C. muncii, art. 266[1)
Exercitarea prerogativei disciplinare a angajatorului nu este condiţionată de existenţa condiţiilor răspunderii patrimoniale a salariatului, dar nici de exercitarea acestei răspunderi în prealabil. Faptul că în sarcina salariatului nu s-a reţinut şi prejudiciul prin declanşarea răspunderii patrimoniale nu reprezintă un argument în sprijinul nevinovăţiei acestuia, deoarece condiţiile de exercitare a celor două forme de răspundere a salariaţilor diferă, iar angajatorul este liber să aprecieze asupra recuperării unui eventual prejudiciu.
în temeiul art. 266 C. muncii, angajatorul stabileşte sancţiunea disciplinară aplicabilă în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârşite de salariat, având în vedere următoarele: împrejurările în care fapta a fost săvârşită; gradul de vinovăţie a salariatului; consecinţele abaterii disciplinare; comportarea generală în serviciu a salariatului; eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior de către acesta.
Prerogativa disciplinară ce revine angajatorului permite acestuia ca, aplicând normele prevăzute în regulamentele interne, să aprecieze asupra impactului pe care fapta reţinută în sarcina angajatului îl are asupra desfăşurării activităţii sale, iar în cazul în care este considerată de o gravitate majoră, să aplice direct cea mai drastică sancţiune.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. muri. şi asig. soc.,
dec. nr. 7626 din 23 noiembrie 2011
Prin sentinţa civilă nr. 843/LM/AS/l 6.11.2010, Tribunalul Giurgiu, Secţia civilă, a respins contestaţia formulată de contestatoarea V.M. în contradictoriu cu intimata Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Bucureşti, ca nefondată.
In considerente a reţinut că, prin decizia nr. 112/15.03.2010 emisă de pârâtă, s-a dispus sancţionarea disciplinară a reclamantei cu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă. Măsura dispusă de angajator a avut în vedere dispoziţiile art. 9.2. alin. (2) lit. b) şi lit. r) din C.C.M. aplicabil la nivelul C.N.A.D.N.R. SA, art. 9 pct. 4 şi pct. 16 din Regulamentul intern şi capitolul II pct. 2 şi pct. 3 lit. A din Fişa postului, pentru neîncasarea de către reclamantă a tarifului de trecere a podului de la Giurgiu-Ruse pentru 22 de autovehicule ce au tranzitat punctul de ieşire din România pe banda 5, tura de zi, la data de 04.01.2010.
în conformitate cu prevederile art. 9.2. alin. (2) lit. b) şi lit. r) din C.C.M., salariaţii companiei au obligaţia „să îndeplinească atribuţiile de serviciu care le revin conform fişei postului, să execute lucrările încredinţate în condiţiile de calitate corespunzătoare şi orice dispoziţie legală a conducătorilor ierarhici” şi de a „respecta şi alte obligaţii ce decurg din contractul colectiv de muncă şi din regulamentele în vigoare”.
In ceea ce priveşte legalitatea deciziei emise de către angajator, Tribunalul apreciază că actul contestat respectă toate exigenţele de ordin formal pentru valabila sa emitere, inclusiv temeiul de drept al luării măsurii de încetare a contractului individual de muncă, respectiv art. 9.2. alin. (2) lit. b) şi lit. r) din C.C.M., art. 9 pct. 4 şi pct. 16 din Regulamentul intern şi capitolul II pct. 2 şi pct. 3 din Fişa postului, iar sancţiunea disciplinară s-a aplicat în baza art. 264 alin. (1) lit. f) C. muncii.
In cauză este vorba de neîncasarea de către reclamantă a tarifului de trecere a podului de la Giurgiu-Ruse pentru 22 de autovehicule ce au tranzitat punctul de ieşire din România pe banda 5, tura de zi, în data de 04.01.2010.
Sub aspectul temeiniciei deciziei contestate, Tribunalul urmează să analizeze dacă concedierea dispusă de angajator în privinţa reclamantei respectă cerinţele art. 267 şi art. 268 C. muncii, respectiv dacă s-a efectuat cercetarea disciplinară prealabilă şi dacă în cuprinsul deciziei s-a prevăzut descrierea faptei, precizarea prevederilor care au fost încălcate de salariat, temeiul de drept, termenul şi instanţa competentă unde poate fi contestată decizia.
Din înscrisurile depuse la dosar se poate observa că pârâta s-a conformat dispoziţiilor art. 268 C. muncii, respectiv descrie fapta, precizează prevederile normative încălcate, motivele pentru care au fost înlăturate apărările reclamantei şi indică termenul şi instanţa competentă unde poate fi contestată decizia. De asemenea, pârâta s-a conformat dispoziţiilor Codului muncii, convocând reclamanta în scris în vederea efectuării cercetării disciplinare prealabile, fiind încheiat Raportul de cercetare disciplinară nr. 92/10.03.2010.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs motivat în termen legal reclamanta V.M. (…)
Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva criticilor formulate, cât şi a dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Curtea găseşte recursul formulat ca fiind nefondat, considerentele avute în vedere fiind următoarele:
Recurenta-contestatoare a fost salariata intimatei, fiind angajată în funcţia de controlor trafic/casier. Prin decizia nr. 112/15.03.2010, angajatorul a dispus desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al recurentei, în temeiul art. 264 alin. (1) lit. 0 C. muncii. Fapta imputată acesteia ca abatere disciplinară, aşa cum rezultă din conţinutul deciziei contestate, constă în neîncasarea tarifului de trecere a podului de la Giurgiu-Ruse pentru 22 de autovehicule ce au tranzitat punctul de ieşire din România pe banda 5, tura de zi, la data de 04.01.2010.
In mod corect, Tribunalul a apreciat că decizia de concediere îndeplineşte condiţiile de legalitate prevăzute imperativ, sub sancţiunea nulităţii, de art. 268 alin. (2) C. muncii. Potrivit art. 263 C. muncii, angajatorul dispune de prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancţiuni disciplinare salariaţilor săi, ori de câte ori constată că aceştia au săvârşit o abatere disciplinară. Abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele
şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhiei. In temeiul art. 268 C. muncii, angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei. Sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu: a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară; b) precizarea prevederilor
din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat; c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 267 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea; d) temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică; e) termenul în care sancţiunea poate fi contestată; f) instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.
Din dispoziţiile legale menţionate şi din analiza materialului probator administrat în cauză, Curtea reţine că decizia contestată, concretizând o măsură disciplinară luată de angajator împotriva angajatului, trebuia să fie, deopotrivă, legală şi temeinică, iar analiza cerinţelor de legalitate prevalează asupra celor referitoare la temeinicia deciziei. Analizând condiţiile de legalitate prin prisma criticilor formulate de recurentă, Curtea nu poate reţine susţinerile acesteia, în sensul că descrierea faptei este făcută generic.
Faţă de dispoziţiile prevăzute de art. 268 alin. (2) lit. a) C. muncii, Curtea constată că descrierea faptei care constituie abatere disciplinară trebuie făcută în mod concret şi precis, pentru a permite instanţei să verifice temeinicia sancţiunii aplicate prin raportare la o faptă concretă şi la obligaţiile stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă şi regulamentul intern.
Dar decizia îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 268 alin. (2) lit. a) C. muncii, reţinându-se că salariatul nu a încasat tariful de trecere a podului de la Giurgiu-Ruse pentru 22 de autovehicule ce au tranzitat punctul de ieşire din România pe banda 5, tura de zi, la data de 04.01.2010. Abaterile imputate au fost individualizate în timp, specificându-se data, tura în care s-au produs, dar şi prin alte elemente spaţiale (banda 5), făcând posibilă verificarea temeiniciei sancţiunii aplicate. Nu era necesar să fie consemnate în decizia de concediere numerele de înmatriculare ale vehiculelor netaxate, iar modalitatea de constatare a abaterii nu reprezintă un element prevăzut de lege sub sancţiunea nulităţii. Decizia face trimitere la înregistrările video şi la rolele caselor de marcat, documente care au stat la baza emiterii acesteia şi care au fost analizate în cadrul cercetării disciplinare, salariata fiind în măsură să formuleze apărări, iar instanţa să aprecieze asupra temeiniciei sancţiunii.
Referitor la elementele prevăzute de art. 268 alin. (2) lit. b) şi d) C. muncii, Curtea va înlătura criticile recurentei, deoarece decizia cuprinde precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul
intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat [art. 9.2 alin. (2) lit. b) şi r) şi art. 135 alin. (1) lit. 0 din C.C.M. la nivel de unitate, art. 9 pct. 4 şi pct. 16 din Regulamentul intern, capitolul II pct. 2 şi 3 lit. A din Fişa postului], dar şi temeiul de drept în baza căruia sancţiunea se aplică [art. 264 alin. (1) lit. f)
C. muncii].
Referitor la încetarea efectelor contractului colectiv de muncă, la data de 31.01.2010, corect a reţinut prima instanţă că, prin voinţa părţilor, contractul a fost prelungit până la data de 30.04.2010, aspect care rezultă din actul adiţional nr. 10 de la 20.01.2010, depus la dosarul de fond.
In ceea ce priveşte neconcordanţele invocate de recurentă, referitoare la persoana intimatei, Curtea reţine că hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată în contradictoriu cu Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Bucureşti, aspect datorat şi modului în care a fost iniţial formulată contestatia. Curtea retine că decizia contestată a fost emisă de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, aspect reţinut şi de instanţa de fond în motivare, motiv pentru care aceasta are calitatea de intimată, Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Bucureşti, prin directorul acesteia, fiind doar reprezentantul C.N.A.D.N.R. SA, în această calitate fiind formulată şi întâmpinarea. (…)
In ceea ce priveşte temeinicia sancţiunii aplicate, Curtea, din analiza probatoriului administrat, constată că decizia de concediere este temeinică. Nu se poate reţine existenţa unui probatoriu insuficient, iar sentinţa pronunţată are o minimă motivare şi pe aspectul temeiniciei, urmând ca instanţa de recurs să răspundă criticilor recurentei-contestatoare pe acest aspect, substituind motivarea fondului.
Aşa cum rezultă din actele care au stat la baza deciziei contestate, în data de 04.01.2010, în timpul turei în care recurenta era de serviciu, un număr de 22 de autovehicule care au tranzitat podul Giurgiu-Ruse – accesul facându-se pe banda 5, unde îşi îndeplinea atribuţiile recurcnta – nu au fost taxate.
Curtea reţine dispoziţiile art. 263 alin. (2) C. muncii, deoarece, din analiza probelor administrate în cauză, se constată că fapta imputată salariatei reprezintă o acţiune prin care aceasta şi-a încălcat obligaţiile stabilite prin lege, contract, regulamentul intern sau de către conducătorii ierarhici. La baza stabilirii circumstanţelor producerii abaterii disciplinare au stat înregistrările video de la punctul de încasare a tarifului de trecere şi rolele casei de marcat de la postul de taxare unde
se afla recurenta, motiv pentru care nu pot fi considerate întemeiate susţinerile acesteia referitoare la existenţa unor rute adiacente sau cele la înregistrările panoramice. Din actele care au stat la baza cercetării disciplinare reiese că recurenta şi-a desfăşurat activitatea pe banda 5 şi a folosit casele de marcat 6 şi 10, aspect care rezultă din raportul de cercetare disciplinară, fiind recunoscut de salariată în cadrul
cercetării prealabile. înregistrările video avute în vedere la stabilirea elementelor răspunderii disciplinare au fost doar cele pentru banda 5, din acestea rezultând un număr de 93 de autovehicule în tranzit, din care doar 70 au fost taxate, aşa cum rezultă din înregistrările celor două case de marcat. Trebuie evidenţiat că nu au fost avute în vedere autovehiculele scutite de plata taxei, aşa cum încearcă recurentul să susţină, deoarece acestea sunt înregistrate separat.
Nu pot fi reţinute nici susţinerile recurentei în sensul că sistemul de monitorizare video nu are avizele necesare, aspect care ar determina nelegalitatea deciziei contestate. Susţinerile recurentei pe acest aspect nu au un temei legal, deoarece legea nu prevede existenţa unor avize din partea instituţiilor invocate de către acesta. Nici faptul că rezultatele monitorizării nu poartă viza sau ştampila unităţii emitente nu poate fi un motiv de viciere a cercetării disciplinare sau a deciziei de sancţionare, deoarece nu există o condiţie legală care să impună
această cerinţă.
Referitor la modul de organizare a serviciului de taxare, Curtea reţine că, pentru ziua în care s-a constatat abaterea, recurenta nu a sesizat existenţa unor dificultăţi în realizarea sarcinilor şi nu a solicitat superiorilor ierarhici suplimentarea personalului, astfel încât nu se poate reţine că programul acesteia a fost mult prea încărcat, ceea ce ar fi cauzat imposibilitatea exercitării atribuţiilor. Mai mult, în cazul în care recurenta constata că sunt conducători auto care încearcă să evite plata taxei sau să se sustragă, aceasta putea anunţa organele de ordine, care sunt prezente permanent la punctul de trecere a frontierei.
In ziua de 04.01.2010, recurenta a recunoscut că nu a făcut nicio sesizare cu privire la sustragerea unor persoane de la plata taxei şi nici cu privire la funcţionarea barierelor, deşi, în cazul constatării unor astfel de situaţii, avea obligaţia informării superiorilor ierarhici. Sesizarea verbală a şefilor ierarhici de care face vorbire în cadrul cercetării disciplinare nu a fost dovedită în cauză. Oricum, este greu de crezut că într-o singură tură, pentru toate benzile de acces, ar fi 117 autovehicule ai căror conducători au încercat să se sustragă de la plata taxei, deoarece este vorba de un punct de trecere a frontierei,
supravegheat de reprezentanţii poliţiei de frontieră, dotat cu clemente de securitate sporită.
In aceste condiţii, Curtea reţine că recurenta nu a dovedit susţinerile referitoare la disfuncţionalităţile cauzate de bariere şi acestea nu reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere, în condiţiile în care nu a sesizat superiorul ierarhic de existenţa lor. Prin procesul-verbal de predare-primire a turei din 04.01.2010, salariata putea consemna faptul că bariera nu a funcţionat sau că au existat autoturisme care s-au sustras plăţii taxei de trecere, aspect care nu se regăseşte în cauză, deşi, aşa cum rezultă din alte procese-verbale depuse de către recurentă, practica era aceea a consemnării acestor situaţii. Faptul că în sarcina salariatei nu s-a reţinut şi prejudiciul reprezentat de contravaloarea taxelor neîncasate, prin declanşarea răspunderii patrimoniale, dar nici valoarea redusă a prejudiciului nu reprezintă, în opinia recurentei, un argument în sprijinul nevinovăţiei salariatei, deoarece condiţiile de exercitare a celor două forme de răspundere a salariaţilor diferă, iar angajatorul este liber să aprecieze asupra recuperării unui eventual prejudiciu. Exercitarea prerogativei disciplinare a angajatorului nu este condiţionată de existenţa condiţiilor răspunderii patrimoniale a salariatului, dar nici de exercitarea acestei răspunderi în prealabil.
In ceea ce priveşte individualizarea sancţiunii aplicate, în temeiul art. 266 C. muncii, angajatorul stabileşte sancţiunea disciplinară aplicabilă în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârşite de salariat, avându-se în vedere următoarele: împrejurările în care fapta a fost săvârşită; gradul de vinovăţie a salariatului; consecinţele abaterii disciplinare; comportarea generală în serviciu a salariatului; eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior de către acesta.
Curtea apreciază că fapta imputată salariatei a reprezentat o abatere suficient de gravă pentru a atrage cea mai drastică sancţiune disciplinară, respectiv concedierea. Curtea reţine că prerogativa disciplinară ce revine angajatorului permite acestuia ca, aplicând normele prevăzute în regulamentele interne, să aprecieze asupra impactului pe care fapta reţinută în sarcina angajatului îl are asupra desfăşurării activităţii sale, iar în cazul în care este considerată de o gravitate majoră, să aplice direct cea mai drastică sancţiune. Din ansamblul materialului probator administrat în cauză, se reţine că angajatorul a făcut o corectă individualizare a sancţiunii, raportându-se la elementele prevăzute de art. 266 C. muncii, respectiv la împrejurările
în care fapta a fost săvârşită, gradul de vinovăţie a salariatei. In analizarea elementului prevăzut de art. 266 lit. a) C. muncii, trebuie
avut în vedere că recurenta era încasator/casier, motiv pentru care încrederea angajatorului în aceasta reprezenta un element important în aprecierea gravităţii faptei sale. Având în vedere dispoziţiile art. 266 C. muncii, Curtea constată că sancţiunea aplicată este legală şi temeinică, angajatorul făcând o corectă individualizare a acesteia.
Faţă de toate aceste considerente, Curtea reţine că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, motiv pentru care, în baza art. 312 C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.
