Imobil expropriat. Cerere în revendicare de drept comun formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Admisibilitate


Imobil expropriat. Cerere în revendicare de drept comun formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Admisibilitate

C. civ., art. 480

ICCJ, Decizia nr. 33/2009

Este admisibilă cererea în revendicare formulată în contradictoriu cu Statul Român de către proprietarii bunului astfel recunoscuţi printr-o hotărâre judecătorească.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă,

Decizia civilă nr. 982 din 5 noiembrie 2009

Prin decizia civilă nr. 95/05.03.2009 pronunţată în dosarul nr. 15418/55/2006, Tribunalul Arad a respins apelul declarat de reclamanţii F.F. şi E. împotriva sentinţei civile nr. 7661/23.10.2008 pronunţată de Judecătoria Arad în dosarul cu acelaşi număr, în contradictoriu cu pârâţii Primarul şi Consiliul local Arad, într-o acţiune având ca obiect revendicare imobil naţionalizat.

Prin această decizie, tribunalul a confirmat şi menţinut soluţia primei instanţe, care a respins ca inadmisibilă acţiunea în revendicare imobiliară.

În primă instanţă, judecătoria a reţinut că reclamanţii revendică dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în CF Arad, care a fost expropriat de la autorii acestora în 1988; ulterior, prin decizia civilă nr.164/01.03.1996 a Tribunalului Arad s-a constatat caducitatea decretului de expropriere, fiind efectuată cu acea ocazie şi o rectificare de CF în favoarea antecesorilor reclamanţilor, prin reînscrierea dreptului lor de proprietate.

S-a mai constatat că, în fapt, reclamanţilor le-a fost totuşi preluată o suprafaţă de 476 mp teren, aceasta fiind ocupată doar parţial de un bloc de locuinţe şi de căile de acces spre acest bloc, dar pentru că această preluare s-a efectuat anterior anului 1989, situaţia juridică este reglementată actualmente de Legea nr. 10/2001. Prin urmare, restituirea imobilului, fie în natură, fie prin echivalent se poate face doar în condiţiile acestei legi speciale, deoarece concursul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, acest aspect fiind evidenţiat în decizia în interesul legii pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 9 iunie 2008.

Judecătoria a mai reţinut că reclamanţii au şi parcurs această procedură administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, care include şi căi judiciare de atac, asigurându-li-se astfel acces deplin la justiţie, în vederea realizării pretinsului lor drept.

Această sentinţă a fost apelată de către reclamanţi, care au arătat că sunt victimele unui abuz de drept, câtă vreme, deşi sunt în continuare proprietari tabulari ai terenului din litigiu, sunt totuşi lipsiţi de folosinţa acestuia şi de aceea, sunt îndreptăţiţi să obţină despăgubiri, conform valorii stabilite prin expertiza aflată la dosarul cauzei, normele Legii nr. 10/2001 neconducând la concluzia că nu pot fi aplicate în speţă dispoziţiile art. 480-481 C. civ., în cazul acestei exproprieri de fapt.

Tribunalul a decis că apelul reclamanţilor este neîntemeiat, reţinând că aceştia au formulat o cerere de acordare de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 pentru terenul ce reprezintă obiectul litigiului, dar ulterior au revenit asupra notificării, cu motivarea că ei sunt în continuare proprietarii tabulari ai imobilului, în acest sens pronunţându-se şi Primarul mun. Arad printr-o decizie motivată, care însă nu a fost contestată de către reclamanţi.

În continuare, tribunalul a adăugat că, atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede condiţiile în care imobilele se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, atunci nu se poate susţine că legea specială, care este derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu aceasta, de unde rezultă că modul de preluare a imobilului nu are nicio importanţă.

Instanţa de apel a mai reţinut că Legea nr. 10/2001 instituie nu numai o procedură prealabilă, dar şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.  Astfel, dacă persoana îndreptăţită a formulat notificarea în termenul prevăzut de lege, care a fost respinsă printr-o decizie motivată a unităţii deţinătoare şi pe care a atacat-o în instanţă pe calea contestaţiei şi mai apoi, a exercitat şi căile de atac ale apelului şi recursului, atunci o nouă acţiune în revendicare, întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă.  Aceasta pentru că dreptul la acţiune a fost deja exercitat, fiind epuizat şi nu mai poate fi valorificat pe nicio altă cale, iar pe de altă parte, este oricum exclusă de natura specială a procedurii Legii nr. 10/2001.

Problema raportului dintre legea specială şi cea generală a fost rezolvată în acelaşi mod de Înalta Curte, atunci când a decis, în interesul legii, că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauze de utilitate publică nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 – decizia LIII din 4 iunie 2007.

Nu pot fi exercitate nici acţiuni în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de către persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, o astfel de soluţia fiind conformă principiului non bis in idem, electa una via non datur recursus ad alteram precum şi cu principiul securităţii juridice consacrat în jurisprudenţa CEDO – Brumărescu vs. România, 1997, ş.a. -, legea specială suprimând aşadar incidenţa acţiunii de drept comun, fără a limita însă accesul la justiţie şi un proces echitabil.  Aceasta şi pentru că prin Legea nr. 10/2001 se conferă plenitudine de jurisdicţie în materie, cu obligaţia examinării fondului cauzei, în primă instanţă de către tribunal, în apelul devolutiv de către Curtea de Apel precum şi în recurs, în limitele motivelor prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Tribunalul a concluzionat că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanşat în termenul legal o astfel de procedură ori care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului, nu au deschisă calea acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., iar existenţa unei proceduri speciale în care dreptul de proprietate poate fi valorificat precum şi stabilirea unor termene în acest scop nu constituie prin ele însele o încălcare a dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Constituţie ori a art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, atâta timp cât asemenea restricţii sunt rezonabile şi determinate de necesitatea clarificării, în termen scurt, a unor situaţii litigioase şi pentru asigurarea securităţii juridice a circuitului civil.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii care au arătat că în mod greşit s-a reţinut de către primele două instanţe excepţia inadmisibilităţii acţiunii, în contextul în care sunt victimele unei exproprieri de fapt, deoarece au calitatea de proprietari tabulari ai terenului din litigiu, dar sunt total lipiţi de folosinţei acestuia şi nu au primit nicio despăgubire pentru pierderea folosinţei acestui bun.

Mai mult, recurenţii au susţinut că dreptul la bunul lor a fost confirmat inclusiv printr-o hotărârea judecătorească irevocabilă prin care s-a constatat caducitatea decretului de expropriere şi s-a reintabulat dreptul de proprietate al reclamanţilor, însă posesia şi folosinţa nu au mai redobândit-o niciodată.

În plus, pe procedura Legii nr. 10/2001 s-a recunoscut că exproprierea a vizat doar 48 mp., pentru care reclamanţii ar fi îndreptăţiţi la despăgubiri, în timp ce pentru diferenţa de până la 476 mp, autorităţile care au aplicat dispoziţiile legii speciale au apreciat că Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă, câtă vreme reclamanţii figurează în continuare ca şi proprietari tabulari, dar nimeni nu s-a preocupat de existenţa exproprierii de fapt, cu consecinţa practică a pierderii tuturor prerogativelor dreptului de proprietate.

Curtea, analizând recursul reclamanţilor, prin prisma motivelor de fapt şi de drept invocate de aceştia, cu aplicarea dispoziţiilor art. 299 şi urm. C. proc. civ. raportat la art. 312 C. proc. civ., a constatat că acesta este întemeiat şi l-a admis ca atare.

În acest sens, a reţinut că primele două instanţe au interpretat greşit dispoziţiile deciziei nr. 33/2009 dată în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în legătură cu admisibilitatea acţiunii în revendicare întemeiată pe normele dreptului comun, în concurs cu normele speciale cuprinse în Legea nr.10/2001, în raport de împrejurările concrete al speţei.

Astfel, reclamanţii revendică dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în CF  Arad, care a fost expropriat de la autorii acestora, preluarea petrecându-se în 1988, dar ulterior, prin decizia civilă nr. 164/01.03.1996 a Tribunalului Arad s-a constatat caducitatea decretului de expropriere, fiind efectuată cu acea ocazie şi o rectificare de CF, în favoarea antecesorilor reclamanţilor, prin reînscrierea dreptului lor de proprietate.

În realitate, reclamanţilor le-a fost totuşi preluată o suprafaţă de 476 mp teren, aceasta fiind ocupată doar parţial de un bloc de locuinţe şi de căile de acces spre acest bloc, dar prin decizia nr. 1480/13.04.2008 s-a propus acordarea de despăgubii doar pentru o suprafaţă de 48 mp., din totalul celor 476 mp, autorităţile însărcinate cu aplicarea Legii nr. 10/2001 apreciind că pentru diferenţă nu se pot acorda niciun fel de despăgubiri pentru simplul motiv că această diferenţă nu a fost expropriată, fiind în continuare în proprietatea tabulară a reclamanţilor.

Instanţa a reţinut că în ciuda faptului că reclamanţii continuă să aibă înscris dreptul lor de proprietate asupra acestui bun, ei nu se pot bucura de posesia şi folosinţa sa, chiar dacă o hotărâre judecătorească irevocabilă le-a confirmat acest drept asupra bunului – decizia civilă nr. 164/01.03.1996 a Tribunalului Arad.

Or, această situaţie ar putea echivala cu o expropriere de fapt, ce ar putea atrage raţionamentele utilizate de Curtea de la Strasbourg în cauzele Papamichalopoulos vs. Grecia  ori Lonroth vs. Suedia, asociate cu jurisprudenţa recentă vizând cauzele în care s-au pronunţat condamnări împotriva României, pentru interpretarea şi aplicarea defectuoasă a Legii nr. 10/2001, pe de o parte, respectiv pentru ineficacitatea acestei legi speciale în repararea prejudiciilor cauzate celor care au fost deposedaţi de bunurile lor , în drept şi în fapt, sau numai în fapt , cum este aparent cazul reclamanţilor – recurenţi.

În acest context, Curtea a constatat că sunt aplicabile normele de interpretare utilizate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind admisibilitatea acţiunii în revendicare, întemeiată pe normele dreptului comun, ceea ce reclamă o judecată pe fond a cauzei reclamanţilor care pretind o justă despăgubire pentru terenul pe care pretind că nu îl mai pot folosi, deşi sunt înscrişi ca şi proprietari în CF.

În această situaţie, primele două instanţe, pentru a putea analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice, erau datoare să judece acţiunea pe fond şi nu să o considere inadmisibilă şi să stabilească dacă există sau nu o expropriere de fapt, de când datează aceasta şi dacă despăgubirile cerute de reclamanţi sunt sau nu justificate.