Salarizarea personalului autorităţilor şi instituţiilor publice care şi-au schimbat regimul de finanţare, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 329/2009. Reducerea temporară a drepturilor salariale, în temeiul Legii nr. 118/2010


Angajatorul era, la data la care drepturile salariale cuvenite recurentului-reclamant au fost diminuate cu 25%, în temeiul Legii nr. 118/2010, o instituţie care s-a reorganizat, potrivit Legii nr. 329/2009, trecând de la finanţarea integrală din venituri proprii la finanţarea integrală de la bugetul de stat, cu drepturi salariale prestabilite de lege (Legea nr. 330/2009, O.U.G. nr. 1/2010), astfel încât salariatul nu se poate prevala de dispoziţiile Codului muncii referitoare la interdictia modificării unilaterale a salariului, ca element esenţial al contractului de muncă (art. 41 C. muncii).

Cum reducerea drepturilor salariale pe o perioadă determinată de timp a intervenit ope legis, angajatorul nu avea obligaţia de a emite un ordin distinct privind modificarea salariului de bază cuvenit recurentului.

Cum reducerea drepturilor salariale pe o perioadă determinată de timp a intervenit ope legis, angajatorul nu avea obligaţia de a emite un ordin distinct privind modificarea salariului de bază cuvenit recurentului.

C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. muri. şi asig. soc.,

dec. nr. 5605/R/19.10.2012

Prin sentinţa civilă nr. 9886/09.11.2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a, Conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. 42358/3/LM/2010, s-a respins ca neîntemeiată cererea

de chemare în judecată precizată, formulată de reclamantul D.C., în contradictoriu cu pârâtul I.S.C.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că reclamantul a fost salariatul pârâtului începând cu data de 18.06.2007, în baza CIM înregistrat sub nr. 8/0800/18.06.2007, în funcţia de

de gradul 1. In calitatea sa de salariat al unei instituţii finanţate integral de la bugetul de stat, drepturile salariale de care beneficia erau prestabilite prin lege conform art. 157 alin. (2) C. muncii. Prin diminuarea drepturilor salariale începând cu luna iulie 2010, angajatorul nu a încălcat prevederile art. 17 referitoare la obligaţia de informare a angajatorului faţă de salariat în raport de dispoziţiile art. 17 alin. (4) C. muncii, întrucât modificarea acestui element al CIM, salariul, a rezultat din lege, respectiv din dispoziţiile Legii nr. 118/2010.

Reţinerea procentului de 25% din salariul reclamantului s-a efectuat în baza dispoziţiilor Legii nr. 118/2010, astfel că angajatorul nu a încălcat prevederile art. 164 alin. (1) C. muncii cum susţine acesta prin acţiune, având în vedere că prin acest text de lege au fost exceptate cazurile în care reţinerea se realizează în condiţiile prevăzute de lege.

în cazul în care reclamantul era nemulţumit de cuantumul salariului de încadrare stabilit conform Legii nr. 285/2010, avea posibilitatea ca, potrivit art. 7 din aceeaşi lege, să formuleze contestaţie pentru care competenţa de soluţionare aparţinea ordonatorului principal de credite şi împotriva măsurii dispuse de acesta să introducă acţiune în instanţă. în speţă, reclamantul nu a făcut dovada parcurgerii procedurii speciale instituite de Legea nr. 330/2009 şi Legea nr. 285/2010 şi a faptului că i s-au stabilit alte drepturi salariale decât cele încasate în perioada ianuarie 2011 – iulie 2011.

împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul D.C. în dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a arătat că, prin încheierea de şedinţă din 26.10.2011, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2), respingând ca neîntemeiată proba cu înscrisuri, respectiv copia Ordinului nr. 2269/22.12.2010, în baza căruia a fost încheiat actul adiţional şi în faza administrării probelor instanţa nu a pus în discuţie proba cu expertiză solicitată prin cererea precizatoare, deşi aceasta a fost solicitată, iar instanţa nu s-a pronunţat asupra acesteia, deşi efectuarea unei expertize se impunea.

Ordinul nr. 2269/2010, dacă ar fi fost un ordin individual de stabilire a salariului pentru consilierul juridic D.C., în condiţiile Legii nr. 330/2009 şi ale O.U.G. nr. 1/2010, trebuia comunicat odată cu actul adiţional nr. 2/2010. Numai împotriva unui astfel de ordin se putea exercita procedura specială potrivit art. 34 din Legea nr. 330/2009.

De asemenea, consideră recurentul că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, întrucât, până la data de 01.12.2010, salariul întregului personal din I.S.C. s-a stabilit în baza unei negocieri colective, respectiv prin CCM la nivelul I.S.C., în temeiul art. 157 C. muncii, în vigoare la data de 01.10.2010, coroborat cu art. 1 din Legea nr. 130/1996 privind CCM şi cu alte reglementări legale care permiteau negocierea colectivă privind drepturile salariale în cadrul instituţiilor publice finanţate din venituri proprii, întrucât a fost, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 329/2009, instituţie publică în subordinea Guvernului şi în coordonarea primului ministru, finanţată din fonduri proprii.

Salariul stabilit anterior datei de 31.12.2009 era un salariu rezultat dintr-o negociere colectivă, motiv pentru care s-a intervenit legislativ prin dispoziţiile O.U.G. nr. 1/2010, astfel că pe toată perioada ianuarie 2010 – iunie 2010 salariul de bază al recurentului a fost de 4.600 lei, acelaşi cu cel din 31.12.2010.

Mai mult, I.S.C. nu i-a comunicat în perioada ianuarie 2011 -august 2011 niciun ordin de stabilire a salariului de bază Ia suma de 3.980 lei, potrivit Legii nr. 285/2010, şi niciun act adiţional la CIM prin care să se modifice salariul ca element esenţial al contractului de muncă.

In ceea ce priveşte al treilea motiv de recurs, prin care se invocă faptul că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, recurentul arată că, deşi instanţa reţine că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 41 raportat la art. 17 alin. (4) C. muncii, constată că reţinerea din salariu s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor art. 164 alin. (1) C. muncii.

Potrivit Codului muncii, salariul este un element esenţial al contractului de muncă, element care se poate modifica numai prin act adiţional al contractului de muncă, după prealabila informare a angajatului. Chiar dacă modificarea acestui element esenţial al contractului de muncă ar rezulta ca posibilă din lege, aceasta nu exclude emiterea unui act al angajatorului care să stabilească salariul în

baza acelei dispoziţii legale. Or, în speţă, nu a fost emis niciun act individual de stabilire a salariului începând cu 01.07.2011, ci diminuarea s-a făcut fără a se stabili noul salariu de bază.

De altfel, dispoziţiile Codului muncii reglementează explicit condiţiile şi procedura de realizare a reţinerilor din salariu, astfel că a argumenta faptul că reţinerea din salariul de bază a procentului de 25% din salariul de bază (salariul de încadrare) s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor art. 164 C. muncii, în baza Legii nr. 118/2010, vine în contradicţie cu natura juridică a diminuării salariului, ca element esenţial al contractului de muncă, care este aceea de modificare unilaterală a salariului de bază (salariului de încadrare), element asupra căruia părţile contractului de muncă au convenit la încheierea acestuia, iar modificarea acestuia nu se putea realiza decât prin acordul părţilor şi nicio lege nu putea interveni să modifice acordul de voinţă iniţial al părţilor.

Analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs formulate, precum şi în baza art. 3041 C. proc. civ., în raport de actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat următoarele:

Este nefondat primul motiv de recurs, prin care se critică faptul că prima instanţă a respins ca neîntemeiată proba cu înscrisuri, respectiv solicitarea de depunere a copiei Ordinului nr. 2269/22.12.2010, precum şi faptul că, în faza administrării probelor, instanţa nu a pus în discuţia părţilor şi nu s-a pronunţat asupra probei cu expertiză solicitată prin cererea precizatoare.

Astfel, aşa cum rezultă din conţinutul încheierii de dezbateri din data de 26.10.2011, având cuvântul asupra cererii de probatorii, reclamantul D.C. a solicitat numai încuviinţarea probei cu înscrisuri, astfel încât împrejurarea că proba cu expertiză, menţionată în cererea precizatoare, nu a mai fost susţinută de acesta la termenul la care s-au discutat probele nu poate fi imputată instanţei.

De asemenea, prin aceeaşi încheiere, Tribunalul a respins motivat solicitarea reclamantului privind depunerea la dosar de către intimată a copiei Ordinului nr. 2269/2010, instanţa fiind îndrituită şi, totodată, obligată să aprecieze asupra utilităţii administrării acestei probe.

Actul prin care părţile raportului de muncă au convenit asupra salariului de încadrare de 4.614 lei, pe care recurentul D.C. urma să-l aibă începând cu data de 02.12.2010, este actul adiţional nr. 2/02.12.2010 la CIM al recurentului, care a fost depus la dosarul primei instanţe.

Mai mult decât atât, în recurs, intimata a depus la dosar copia Ordinului M.D.R.T. nr. 2669/2010, prin care se aprobă statul de funcţii şi de personal, şi anexa 1 la acesta, însă, în raport cu pretenţiile concrete deduse judecăţii, întemeiate în fapt pe diminuarea salariului brut cuvenit recurentului-reclamant pentru perioada iulie

2010 – iulie 2011, Ordinul M.D.R.T. nr. 2669/2010 apare ca lipsit de relevanţă.

Trecând la examinarea celui de-al doilea motiv de recurs, Curtea a constatat că în mod corect Tribunalul a reţinut faptul că I.S.C era, la data la care drepturile salariale cuvenite recurentului-reclamant au fost diminuate cu 25%, în temeiul Legii nr. 118/2010, o instituţie publică finanţată de la bugetul de stat, pretinsa confuzie invocată de recurent, între personalul plătit din bugetul de stat şi personalul plătit din bugetul instituţiei publice care se finanţa din venituri proprii, fiind inexistentă.

Astfel, potrivit Legii nr. 329/2009, I.S.C. s-a reorganizat, prin reducerea numărului de posturi şi prin schimbarea regimului de finanţare, de la finanţarea integrală din venituri proprii trecând la finanţarea integrală de la bugetul de stat, prin bugetul Secretariatului de Stat al Guvernului.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri generale în vederea restabilirii echilibrului bugetar, în perioada iulie 2010 – decembrie 2010, cuantumul brut al salariilor/ soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, s-au diminuat cu 25%, recurentul-reclamant fiind şi el retribuit cu un salariu redus potrivit textului legal menţionat.

Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 118/2010, în ansamblul său, şi în special a art. 1 alin. (1) din aceeaşi lege, ridicată de recurentul-reclamant la judecarea pricinii în fond, a fost respinsă ca neîntemeiată, prin Decizia nr. 259/20.03.2012 a Curţii Constitu-tionale.

Cât priveşte calculul matematic pe care recurentul-reclamant îl face cu referire la salariul de încadrare de 3.890 lei înscris în fişa de salariu, acesta nu poate fi avut în vedere de instanţă, în condiţiile în care este vorba despre calcule necertificate de un expert contabil, prin care recurentul ajunge la concluzia că angajatorul a stabilit un salariu mai mare decât cel rezultat din aceste calcule (3.980 lei în loc de 3.968 lei).

Cel de-al treilea motiv de recurs, prin care se invocă faptul că hotărârea ar cuprinde motive contradictorii, este şi el nefondat.

Astfel, în conformitate cu art. 157 alin. (2) C. muncii, „sistemul de salarizare a personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale se stabileşte prin lege, cu consultarea organizaţiilor sindicale reprezentative”.

Potrivit art. 17 alin. (4) C. muncii, orice modificare a unuia dintre elementele prevăzute la alin. (2) din aceeaşi normă juridică, în cazul de faţă salariul de bază, în timpul executării CIM, impune încheierea unui act adiţional la contract, cu excepţia situaţiilor în care o asemenea modificare rezultă ca posibilă din lege sau din CCM aplicabil.

Recurentul-reclamant se încadrează în ipoteza Legii nr. 118/2010 şi a Legii nr. 285/2010, fiind angajat al unei instituţii finanţate integral de la bugetul de stat, cu drepturi salariale prestabilite de lege, astfel încât nu se poate prevala de dispoziţiile Codului muncii, referitoare la interdicţia modificării unilaterale a salariului, ca element esenţial al contractului de muncă (art. 41 C. muncii), atunci când reducerea temporară a drepturilor salariale a fost prevăzută în mod expres de lege.

Legea nr. 118/2010 a fost analizată din punctul de vedere al conformităţii cu şi Decizia nr. 872/25.06.2010 a , reţinându-se că dispoziţiile art. 1 -8 şi cele ale art. 10-17 din Legea privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt constituţionale.

In motivarea deciziei, Curtea Constituţională a reţinut că „salariul este o componentă a dreptului la muncă şi reprezintă contraprestaţia angajatorului în raport cu prestată de către angajat în baza unor raporturi de muncă. Efectele raporturilor de muncă stabilite între angajat şi angajator se concretizează în obligaţii de ambele

părţi, iar una dintre obligaţiile esenţiale ale angajatorului este plata salariului angajatului pentru munca prestată.

întrucât dreptul la salariu este corolarul unui drept constituţional, şi anume dreptul la muncă, s-a constatat că diminuarea sa se constituie într-o veritabilă restrângere a exerciţiului dreptului la muncă, măsură care se poate realiza numai în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de art. 53 din Constituţie.

Referitor la condiţiile prevăzute de art. 53 din Legea fundamentală, Curtea Constituţională a reţinut că diminuarea cu 25% a salariilor este prevăzută prin Legea nr. II8/2010 şi măsura a fost determinată de apărarea securităţii naţionale, care nu implică numai securitatea militară, ci are şi o componentă socială şi economică.

Prin această decizie s-a mai reţinut că restrângerea prevăzută de Legea nr. 118/2010 este necesară într-o societate democratică tocmai pentru menţinerea democraţiei şi salvgardarea fiinţei statului, că se respectă cerinţa proporţionalităţii cu situaţia care a determinat restrângerea, deoarece există o legătură de proporţionalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei) şi scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat), existând un echilibru echitabil între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.

Curtea a constatat că măsura legislativă este aplicată în mod ne-discriminatoriu, în sensul că se aplică tuturor categoriilor de personal bugetar în acelaşi cuantum, precum şi faptul că măsura diminuării salariilor cu 25% are un caracter temporar, fiind evident că restrângerea exerciţiului unui drept trebuie să dureze numai cât timp se menţine ameninţarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată.

De altfel, începând cu data de 01.01.2011, efectele Legii nr. 118/2010 au fost atenuate prin adoptarea Legii nr. 285/2010, care la art. 1 prevede că, „începând cu 01.01.2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%”.

Cât priveşte dispoziţiile art. 164 C. muncii, pe care prima instanţă le reţine, se constată că acestea nu sunt incidente în cauză, întrucât ele privesc situaţia reţinerilor din drepturile salariale cuvenite angajatului, în timp ce în speţa dedusă judecăţii se analizează legali

tatea reducerii, diminuării temporare a drepturilor salariale cuvenite recurentului reclamant, reducere care, aşa cum s-a arătat pe larg în cele de mai sus, se înscrie în marja de apreciere pe care o are statul în a adopta astfel de măsuri, atunci când apar turbulenţe economice grave, care afectează întregul său sistem economic şi social.

Pentru considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.