). Curtea a reţinut că reclamanţii nu aveau o speranţă legitimă de a primi un spor la salariu individual din moment ce schimbându-se condiţiile pentru acordarea lui, dreptul la acel spor a încetat.
În mod similar şi în speţa Bahceyaka c/ Turciei din 13 iulie 2006 undeCurtea reiterează faptul că un viitor poate fi considerat „bun” numai dacă venitul a fost câştigat sau dacă există un titlu executoriu cu privire la acel venit.
În sfârşit, potrivit hotărârii Kechko c/ Ucrainei din 8 noiembrie 2005, Curtea statuează că este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuşi, dacă printr-o dispoziţie legală în vigoare se stabileşte plata unor sporuri şi condiţiile pentru acestea au fost îndeplinite, autorităţile nu pot în mod deliberat să amâne plata lor, atâta vreme cât dispoziţiile legale sunt în vigoare.
Rezultă, aşadar, din multitudinea soluţiilor prezentate că dreptul la anumite beneficii băneşti în calitate de salariat nu este un drept de sine stătător consacrat şi apărat ca atare de Convenţie ci a fost asimilat de către Curte în anumite condiţii unui drept de proprietate şi analizat de perspectiva art. 1 al primului Protocol adiţional la Convenţie.
De aceea, dreptul salarial ca să fie considerat un „bun”, el trebuie să îndeplinească toate condiţiile prevăzute de Convenţie şi consacrate de jurisprudenţa C.E.D.O., situaţie faţă de care Curtea se raportează şi verifică constant legislaţia internă care instituie acele drepturi ştiut fiind că, Convenţia nu garantează persoanelor dreptul de a obţine pe viitor un anumit bun în lipsa unei baze legale a pretenţiei reclamantului, Curtea neputând crea un drept nou în favoarea acestuia.
Cu alte cuvinte, Convenţia protejează dreptul la salariu, dar nu poate garanta pe viitor întinderea acestuia.
Revenind la cazul concret al speţei, se poate observa, din perspectiva celor arătate până aici, că ceea ce s-a afectat prin măsurile reglementate de Legea 118/2010 nu este dreptul la salariu al reclamantului, ci cuantumul acestuia în sensul diminuării pentru viitor cu 25%, ceea ce din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O. nu este o încălcare a Convenţiei şi art. 1 al primului Protocol.
A acorda reclamantului, în continuare, drepturile salariale nediminuate cu 25%, prin ignorarea dispoziţiilor Legii 118/2010, înseamnă a proteja o pretenţie care nu mai are bază legală în dreptul intern, ceea ce nici Convenţia nu protejează.
În sfârşit, dacă am merge mai departe, şi cu luarea în considerare a precizărilor făcute mai sus, drepturile de natură salarială invocate de reclamant intră în sfera drepturilor de proprietate reglementate de art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie aşa cum de altfel rezultă din jurisprudenţa Curţii ( cauzele De Santa c. Italia, Zapalorcia C. Italia, Abenovoli C. Italia, Nicodemo C. Italia ) diminuarea acestor drepturi s-ar plasa în contextul unei ingerinţe a autorităţilor publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al articolului din Protocolul 1.
În atare situaţie pentru ca ingerinţa să fie compatibilă cu Convenţia şi jurisprudenţa C.E.D.O., aceasta trebuie să întrunească cumulativ următoarele condiţii : să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim de interes general, să fie proporţională cu scopul legitim urmărit, adică să releve un „echilibru” just între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.
Ori circumstanţele speţei de faţă relevă faptul că sunt îndeplinite toate condiţiile mai sus arătate, explicaţia fiind relatată în detaliu atunci când s-a analizat constituţionalitatea măsurii diminuării drepturilor salariale al reclamantului.
În esenţă, măsura diminuării s-a luat în baza unei legi ( Legea 18/2010 ), scopul de interes general fiind acela al realizării stabilităţii economice a ţării şi, implicit, a securităţii naţionale prin reducerea cheltuielilor bugetare, măsură concretizată, printre altele, în reducerea cheltuielilor cu salariile.
Cu privire la proporţionalitate măsurii în raport de scopul legitim urmărit trebuie arătat că diminuarea drepturilor salariale deşi o ingerinţă în acest bun, aceasta nu este calificată ca fiind o „privare de bun”, ci ca o atingere adusă dreptului la respectarea bunurilor ( cauza Hasani vs. Croaţia, hotărârea din 30 septembrie 2010 şi cauza Aizupurna C. Spania din 02.02.2010 ).
Această chestiune este esenţială pentru ca numai în această situaţie în care ingerinţa este calificată ca fiind o „privare”, plata despăgubirilor ( sau a unei compensaţii ) este o condiţie esenţială pentru respectarea proporţionalităţii ( în afara unor circumstanţe excepţionale – cauza Jahn şi alţii c. Germaniei ).
Cum însă aşa cum am arătat mai sus, Curtea consideră că diminuarea drepturilor salariale nu este „o privare de bun” ci o atingere adusă dreptului la respectarea bunurilor, lipsa despăgubirii nu duce automat la încălcarea art. 1 din Protocolul 1.
În acest sens, jurisprudenţa C.E.D.O. statuează că statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor sale în acest domeniu. Curtea constată că nu este rolul său de a verifica în ce măsură existau soluţii legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepţia situaţiei în care aprecierea autorităţilor este vădit lipsită de orice temei ( Wieczorek C. Poloniei, hotărârea din 08 decembrie 2009, par. 59 sau Mellacher C. Austriei, Hotărârea din 19 decembrie 1989, Series A nr. 169, par. 53 ).
Având în vedere că nu este vorba de o privare de proprietate, testul de proporţionalitate nu va consta în verificarea acordării de către stat a unei despăgubiri adecvate, şi se va analiza în concret în ce măsură a fost lipsit în totalitate de salariu ( Kjartan Asmundsson C. Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 39 ), funcţionarul şi familia sa au fost lipsiţi în totalitate de mijloace de subzistenţă ( Azinas c. Ciprului, par. 44 ) sau măsura este discriminatorie ( Kjartan Asmundsson C. Islandei, citată mai sus, par. 39 ).
Aşa după cum arătam, în aceste condiţii trebuie avută în vedere marja mare de apreciere pe care Curtea o lasă statelor în stabilirea propriilor politici în această materie, marjă care considerăm că este şi mai mare atunci când necesitatea intervenţiei statului rezultă din consecinţele pe care criza economică internaţională le produce asupra deficitului bugetar.
Chiar şi în aceste condiţii, s-ar putea ajunge în anumite situaţii la concluzia încălcării Convenţiei atunci când în circumstanţele concrete ale unui caz dat salariatul va suporta o sarcină disproporţionată şi excesivă: spre exemplu, pe lângă reducerea de 25% a salariului acestuia mai există şi alte pierderi de venituri, situaţia financiară a familiei ar fi grav afectată, nemaiputând fi plătite rate, întreţinere, salariatul fiind astfel lipsit de mijloace de subzistenţă.
O astfel de situaţie constatăm că în cazul de faţă nu a fost dovedită de către reclamant, motiv pentru care nu se poate trage concluzia că au fost încălcate normele comunitare sub aspectul proporţionalităţii.
Pe de altă parte, în analiza de proporţionalitate în cazul în speţă, trebuie ţinut cont şi de caracterul temporar al măsurii luate.
Prin urmare, conform jurisprudenţei C.E.D.O. instanţa constată că statul are posibilitatea să reducă salariile personalului bugetar prin modificări legislative pe care le adoptă, iar Convenţia nu conferă dreptul de a continua să primeşti un salariu într-un anumit cuantum, ci doar dreptul la salariu, ceea ce nu este identic cu cuantumul salariului.
Dacă am raţiona în sens contrar, adică în sensul că salariile bugetarilor nu pot fi diminuate nici printr-o lege edictată de stat în condiţiile în care există o criză economică mondială, fiind în pericol stabilitatea economică a statului şi am accepta că, cuantumul salariului este protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie s-ar ajunge la situaţia în care, în virtutea Convenţiei statele nu ar mai putea legifera în viitor asupra diminuării cuantumului sau eliminării unor beneficii sociale, indiferent de situaţia economică sau socială concretă şi asta în condiţiile în care C.E.D.O. nu a reglementat expres acest domeniu.
Ar mai fi de spus şi faptul că instanţele naţionale nu pot interpreta Convenţia şi sfera de aplicare a acesteia fără a exista o jurisprudenţă a Curţii în acest sens ci pot doar aplica jurisprudenţa existentă la situaţii similare din statul respectiv.
Concluzionând, din analiza făcută până aici, având în vedere circumstanţele concrete ale cauzei şi marja mare de apreciere de care se bucură statele în domeniu, se poate conchide că în cauză s-a demonstrat că măsura diminuării salariului cu 25% nu încalcă condiţiile reglementate de art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, situaţie în raport de care dispoziţiile legale privind această diminuare urmează a fi avute în vedere de instanţă şi aplicate în speţă şi în consecinţă cererea reclamantului O.C. urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.
Tribunalul Ialomiţa – secţia civilă şi litigii de muncă – sentinţa civilă nr. 209 F/ 25.01.2011
