Legea aplicabilă prescripţiei dreptului de a contesta decizia de concediere


Raportarea la art. 283 Codul muncii devenit art. 268 după republicarea ce a avut loc în anul 2011, respectiv art. 211 lit. a din Legea nr. 62/2011. Modalitatea concretă în care trebuie să fie făcută formalitatea comunicării în scris a deciziei de concediere, pentru ca aceasta să producă efectele juridice prevăzute la art. 77 din Codul muncii. Întinderea despăgubirilor cuvenite salariatului concediat nelegal, în condiţiile în care, deşi invitat să reia raporturile de muncă, acesta refuză să presteze muncă în favoarea angajatorului.

Pentru a stabili care este legea aplicabilă conflictului individual de muncă: Codul muncii sau Legea nr. 62/2011, este importantă determinarea datei la care contestatorului i-a fost comunicată decizia de concediere, dată care determină astfel legea aplicabilă sub aspectul prescripţiei dreptului de a contesta decizia de concediere.

Comunicarea în scris a deciziei de concediere presupune aducerea la cunoştinţă a deciziei în formă scrisă, în integralitatea ei, nefiind suficientă depunerea la dosar a unei părţi a acestei decizii.

Refuzul salariatului de a se prezenta la muncă după ce angajatorul îşi exprimă neechivoc disponibilitatea de a relua raportul de muncă încalcă principiul statuat la art. 8 din Codul muncii, astfel încât, după data refuzului de a se prezenta la muncă, salariatului nu i se mai cuvin despăgubiri în temeiul art. 80 din Codul muncii.

Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea a avut de stabilit:

1.legea aplicabilă în ce priveşte prescripţia dreptului de a contesta decizia de concediere prin raportare la art. 283 Codul muncii devenit art. 268 după republicarea ce a avut loc în anul 2011, respectiv art. 211 lit. a din Legea nr. 62/2011,

2. modalitatea concretă în care trebuie să fie făcută formalitatea comunicării în scris a deciziei de concediere, pentru ca aceasta să producă efectele juridice prevăzute la art. 77 din Codul muncii, precum şi

3. întinderea despăgubirilor cuvenite salariatului concediat nelegal, în condiţiile în

care, deşi invitat să reia raporturile de muncă, acesta refuză să presteze muncă în favoarea

angajatorului.

Prima critică vizează modul în care instanţa de fond a soluţionat excepţia tardivităţii formulării contestaţiei, excepţie invocată prin raportare la autoritatea de lucru judecat a considerentelor unei alte hotărâri judecătoreşti.

În esenţă, recurenta a susţinut atât în faţa instanţei de fond, cât şi în cererea de recurs

faptul că problema comunicării deciziei de concediere a primit o soluţionare irevocabilă,

întrucât prin considerentele deciziei nr. 6269/2012 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, s-a decis în sensul că decizia nr. 51/2010 emisă de SC A. Ploieşti a fost comunicată salariatului.

Din examinarea cuprinsului deciziei nr. 6269/15.05.2012 pronunţate de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. 4422/63/2010*, rezultă că instanţa a apreciat că decizia nr. 51/2010 a lipsit de efecte decizia anterioară de concediere. În cuprinsul acestei hotărâri judecătoreşti, instanţa a făcut expres menţiunea faptului că nu este în măsură să examineze „dacă această comunicare a fost de natură a face cunoscut contestatorului conţinutul deciziei nr. 51/10.05.2010 şi dacă această comunicare a fost sau nu susceptibilă să declanşeze curgerea termenului prevăzut de lege pentru contestarea ei”. Rezultă astfel în mod clar, că la pronunţarea deciziei nr. 6269/15.05.2012 Curtea a avut în vedere comunicarea deciziei nr. 51, nu prin raportare la conţinutul său propriu-zis, ci numai cu privire la existenţa acesteia şi la faptul că această decizie lipseşte de efecte o decizie de concediere anterioară, toate acestea subsumate excepţiei lipsei de obiect şi de interes a contestatorului în ce priveşte contestaţia formulată împotriva deciziei nr. 8/2010.

De aceea, criticile recurentei cu privire la autoritatea de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 6269/15.05.2012 sunt nefondate.

Excepţia tardivităţii contestaţiei formulate împotriva deciziei nr. 51/10.05.2010 trebuie examinată numai în cadrul procesual de faţă, respectiv ca excepţie de procedură prealabilă soluţionării propriu-zise a contestaţiei .

Pentru analiza acestei excepţii, instanţa de fond avea de stabilit dacă data la care contestatorul a formulat contestaţia se situează înăuntrul termenului procedural prevăzut de lege. Pentru a stabili acest lucru, trebuie determinate două elemente: 1) care este termenul stabilit de lege pentru contestarea deciziei şi 2) care este data de la care curge termenul legal.

Pentru a stabili care este termenul determinat de lege, este esenţial a observa succesiunea în timp a legii. În situaţia de faţă, deşi a soluţionat corect excepţia instanţa de fond nu a prezentat considerente suficiente pentru justificarea acestei soluţii.

În situaţia în care există legi succesive care reglementează termene diferite, este esenţial a stabili care este legea aplicabilă în cauză. În speţa de faţă, soluţia legislativă propusă de Codul muncii a fost aceea din art. 283 devenit art. 268 după republicarea ce a avut loc în anul 2011, potrivit căruia “(1) Cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate: a) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă”.

Soluţia legislativă prevăzută de Legea dialogului social nr. 62/2011 extinde termenul de contestare la „45 de zile de la data la care cel interesat a luat cunoştinţă de măsura dispusă” (art. 211 lit. a).

Pentru a stabili care este legea aplicabilă conflictului individual de muncă din cauza de faţă, este importantă determinarea datei la care contestatorului i-a fost comunicată decizia de concediere nr. 51/10.05.2010.

Sub acesta aspect susţinerea recurentei a fost aceea că a comunicat decizia prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. În primul rând, trebuie subliniat faptul că din recipisa depusă la dosarul cauzei nu rezultă faptul că prin scrisoarea recomandată s-ar fi transmis însăşi decizia respectivă, nefiind vorba de o recomandată cu conţinut declarat. Câtă vreme corespondenţa nu a ajuns în posesia destinatarului şi nici nu se poate dovedi faptul că destinatarul acestei corespondenţe ar fi fost încunoştinţat despre conţinutul recomandatei, cerinţa comunicării nu a fost îndeplinită. Numai în situaţia în care s-ar fi făcut dovada că destinatarul a avut cunoştinţă de faptul că scrisoarea conţine decizia de concediere, s-ar fi putut invoca aspecte de culpă a salariatului, respectiv de lipsa culpei angajatorului cu privire la necomunicarea deciziei. În lipsa unor asemenea dovezi şi câtă vreme nu s-a dovedit comunicarea efectivă a deciziei prin scrisoare a recomandată, cerinţa comunicării prin poştă nu s-a realizat .

Rămâne de stabilit dacă decizia a putut fi cunoscută de salariatul-contestator prin alte mijloace, respectiv prin comunicarea ei în cadrul procedurilor jurisdicţionale, fie prin înmânare, fie prin depunerea acesteia la dosar, sub dată certă.

De principiu, comunicarea prin aceste mijloace este considerată a fi deplin valabilă, întrucât depunerea unui înscris probator la dosar, coroborată cu obligaţia părţii de a urmări desfăşurarea procesului echivalează cu comunicare acelui înscris.

Instanţa de fond a analizat corect dispoziţiile din Codul muncii cu privire la exigenţa comunicării deciziei de concediere în integralitatea ei.

Trebuie punctat însă faptul că legea prevede obligativitatea comunicării deciziei de concediere „în scris”, cerinţă care nu lasă loc de interpretare, fiind evident faptul că o comunicare în scris presupune comunicarea întregului conţinut al deciziei şi nu doar a unor părţi din înscris.

Din examinarea dosarului nr. 4422/63/2010 (ataşat la dosarul de faţă tocmai pentru lămurirea aspectelor legate de data comunicării propriu – zise a deciziei ) rezultă că la 14.06.2010 a fost depus de către FC A. Ploieşti un set de înscrisuri, la fila nr. 55 din dosar figurând doar prima pagină a deciziei. Nu apar la dosar dovezi cu privire la o eventuală comunicare a unui exemplar al deciziei în formă integrală. Nu este de reţinut susţinerea recurentei în sensul că, de vreme ce a formulat concluzii în dosarul nr. 4422/63/2010 în care face referire la decizia nr. 51/2010, contestatorul trebuie să fi cunoscut conţinutul acesteia. Câtă vreme nu s-a făcut dovada certă a faptului că decizia ar fi fost comunicată în scris salariatului, nu se poate prezuma comunicarea acesteia, cu atât mai mult cu cât în dosarul nr. 4422/63/2010 nu s-a formulat vreo apărare de fond cu privire la conţinutul concret al acestei decizii, ci numai cu privire la consecinţele emiterii acesteia asupra efectelor deciziei nr. 8/2010.

Nu este conform cu exigenţele impuse de art. 6 din CEDO ca judecătorul să prezume comunicarea completă a unui act, fără a analiza dovezi concrete, numai din simpla menţionare de către o parte a acelui act în concluziile formulate pentru apărarea în altă cauză, cu alt obiect.

Din examinarea cuprinsului dosarului nr. 698/63/2010, rezultă însă că decizia nr. 51/2010 a fost depusă în integralitate la acest dosar la data de 16.11.2012 (filele nr. 189-190 dosar nr. 698/63/2010). Aceasta este data de la care începe să curgă termenul pentru contestarea deciziei, iar legea aplicabilă este în mod evident legea în vigoare la data de

16.11.2012, respectiv art. 211 lit. a din Legea nr. 62/2011, termenul în care o asemenea contestaţie putea fi formulată fiind cel de 45 de zile, termen pe care contestatorul l-a respectat, data formulării prezentei contestaţii fiind 21.12.2012.

Pentru considerentele anterior expuse, Curtea apreciază ca nefondate criticile privind excepţia autorităţii de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 6269/15.05.2012 pronunţate de Curtea de Apel Craiova şi excepţia tardivităţii formulării contestaţiei.

In ceea ce priveşte criticile de fond, acestea sunt privite de instanţa de recurs sub două aspecte: acela al temeiniciei motivelor deciziei de concediere contestate şi acela al perioadei pentru care contestatorului i se cuvin despăgubirile solicitate.

Instanţa de fond a reţinut corect faptul că motivele care au stat la baza concedierii nu sunt reale şi serioase.

Esenţial în analiza temeiniciei deciziei de concediere este conţinutul Hotărârii nr. 1/18.2.2010, din care rezultă că Adunarea Generală a Clubului a decis reorganizarea activităţii, desfiinţarea funcţiei de Preşedinte al Consiliului Director, cu menţiunea că atribuţiile acestuia vor fi preluate de Directorul Executiv al Clubului. Este important de observat faptul că Adunarea Generală justifică această măsură pe ideea că reorganizarea este impusă de dificultăţi economice.

In mod corect, instanţa de fond reţine ca fiind netemeinică această justificare, câtă vreme în organigrama anterioară datei de Adunării generale nu apare funcţia de director executiv. Chiar dacă s-ar putea argumenta că funcţia de director executiv reprezintă o redenumire a funcţiei deja existente, aceea de „preşedinte executiv”, din compararea celor 2 organigrame depuse la dosar rezultă că nu s-au realizat reduceri serioase de personal. Dimpotrivă, din conţinutul Hotărârii AGA rezultă că „structura organizatorică se completează cu funcţia de Secretar General”. Nu s-au depus la dosar de către angajator probe relevante cu privire la justificarea economică a concedierii efectuate, în sensul de a se dovedi faptul că măsura ar fi putut în vreun fel duce la o redresare economică .

In ceea ce priveşte despăgubirile cuvenite salariatului în temeiul dispoziţiilor art. 80 din Codul muncii, Curtea porneşte de la dispoziţiile exprese şi imperative ale art. 77 din Codul muncii, potrivit cărora decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului. Cum comunicarea acesteia s-a realizat abia la data de 16.11.2012, rezultă că, până la comunicarea ei, salariatul ar fi avut obligaţia legală de a se prezenta la serviciu şi de a presta muncă.

Cu toate acestea nu este de neglijat faptul că decizia nr. 51/10.05.2010 a fost emisă ca urmare a revocării unei decizii anterioare de concediere cu privire la care a existat un proces pe rol, fapt ce presupune o eventuală confuzie a salariatului cu privire la atitudinea angajatorului. Rezultă că începând cu data de 10.05.2010, data emiterii deciziei şi având în vedere situaţia preexistentă, salariatul s-a aflat într-o situaţie de incertitudine datorată atitudinii angajatorului. Câtă vreme între părţi se purta un litigiu având ca obiect concedierea salariatului, acesta nu putea prezuma că angajatorul îl va primi la muncă. De aici rezultă că salariatului i se cuvin despăgubiri de la data de 10.05.2010, cum în mod corect a reţinut instanţa de fond.

Cu toate acestea, deşi angajatorul are obligaţia legală de a-l despăgubi pe salariat în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în legătură cu serviciul, nu este de trecut cu vederea nici faptul că obligaţia salariatului de a munci a subzistat în toată perioada, deoarece faţă de el nu s-au produs toate efectele concedierii până la data la care comunicarea deciziei s-a realizat după exigenţele legale.

Dacă la început, atitudinea angajatorului justifica existenţa unei stări de incertitudine, este important de analizat derularea ulterioară a relaţiei de muncă. Prin Notificarea înregistrată sub nr. 175/N/2011, contestatorul I.M. a solicitat fostului său angajator executarea sentinţei nr. 9154/24.06.2011 a Tribunalului Dolj şi, cel puţin aparent, şi-a exprimat dorinţa de a fi reintegrat în muncă.

Tot în executarea aceleiaşi sentinţe, angajatorul a expediat salariatului o convocare, invitându-l pe acesta să se prezinte într-o anumită zi şi la o anumită ora la locul expres indicat în notificare. Prin această convocare, angajatorul şi-a exprimat în mod neechivoc atitudinea în relaţiile de muncă.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Codul muncii, relaţiile de muncă se bazează pe principiul consensualităţii şi al bunei-credinţe. În respectarea principiului bunei-credinţe în relaţiile de muncă, precum şi a obligaţiei de a presta muncă în favoarea angajatorului, obligaţie de esenţa contractului individual de muncă, salariatul avea obligaţia de a se prezenta la muncă la locul, data şi ora menţionate în convocare.

Cu toate acestea, încălcându-şi această obligaţie, salariatul nu s-a prezentat la muncă, deşi începând cu data de 21.09.2011 angajatorul a comunicat intenţia sa de a-l reprimi la muncă. Din răspunsul adresat de salariat la convocarea unităţii, răspuns înregistrat sub nr. 1879/21.09.2011, rezultă în mod evident că salariatul nu doreşte să se prezinte la muncă la data la care a fost convocat, impunând angajatorului emiterea unei decizii de reintegrare. Solicitarea salariatului nu are vreun suport legal, neexistând dispoziţii legale care să impună angajatorului emiterea unei decizii de reintegrare în muncă.

În aceste condiţii, Curtea constată că, începând cu data de 21. 09.2011 salariatul s-a aflat în culpă, încălcând astfel principiul bunei-credinţe statuat de art. 8 din Codul muncii.

Pentru considerentele anterior expuse, Curtea va înlătura obligaţia de plată a despăgubirii pentru perioada ulterioară datei de 21.09.2011.

Pentru considerentele de fapt şi de drept anterior expuse, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 312 raportat la art.304 pct. 9 şi 3041 din Codul de procedură civilă, a admis recursul şi a modificat în parte sentinţa în sensul că a înlăturat obligaţia de plată a despăgubirii pentru perioada ulterioară datei de 21.09.2011. (Decizia nr. 9411/13.112013 – Secţia I civilă, rezumat judecător Manuela Preda- Popescu )