R O M A N I A
TRIBUNALUL BRASOV
SECTIA CIVILA
SENTINTA CIVILA NR.
februarie 2010
Pentru astazi fiind amanata pronuntarea solutionarii cauzei civile de fata privind solutionarea cererii formulata de reclamantii W.M. si W.A., in contradictoriu cu paratii MUNICIPIUL BRASOV si W.A., avand ca obiect revendicare imobiliara.
La apelul nominal facut in sedinta publica, la pronuntare, se constata lipsa partilor.
Procedura de citare este legal indeplinita.
Dezbaterile in cauza de fata au avut loc in sedinta publica din 25.01.2010, cand partile prezente au pus concluzii in sensul celor consemnate in incheierea de sedinta din acea zi, care face parte integranta din prezenta, iar instanta, pentru a da posibilitate partilor sa depuna concluzii scrise, in temeiul dispozitiilor art. 146 Cod procedura civila, a amanat pronuntarea pentru prezentul termen de judecata.
Instanta, in aceeasi compunere, in urma deliberarii, a pronuntat sentinta de mai jos.
T R I B U N A L U L,
Constata ca prin actiunea civila inregistrata pe rolul Judecatoriei Brasov sub nr., reclamantii W.M. si W.A., prin mandatar Marcu Liviu, au chemat in judecata pe paratii W.A. si MUNICIPIUL BRASOV prin Primar, solicitand ca prin hotararea ce se va pronunta sa se dispuna compararea titlului de proprietate al reclamantilor cu cel al paratei W.A. si constatarea dreptului de proprietate al reclamantilor asupra imobilului situat in Brasov, str. nr. , inscris in c.f. Brasov, nr. top. , sa se dispuna rectificarea c.f. Brasov, in sensul radierii dreptului de proprietate al acestei parate si al Statului Roman si revenirea la situatia anterioara preluarii imobilului de catre Stat, in favoarea reclamantilor, sa fie obligati paratii sa lase reclamantilor in deplina proprietate si posesie imobilul identificat mai sus, cu cheltuieli de judecata in caz de opunere.
In motivarea cererii, reclamantii au aratat ca imobilul mentionat este proprietatea lor din anul 1974, prin cumparare, acesta fiind preluat fara titlu valabil de Statul Roman, asa cum s-a stabilit prin sentinta civila nr. a Judecatoriei Brasov, ramasa irevocabila, astfel ca, potrivit prevederilor art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, se considera ca reclamantii nu si-au pierdut niciodata dreptul de proprietate, urmand sa exercite acest drept de la data emiterii hotararii judecatoresti de restituire sau de la data pronuntarii unei hotarari judecatoresti in acest sens.
Au mai aratat ca parata W.A. a cumparat imobilul in baza Legii nr. 112/1995, insa acesta, fiind preluat fara titlu, nu putea face obiectul vanzarii in temeiul acestui act normativ, in acest sens fiind si decizia pronuntata de Curtea Europeana a Drepturilor Omului in cauza Paduraru contra Romaniei, potrivit cu care apartamentul in discutie nu ar fi trebuit sa fie vandut decat dupa clarificarea situatiei lui juridice, adica dupa verificarea valabilitatii titlului Statului.
Reclamantii au aratat de asemenea ca Statul a incheiat in mod nelegal contractul de vanzare-cumparare, asa incat exista doi proprietari cu privire la acelasi imobil, din care parata a dobandit de la un neproprietar, sens in care se impune rectificarea cartii funciare in sensul aratat mai sus.
Au mai sustinut ca, prin decizia pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie in recurs in interesul legii, nu s-a statuat in sensul ca actiunea in revendicare prin cumpararea titlurilor ar fi inadmisibila, aceasta putand fi respinsa numai in ipoteza in care ar fi afectat un alt drept de proprietate, ori in speta parata a dobandit de la un neproprietar, astfel incat dreptul de proprietate nu s-a transferat in patrimoniul sau, ori in cazul in care s-ar aduce atingere securitatii raporturilor juridice civile, ori parata nu a instrainat la randul sau imobilul in litigiu, pentru a se pune problema nasterii unui nou raport juridic.
Reclamantii au aratat ca, in sensul admisibilitatii unei asemenea actiuni, s-a pronuntat si Curtea Constitutionala, care, prin decizia nr. , a statuat in sensul ca scopul Legii nr. 10/2001 este acela de a statornici masuri reparatorii in interesul fostilor proprietari, ale caror imobile au fost preluate de stat sau de alte persoane juridice in mod abuziv, dar pe baza unui titlu valabil.
Au mai aratat ca art. 2 alin. 2 din actul normativ mentionat reglementeaza ipoteza imobilelor preluate de stat printr-un act administrativ ilegal sau pur si simplu in fapt, deci fara titlu, in conditiile inexistentei unei reglementari legale care sa constituie temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al Statului, iar in atari situatii dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost desfiintat legal, deci, Statul nefiind proprietar, asemenea imobile nu pot face obiectul unei legi care reglementeaza situatia juridica a unor imobile trecute in proprietatea Statului.
In drept au fost invocate dispozitiile art. 480 Cod civil.
In probatiune au fost depuse la dosar copii dupa st. civ. nr. a Judecatoriei Brasov, dec. civ. nr. a Tribunalului Brasov, dec. civ. nr. a Curtii de Apel Brasov, dovada calitatii de reprezentant a mandatarului Marcu Liviu, alte acte si inscrisuri.
Parata W.A. a formulat intampinare, solicitand respingerea actiunii, cu cheltuieli de judecata, cu motivarea ca persoanele indreptatite nu au un drept de optiune intre aplicarea legii speciale – respectiv Legea nr. 10/2001 – si aplicarea dreptului comun – respectiv Codul civil – in materia revendicarii, fiind incident principiul specialia generalibus derogant, precum si ca numai persoanele exceptate de la procedura prevazuta de Legea nr. 10/2001, precum si acelea care, din motive independente de vointa lor, nu au putut, in termenele legale, sa utilizeze aceasta procedura, au deschisa calea actiunii in revendicare, daca imobilul nu a fost cumparat, cu buna-credinta si cu respectarea dispozitiilor Legii nr. 112/1995, de catre chiriasi.
A mai aratat parata ca pierderea dreptului de proprietate de catre persoanele care nu au respectat termenele prevazute de legea speciala pentru valorificarea drepturilor lor sunt in acord cu practica C.E.D.O. si cu dispozitiile art. 1 paragraful 1 din Primul protocol aditional la Conventie, precum si ca Decizia nr. a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, pronuntata in recurs in interesul legii, limiteaza actiunea in revendicare la acela proprietati care nu au fost intre timp instrainate de Stat in mod legitim catre tertii de buna-credinta, chiar daca nu au fost operate mai multe instrainari succesive de la acestia la alte persoane.
A aratat de asemenea ca in acelasi sens sunt si prevederile Legii nr. 1/2009, prin care a fost modificata Legea nr. 10/2001, iar buna-credinta a cumparatorului, la care face referire actul normativ, trebuie inteleasa ca fiind convingerea acestuia ca a incheiat un contract de vanzare-cumparare cu adevaratul proprietar, cu respectarea conditiilor legale in vigoare la data incheierii contractului, astfel cum a statut si Inalta Curte de Casatie si Justitie, iar aceste conditii sunt indeplinite in speta, tinand seama ca parata detinea contract valabil de inchiriere, aceasta nu a fost niciodata notificata cu privire la intentia de revendicare a reclamantilor, anterior incheierii contractului de vanzare-cumparare, s-a interesat de situatia juridica a imobilului anterior acestui moment, iar reclamantii insisi au recunoscut, prin cererea care a facut obiectul dosarului nr. al Judecatoriei Brasov, ca sunt interesati de varianta pecuniara a masurilor reparatorii, iar nu de restituirea in natura a imobilului.
Paratul Municipiul Brasov prin Primar nu a formulat intampinare.
La termenul de judecata din reclamantii, prin mandatar, au formulat completare de actiune, solicitand ca, in situatia in care din probele administrate va rezulta ca restituirea in natura nu este posibila, sa se dispuna obligarea paratului Municipiul Brasov la plata sumei de 714.156 lei reprezentand contravaloarea imobilului in litigiu.
In motivarea cererii, reclamantii au aratat ca aceasta are ca temei Decizia nr. a Sectiilor Unite ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie, avand in vedere ca imobilul intra sub incidenta Legii nr. 10/2001, iar instanta suprema a stabilit ca, atunci cand se constata ca acest act normativ contravine unor dispozitii ale Conventiei Europene a Drepturilor Omului, se aplica aceasta din urma.
In acest sens, reclamantii au aratat ca, prin hotararea judecatoreasca aratata mai sus, s-a stabilit nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului in litigiu, astfel incat acestia sunt titularii dreptului de proprietate asupra unui bun in sensul art. 1 din Protocolul 1 aditional la C.E.D.O., iar instrainarea acestuia constituie o incalcare a acestei dispozitii, precum si ca, intrucat imobilul a fost instrainat, obiectul revendicarii urmeaza a fi convertit intr-o despagubire baneasca.
Prin Sentinta civila nr. a Judecatoriei Brasov a fost admisa exceptia de necompetenta materiala a acestei instante, invocata din oficiu si in consecinta s-a dispus declinarea competentei de solutionare a cauzei in favoarea Tribunalului Brasov, raportat la valoarea imobilului, indicata de reclamanti, precum si la prevederile art. 2 pct. 1 lit. b C.pr.civ.
Pe rolul Tribunalului Brasov cauza a fost inregistrata sub nr. de mai sus.
Analizand actele si lucrarile dosarului, instanta retine urmatoarele:
Imobilul in litigiu, situat in Brasov, str. nr. , inscris in c.f. Brasov, nr. top. , constituie actualmente proprietatea tabulara a paratei W.A., cu titlul de drept cumparare conform Legii nr. 112/1995 asupra locuintei si atribuire conform Legii nr. 18/1991 asupra a 180 mp teren, act nr. c.f., dupa cum rezulta din notarea de sub B 5.
Anterior preluarii imobilului de catre Stat, imobilul a constituit proprietatea reclamantilor, cu titlul de drept cumparare, act nr. c.f.
Imobilul in litigiu a trecut in proprietatea Statului ca urmare a aplicarii Decretului nr. 223/1974, ca urmare a primirii de catre reclamanti a vizei de plecare definitiva din tara, dupa cum rezulta din cererea formulata de acestia si aflata in copie la fila 32 din dosar, precum si din considerentele st. civ. nr. a Judecatoriei Brasov.
Prin sus-mentionata sentinta, ramasa irevocabila prin respingerea cailor de atac, a fost admisa in parte actiunea civila formulata si precizata de reclamantii Wagner Mihail si W.A. in contradictoriu cu paratii Statul Roman prin Ministerul Economiei si Finantelor si S.C. RIAL S.R.L. si in consecinta s-a constatat nevalabilitatea titlului de preluare a imobilului identificat mai sus si nevalabilitatea actului de trecere in proprietatea Statului, fiind respins petitul avand ca obiect obligarea paratului Statul Roman la plata sumei de 150.000 lei reprezentand valoarea imobilului in litigiu.
In considerentele acestei sentinte s-a retinut in esenta ca preluarea imobilului a fost contrara prevederilor art. 36 din Constitutia Romaniei aflata in vigoare la data preluarii (respectiv in anul 1984), precum si Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, la care Romania era parte, precum si dispozitiilor art. 481 Cod civil.
In ceea ce priveste cel de-al doilea capat de cerere, instanta a considerat ca acesta este inadmisibil, intrucat despagubirile se stabilesc potrivit procedurii speciale prevazute de Legea nr. 10/2001, pe care reclamantii au obligatia sa o parcurga.
Cauza de fata are ca obiect revendicarea imobilului in litigiu, prin compararea titlului de proprietate al reclamantilor cu cel al paratei W.A..
Compararea titlurilor presupune analiza acestora pentru a se stabili care dintre ele este mai caracterizat, reclamantii sustinand ca este necesar a se acorda prioritate titlului detinut de ei, intrucat acesta este unul originar, dobandit prin cumparare de la fostul proprietar, pe cand parata a dobandit de la un neproprietar, data fiind stabilirea nevalabilitatii titlului statului prin hotararea judecatoreasca aratata mai sus.
In motivarea cererii lor, reclamantii invoca aplicabilitatea dispozitiilor cuprinse in Decizia nr. pronuntata de Sectiile Unite ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie in recurs in interesul legii.
Potrivit acestei decizii, cu privire la actiunile intemeiate pe dispozitiile dreptului comun, avand ca obiect revendicarea imobilelor preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001 si solutionate neunitar de instantele judecatoresti, s-au stabilit urmatoarele:
– Concursul dintre legea speciala si legea generala se rezolva in favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar daca acesta nu este prevazut expres in legea speciala.
– In cazul in care sunt sesizate neconcordante intre legea speciala, respectiv Legea nr. 10/2001 si Conventia Europeana a Drepturilor Omului, aceasta din urma are prioritate. Aceasta prioritate poate fi data in cadrul unei actiuni in revendicare, intemeiata pe dreptul comun, in masura in care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridice.
In motivarea acestei decizii, instanta suprema a retinut in esenta existenta unei prime probleme de principiu, rezolvata neunitar, respectiv aceea a existentei unei optiuni a persoanelor indreptatite intre aplicarea legii speciale, care reglementeaza regimul imobilelor preluate abuziv in perioada de referinta, Legea nr. 10/2001, si aplicarea dreptului comun in materia revendicarii, si anume Codul civil.
Analizand aceasta chestiune, Inalta Curte a retinut ca art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 prevede ca imobilele preluate de Stat fara titlu valabil pot fi revendicate de fostii proprietari sau de mostenitorii acestora, daca nu fac obiectul unei legi speciale de reparatie, ori Legea nr. 10/2001 reglementeaza masuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fara titlu valabil, astfel ca, dupa intrarea in vigoare a acestui act normativ, dispozitiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate in aceasta situatie.
Pe de alta parte – a retinut Curtea – Legea nr. 10/2001 instituie atat o procedura administrativa prealabila, cat si anumite termene si sanctiuni, menite sa limiteze incertitudinea raporturilor juridice nascute in legatura cu imobilele preluate in mod abuziv de Stat.
In acelasi sens, Curtea s-a raportat la propria sa jurisprudenta, reamintind Decizia nr. 53/2007, in care a stabilit, in interesul legii, ca dispozitiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauze de utilitate publica nu se aplica in cazul actiunilor avand ca obiect imobile expropriate in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu motivarea ca, prin dispozitiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun in cazul ineficacitatii actelor de preluare a imobilelor nationalizate, si, fara sa diminueze accesul la justitie, a adus perfectionari sistemului reparator, subordonandu-l, totodata, controlului judecatoresc prin norme de procedura cu caracter special, astfel ca Legea nr. 10/2001, in limitele date de art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun in materia retrocedarii imobilelor preluate de stat, cu sau fara titlu valabil, in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
In continuare, Curtea a concluzionat in sensul ca numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum si cele care, din motive independente de vointa lor, nu au putut, in termenele legale, sa utilizeze aceasta procedura, au deschisa calea actiunii in revendicare a bunului litigios, daca acesta nu a fost cumparat, cu buna-credinta si cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, de catre chiriasi.
A statuat de asemenea instanta suprema ca, de principiu, persoanele carora le sunt aplicabile dispozitiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta intre calea prevazuta de acest act normativ si aplicarea dreptului comun in materia revendicarii, respectiv dispozitiile art. 480 Cod civil, si cu atat mai mult persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, actiuni in revendicare, avand in vedere regula electa una via, precum si principiul securitatii juridice consacrat in jurisprudenta C.E.D.O.
In acest sens, este necesar a se mentiona ca reclamantii nu au urmat procedura prevazuta de Legea nr. 10/2001, respectiv nu au formulat notificare, dupa cum acestia au recunoscut, prin mandatarul lor, la termenul de judecata din data de 7.12.2009, prin nota de sedinta depusa la fila 21 din dosar, cu motivarea ca acestia au considerat ca situatia de c.f. nu poate fi modificata contrar normelor legale, mai ales dupa anul 1989, intrucat ei au ramas proprietari tabulari pana in anul 2004, cand s-a inscris dreptul de proprietate al statului.
Astfel fiind, se constata ca reclamantii nu au invocat vreo imprejurare mai presus de vointa lor, care sa-i fi impiedicat sa recurga la procedura prevazuta de legea speciala, imobilul in litigiu nefiind exceptat de la dispozitiile acestei legi.
Chiar si in conditiile in care s-ar considera ca existenta dreptului de proprietate tabulara al reclamantilor pana la un moment ulterior intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001 ar constitui un impediment de natura subiectiva, care sa ii fi indreptatit pe reclamanti sa considere ca nu este necesar sa recurga la procedura prevazuta de acest act normativ, din interpretarea data de instanta suprema rezulta ca actiunea in revendicare este admisibila doar daca imobilul nu a fost cumparat, cu buna-credinta si cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, de catre chiriasi.
In speta, parata persoana fizica este titulara unui drept de proprietate tabular asupra imobilului in litigiu, dobandit prin cumparare in conditiile Legii nr. 112/1995 (cu privire la constructie) si respectiv prin atribuire conform Legii nr. 18/1991 (cu privire la teren).
In materia bunei-credinte, este necesar a se retine ca aceasta se prezuma, iar cel care sustine contrariul trebuie sa o dovedeasca.
In acest sens, se retine ca reclamantii nu au invocat reaua-credinta a paratei, ci faptul ca aceasta a dobandit dreptul sau de la un neproprietar, astfel ca parata este prezumata a fi de buna-credinta, cu atat mai mult cu cat impotriva acesteia nu s-a promovat vreo actiune in constatarea nulitatii actului translativ de proprietate prin care aceasta a dobandit imobilul in litigiu si cu atat mai putin s-a pronuntat vreo hotarare judecatoreasca irevocabila in acest sens.
Astfel fiind, in conditiile in care parata este prezumata de buna-credinta – prezumtie care nu a fost rasturnata – iar titlul sau nu a fost desfiintat pe cale judecatoreasca, aceasta este considerata a detine un bun – dobandit in conditiile legii si cu titlu oneros, in intelesul art. 1 din Protocolul 1 aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, o eventuala privare a sa de acest bun fiind contrara acestor dispozitii si similara celor retinute de C.E.D.O. in cauza Raicu contra Romaniei.
Reclamantii invoca, la randul lor, privarea de un bun in lipsa unei despagubiri, ca fiind contrara acelorasi dispozitii cuprinse in Protocol.
In legatura cu acest aspect, instanta retine ca o a doua problema de drept rezolvata in mod neunitar, care a facut obiectul analizei in sus-amintita decizie a Sectiilor Unite ale I.C.C.J. a fost aceea a raportului dintre legea interna, respectiv Legea nr. 10/2001 si Conventia Europeana a Drepturilor Omului, pornindu-se de la cele doua opinii conturate in practica, respectiv aceea ca respingerea ca inadmisibila a actiunii in revendicare introdusa, potrivit prevederilor dreptului comun, dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, echivaleaza cu privarea reclamantului de accesul la justitie, fiind incalcat art. 6 alin. 1 din Conventie, respectiv aceea ca actiunea in revendicare prin compararea titlurilor este admisibila, fiind invocata jurisprudenta C.E.D.O., reflectata in hotararile de condamnare a Romaniei pentru incalcarea art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie.
In legatura cu acest aspect, Inalta Curte a observat, in urma examinarii hotararilor pronuntate de Curtea E.D.O. in cauzele contra Romaniei, ca instanta europeana a stabilit ca exigentele art. 1 din Protocolul 1 si principiul securitatii raporturilor juridice trebuie respectate atat in cazul fostilor proprietari, cat si in cel al cumparatorilor de buna-credinta; ca urmare, oricare dintre acestia nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.
Cu privire la acest aspect se apreciaza ca, desi Conventia nu impune obligatia statelor de a restitui bunurilor confiscate si cu atat mai putin de a dispune de ele, odata adoptata de catre Stat o solutie de restituire a bunurilor, aceasta trebuie implementata cu claritate si coerenta rezonabile, pentru a se evita pe cat posibil insecuritatea juridica pentru subiectele de drept la care se refera masurile de aplicare a acestei solutii, remarcand ca instanta europeana, in mod repetat, a evidentiat ca inconsecventele si deficientele legislative au generat o practica neunitara si solutii ale instantelor judecatoresti care au atras condamnarea Statului Roman pentru incalcarea art. 1 din Protocolul 1, retinandu-se ca a avut loc o lipsire de proprietate, combinata cu absenta unei despagubiri adecvate.
Prin urmare, in procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, in absenta unor prevederi de natura a asigura aplicarea efectiva si concreta a masurilor reparatorii, poate aparea conflictul cu dispozitiile art. 1 din Protocolul 1, ceea ce impune, potrivit art. 20 alin. 2 din Constitutia Romaniei, prioritatea normei din Conventie care, ratificata fiind prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern.
Problema care se pune – a aratat I.C.C.J. – este aceea daca prioritatea Conventiei poate fi data si in cadrul unei actiuni in revendicare intemeiata pe dreptul comun, respectiv daca o asemenea actiune poate constitui un remediu efectiv, care sa acopere, pana la o eventuala interventie legislativa, neconventionalitatea unor dispozitii ale legii speciale.
In legatura cu aceasta problema, Curtea a retinut ca majoritatea instantelor care au admis actiunile in revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dand preferinta titlului mai vechi si facand abstractie de efectele create prin aplicarea legii speciale, fiind insa necesar a se analiza, in functie de circumstantele concrete ale cauzei, in ce masura legea interna intra in conflict cu Conventia Europeana a Drepturilor Omului si daca admiterea actiunii in revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securitatii raporturilor juridice; cu alte cuvinte, atunci cand exista neconcordanta intre legea interna si Conventie, trebuie sa se verifice pe fond daca si paratul in actiunea in revendicare nu are, la randul sau, un bun in sensul Conventiei (o hotarare judecatoreasca irevocabila prin care i s-a recunoscut dreptul de proprietate, o speranta legitima in acelasi sens, dedusa din dispozitiile legii speciale unita cu o jurisprudenta constanta sub acest aspect), daca actiunea in revendicare impotriva tertului dobanditor de buna-credinta poate fi admisa fara despagubirea tertului la valoarea de circulatie a imobilului etc.
Instanta suprema a apreciat ca nu poate fi ignorata nici consecinta insecuritatii raporturilor juridice, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Conventie trebuind sa fie interpretat si in sensul preambulului acestuia, care enunta preeminenta dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante, unul dintre elementele fundamentale ale acestei preeminente fiind principiul securitatii raporturilor juridice, care inseamna, intre altele, ca o solutie definitiva a oricarui litigiu nu trebuie rediscutata.
Din cauza inconsecventei si a deficientelor legislative – a aratat Curtea – precum si a eventualelor litigii anterior solutionate, nu este exclus ca intr-o astfel de actiune in revendicare ambele parti sa se poata prevala de existenta unui bun in sensul Conventiei, instantele fiind puse in situatia de a acorda preferinta unuia in detrimentul celuilalt, cu observarea, in acelasi timp, a principiului securitatii raporturilor juridice, ceea ce ar avea efectul privarii uneia dintre parti de un bun in sensul Conventiei, ori privarea de un bun in absenta oricarei despagubiri constituie o incalcare a art. 1 din Protocolul 1, astfel ca, atunci cand Statul nu poate sa mai restituie imobilul in natura, iar masurile reparatorii prevazute de legea interna sunt inca iluzorii, urmeaza sa plateasca reclamantului despagubiri banesti.
In concluzie, daca bunul a disparut dintr-o cauza imputabila uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui tert care a dobandit in mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicarii urmeaza a fi convertit intr-o pretentie de despagubiri.
In speta, ambele parti sunt in situatia de a se prevala de existenta unui bun, reclamantii ca urmare a hotararii judecatoresti prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului Statului asupra acesteia, iar parata datorita incheierii cu buna-credinta a unui act juridic translativ de proprietate, aflat in fiinta si necontestat.
In consecinta, este necesar a se apela la rationamentul expus mai sus, retinandu-se ca, in conditiile in care parata detine in mod legal un bun, admiterea actiunii in revendicare indreptata impotriva acesteia ar echivala, pe de o parte, cu privarea de bun, iar pe de alta parte cu incalcarea principiului securitatii raporturilor juridice civile, deoarece, in aceasta modalitate, parata, prezumata ca fiind de buna-credinta, s-ar vedea lipsita de bun in conditiile in care actul juridic care a stat la baza dobandirii acestuia nu a fost desfiintat, o asemenea situatie fiind de natura a incalca siguranta si stabilitatea raporturilor juridice.
In acest sens, instanta urmeaza a inlatura interpretarea data de reclamanti Deciziei nr. , in sensul ca actiunea ar fi inadmisibila numai in ipoteza in care s-ar fi nascut un alt raport juridic prin instrainarea de catre parata a imobilului, catre alte persoane, aceasta fiind in mod evident contrara rationamentului instantei supreme, fiind suficienta existenta unui singur act de instrainare, respectiv cel incheiat intre Stat si tertul dobanditor.
Instanta urmeaza de asemenea a retine ca reclamantii nu erau cu desavarsire lipsiti de posibilitatea de a obtine restituirea in natura a imobilului, in ipoteza in care ar fi promovat o actiune in constatarea nulitatii contractului de vanzare-cumparare incheiat de parata in baza Legii nr. 112/1995 si ar fi dovedit vreo cauza de nulitate a acestuia, fiind evident ca, la data promovarii actiunii formulate in contradictoriu cu Statul Roman, ce a facut obiectul dosarului nr. si s-a finalizat cu pronuntarea sentintei civile nr. a Judecatoriei Brasov, prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului Statului asupra imobilului in litigiu, acestia cunosteau situatia juridica a imobilului in litigiu, dreptul de proprietate al paratei W.A. fiind inscris in cartea funciara in anul 2005.
In ceea ce priveste invocarea de catre reclamanti a dispozitiilor art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, aflate in vigoare la data promovarii actiunii si abrogate ulterior prin Legea nr. 1/2009, text de lege potrivit cu care persoanele ale caror imobile au fost preluate fara titlu valabil isi pastreaza calitatea de proprietar avuta la data preluarii, pe care o exercita dupa primirea deciziei sau a hotararii judecatoresti de restituire, conform prevederilor acestei legi, instanta constata ca aceasta dispozitie legala a fost cuprinsa in actul normativ special de reparatie, respectiv Legea nr. 10/2001, ori, in conditiile in care nu au recurs la calea speciala prevazuta de aceasta lege, este evident ca reclamantilor nu le este aplicabila si astfel nu se pot prevala de prevederile sale.
Pentru aceleasi considerente, reclamantii nu pot invoca dispozitiile Legii nr. 10/2001, in interpretarea data prin Decizia nr. 482/2003 a Curtii Constitutionale, aplicarea acestui act normativ fiind conditionata de urmarea, de catre persoanele care se considera indreptatite, a demersurilor procedurale prevazute de aceasta lege.
Privitor la petitul avand ca obiect rectificarea cartii funciare, se constata ca acesta are un caracter accesoriu capatului de cerere principal, asa incat urmeaza soarta juridica a acestuia.
Nu mai putin, este de observat ca rectificarea cartii funciare se poate cere, conform art. 34 din Decretul-lege nr. 115/19 , numai in situatiile in care: inscrierea sau titlul in temeiul caruia s-a savarsit nu au fost valabile, ori daca prin inscriere, dreptul a fost gresit calificat, sau daca nu mai sunt intrunite conditiunile de existenta ale dreptului inscris, sau au incetat efectele actului juridic in temeiul caruia s-a facut inscrierea.
In cauza nu este indeplinita nici una dintre conditiile mentionate mai sus, inscrierea sau titlul in baza caruia aceasta a avut loc fiind valabile, problema calificarii gresite a dreptului nu se poate pune, iar efectele actului juridic nu au incetat, nefiind vorba de un act juridic incheiat cu termen sau sub o conditie care sa se fi implinit.
Astfel fiind, actiunea in revendicare indreptata impotriva paratei persoana fizica apare ca fiind neintemeiata, posesia exercitata de aceasta asupra imobilului avand la baza un drept legal nascut.
In ceea ce priveste capatul de cerere cuprins in completarea de actiune, prin care reclamantii au solicitat ca, in situatia in care din probele administrate va rezulta ca restituirea in natura nu este posibila, sa se dispuna obligarea paratului Municipiul Brasov la plata sumei de 714.156 lei reprezentand contravaloarea imobilului in litigiu, instanta retine in primul rand ca reclamantii nu au indicat temeiul de drept al acestei cereri, rezumandu-se la a evoca dispozitiile Deciziei nr. , mentionata anterior.
Orice actiune in pretentii trebuie sa aiba o cauza juridica, respectiv un temei de drept material, de natura legala, delictuala, contractuala etc., cuprins ca atare intr-un act normativ, cu exceptia actiunilor nereglementate si considerate o creatie a practicii judiciare (cum ar fi, spre exemplu, imbogatirea fara justa cauza).
Invocarea unor dispozitii cuprinse intr-o decizie pronuntata in recurs in interesul legii, respectiv in vederea interpretarii unor dispozitii legale care au primit o rezolvare neunitara, nu este suficienta pentru a fundamenta in drept o atare pretentie, cu atat mai mult cu cat aceasta decizie a fost pronuntata cu privire la admisibilitatea actiunilor in revendicare promovate pe calea dreptului comun dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, deci in legatura cu anumite dispozitii legale, aplicate in mod neunitar de instantele de judecata.
Se retine de asemenea ca reclamantii nu au indicat nici temeiul de fapt al chemarii in judecata a paratului Municipiul Brasov, asa incat instanta sa poata face incadrarea in drept necesara, in functie de starea de fapt, de scopul urmarit si de mijloacele procedurale utilizabile pentru valorificarea dreptului pretins.
In speta, simpla invocare a dispozitiilor art. 480 Cod civil nu este suficienta, acest text de lege constituind chiar definitia dreptului de proprietate („Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura si a dispune de un lucru in mod exclusiv si absolut, insa in limitele determinate de lege”) si neputand constitui temeiul juridic al unei actiuni in pretentii.
Mai mult, ceea ce este specific actiunii in revendicare este faptul ca proprietarul privat de posesie tinde intotdeauna la redobandirea bunului in natura, in materialitatea sa, iar nu in echivalent, o atare pretentie trebuind in mod necesar sa fie intemeiata pe o alta dispozitie legala.
Pe de alta parte, se retine ca reclamantii nu au justificat in nici un mod chemarea in judecata, in calitate de parat, a Municipiului Brasov, dat fiind ca, prin efectul aplicarii Decretului nr. 223/1974, imobilul in litigiu a trecut in proprietatea Statului insusi, ca subiect de drepturi si obligatii civile, asa cum rezulta din considerentele sentintei civile nr. a Judecatoriei Brasov, Statul fiind acela care l-a instrainat paratei persoana fizica, prin unitatea specializata in vanzarea locuintelor, conform art. 33 alin. 1 din H.G. nr. 20/1996.
In raport cu cele ce preced, se constata ca reclamantii nu au indicat temeiurile de fapt si de drept ale chemarii in judecata a Municipiului Brasov, prin Primar, in calitate de parat, iar simpla invocare a Deciziei nr. nu poate da nastere unui drept la despagubire in favoarea reclamantilor.
In acelasi sens, instanta retine ca atat in cauza Paduraru contra Romaniei, cat si in cauzele mai recente Faimblat si respectiv Katz contra Romaniei, problema despagubirilor ce se cuvin fostilor proprietari, in situatia imposibilitatii restituirii in natura a imobilelor, s-a pus in contextul in care Curtea Europeana a Drepturilor Omului a considerat ca mecanismul de despagubire stabilit de Legea nr. 10/2001 este ineficient, deci in situatii in care fostii proprietari apelasera la prevederile legii speciale de reparatie, cu privire la care Curtea a considerat ca nu ofera o despagubire reala si prompta, ori, asa cum s-a aratat mai sus, reclamantii nu au urmat calea legii speciale in vederea obtinerii de despagubiri, si deci rationamentul Curtii nu le este aplicabil, acestia negasindu-se intr-o situatie similara.
Fata de aceste considerente, in baza art. 329 alin. 3 Cod procedura civila, art. 480 Cod civil, Tribunalul urmeaza a respinge ca neintemeiata actiunea civila formulata si completata de reclamantii W.M. si W.A., prin mandatar Marcu Liviu, in contradictoriu cu paratii W.A. si Municipiul Brasov prin Primar.
In baza art. 274 alin. 1 Cod procedura civila instanta va obliga reclamantii sa plateasca paratei W.A. suma de 1.000 lei reprezentand cheltuieli de judecata, respectiv onorariu de avocat, potrivit chitantei doveditoare depuse la dosarul cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
IN NUMLE LEGII,
H O T A R A S T E :
Respinge actiunea civila formulata si completata de reclamantii W.M. si W.A., prin mandatar Marcu Liviu, domiciliat in Brasov, str. Constantin Dobrogeanu Gherea nr. 80, bl. B 10, sc. A, ap. 9, in contradictoriu cu paratii W.A., cu domiciliul ales in Brasov, str. Iuliu Maniu nr. 68, bl. 3, sc. C, ap. 2, la sediul Cabinetului de avocat Mihaela Balea, si MUNICIPIUL BRASOV prin Primar.
Obliga reclamantii sa plateasca paratei W.A. suma de 1.000 lei reprezentand cheltuieli de judecata.
Cu drept de apel in termen de 15 zile de la comunicare.
Pronuntata in sedinta publica azi, 1 februarie 2010.
PRESEDINTE, Grefier,
CRISTINA FLOREA Ioana Mihalache
Red. C.F.- 16.02.2010
Tehnored. – I.M.- 16.02.2010
6 ex.
1
