Termenul de aplicare a sancţiunii disciplinare prevăzut de dispoziţiile art.268 al.1 din Codul muncii Raporturi de muncă


Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 323 din 7 aprilie 2009

Prin decizia nr.323/07.04.2009, pronunţată în dosarul nr.5239/99/2008, Curtea a reţinut că în mod greşit prima instanţă a constatat că decizia de concediere contestată în cauză, ar fi fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor art.268 al.1 din Codul muncii, care prevăd că angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.

Astfel cum s-a precizat în doctrina de specialitate şi în practica judiciară, ambele termene prevăzute de aceste dispoziţii legale sunt de prescripţie a răspunderii disciplinare.

În ceea ce priveşte primul termen, de 30 de zile calendaristice de la data la care reprezentantul angajatorului abilitat să aplice sancţiunea a luat cunoştinţă despre săvârşirea abaterii, se reţine că acesta curge de la data înregistrării referatului nr.609/2008 la societate.

Cât priveşte termenul de 6 luni de la data săvârşirii faptei, se reţine că în mod eronat prima instanţă a considerat ca moment al săvârşirii faptei de absenţă nemotivată de la serviciu data de 25.04.2007, când intimata a început de fapt să lipsească de la serviciu, neluând în considerare faptul că aceasta a continuat să absenteze de la locul de muncă până la data concedierii sale la data de 11.06.2008.

Mai mult decât atât, în această perioadă contestatoarea-intimată a investit Tribunalul Iaşi cu soluţionarea unei acţiuni având ca obiect reprimirea acesteia de recurentă la locul de muncă, invocând faptul că, la data când s-a prezentat la serviciu a constat că lipseşte logistica aferentă postului.

Prin hotărâre irevocabilă, a fost respinsă această acţiune, reţinându-se că dreptul reclamantei de a-şi desfăşura activitatea nu a fost niciodată îngrădit; faptul că unitatea a schimbat biroul în care aceasta urma să îşi desfăşare activitatea nu echivalează cu o împiedicare a reclamantei de a veni la locul de muncă.

Prin aceeaşi hotărâre s-a reţinut că, la interogatoriul luat în instanţă, reclamanta a recunoscut faptul că, începând cu data de 25.04.2007, aceasta nu s-a mai prezentat la serviciu şi nu şi-a justificat absenţa.

Împotriva acestei sentinţe civile a formulat recurs reclamanta, iar Curtea de Apel Iaşi, prin decizia nr.165/28.03.2008, a respins acest recurs, reţinând că simpla mutare a biroului acesteia de la etajul doi al clădirii, la demisol, nu echivalează cu desfiinţarea postului sau a contractului. Este la latitudinea angajatorului ca, pentru buna desfăşurare a activităţii salariaţilor, să efectueze modificări organizatorice administrative. Noţiunea de schimbare a locului de muncă prevăzută de art. 41 (3) lit. b) Codul muncii nu se referă la mutarea salariatului în alt birou şi nici chiar la mutarea la o altă secţie ori la un alt sediu secundar al angajatorului, efectuarea unilaterală a acestor modificări fiind prerogativa exclusivă a angajatorului.

În ceea ce priveşte refuzul societăţii de a o primi pe reclamantă la serviciu prin blocarea cardului de acces, din coroborarea înscrisurilor cu răspunsurile la interogatoriu ale părţilor, Curtea a reţinut că, începând cu data de 25 aprilie 2007, reclamanta-recurentă a fost cea care nu s-a mai prezentat la serviciu, fără justificare, chiar în condiţiile în care angajatorul, prin adresele nr. 116/2 mai 2007 şi nr. 126/8 mai 2007 i-a solicitat prezenţa la locul de muncă.

Prin decizia nr.71/1999, Curtea Constituţională a reţinut că termenele de prescripţie a răspunderii disciplinare sunt garanţii indispensabile derulării contractului de muncă, pentru ca drepturile salariatului să nu fie afectate de incertitudine. S-a mai reţinut că, în condiţiile în care cel în drept să adopte măsura disciplinară ar putea-o amâna, cu rea-credinţă, la nesfârşit, împiedicându-l pe salariat să obţină în justiţie clarificarea situaţiei sale, chiar accesul liber la justiţie ar putea fi pus sub semnul îndoielii.

În speţă, nu se poate însă reţine că adoptarea măsurii disciplinare ar fi fost amânată de angajator, cu rea-credinţă, situaţia de incertitudine în care s-au aflat drepturile contestatoarei datorându-se de fapt manifestării de voinţă a salariatei de a nu se mai prezenta la această societate, după data de 24 aprilie 2007, în vederea prestării muncii şi de promova o acţiune în obligarea angajatorului la reprimirea acesteia la locul de muncă, acţiune soluţionată irevocabil la data de 28.03.2008.

S-a mai reţinut că, având în vedere dispoziţiile art.51 alin.2 din Codul muncii şi cele statuate în literatura de specialitate, consecinţa juridică a absenţelor nemotivate este întotdeauna suspendarea contractului individual de muncă.

Pentru toate aceste considerente, s-a reţinut că în mod greşit prima instanţă a admis excepţia tardivităţii emiterii deciziei de concediere.

??

??

??

??