Recurs comercial. reorganizare judiciară şi faliment. deschiderea procedurii insolvenţei. -art. 31 alin.1 din Legea 85/2006; -art. 3 pct.1 şi 6 din Legea 85/2006.


Materie : RECURS COMERCIAL. REORGANIZARE JUDICIARĂ ŞI FALIMENT. DESCHIDEREA PROCEDURII INSOLVENŢEI.

-art. 31 alin.1 din Legea 85/2006;

-art. 3 pct.1 şi 6 din Legea 85/2006.

Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 31 alin.1 cu art.3 pct.1 şi 6 din Legea 85/2006 rezultă că pentru deschiderea procedurii insolvenţei, la cererea unui creditor, acesta trebuie să dovedească existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile împotriva debitorului de mai mult de 30 de zile, superioară valorii prag de 10.000 lei, iar în măsura în care dovedeşte acest fapt, împotriva debitorului se declanşează procedura de insolvenţă prevăzută de art.3 pct.1 lit.a din Legea 85/2006.

În condiţiile în care debitoarea intimată a contestat parţial creanţa invocată de creditoare împotriva sa, al cărei cuantum este de 5.246,19 lei din totalul creanţei pretinse de 12.993,08 lei iar criticile debitoarei par a fi pertinente şi nu pur formale, nu poate fi admisă cererea de deschidere a procedurii insolvenţei. Sub acest aspect, este nefondat motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.8 Cod procedură civilă, având în vedere şi împrejurarea că nu este în căderea judecătorului sindic a se pronunţa asupra temeiniciei  pretenţiilor creditoarei recurente, aspect ce poate fi rezolvat în măsura contestării caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei creditoarei, doar în cadrul unui litigiu în pretenţii pe dreptul comun.

Nu poate fi reţinut nici motivul de recurs reglementat de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, judecătorul sindic stabilind în mod legal şi temeinic că debitoarea a răsturnat prezumţia legală de insolvenţă ce opera în sarcina sa, dovedind cu extrasele de cont şi ordinele de plată depuse la dosar că efectuează plăţi în baza relaţiilor comerciale pe care le desfăşoară, cu mult peste suma pretinsă de creditoare.

Prin sentinţa nr.1012/F/2008 Tribunalul Bihor a admis contestaţia la cererea introductivă formulată de debitoarea SC A.SRL, în contradictoriu cu creditoarele SC P.L.R.IFN SA şi P.B.A.SRL şi pe cale de consecinţă a respins  cererea introductivă a creditoarelor pentru deschiderea procedurii insolvenţei debitoarei.

Pentru a pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut, raportat la excepţia invocată, că cererea introductivă a fost comunicată cu debitoarea la data de  01.09.2008, iar contestaţia a fost înregistrată la data de 12.09.2008. În conformitate cu Art.3 alin.2 din L.85/2006, debitoarea trebuie să conteste cererea creditoarei în termen de 10 zile de la primirea copiei cererii introductive, iar faţă de data comunicării cererii cu debitoarea şi data înregistrării contestaţiei – 12.09.2008 – , cererea debitoarei se încadrează în dispoziţiile Art.33 alin.2 din L.85/2006, considerente faţă de care în baza Art.137 Cod procedură civilă, instanţa va respinge excepţia tardivităţii contestaţiei debitoarei invocate de creditoare ca neântemeiată.

În ceea ce priveşte examinarea pe fond a cererii, instanţa a reţinut că potrivit extraselor de cont a debitoarei în perioada 01.04.2008-30.04.2008 respectiv 01.07.2008-31.07.2008 debitoarea efectuează în mod curent încasări şi plăţi în raporturile comerciale angajate, prin urmare debitoarea nu se află în încetare de plăţi în condiţiile Art.31 din L.85/2006.

Insolvenţa societăţii debitoare în condiţiile art.3 litera b din L.85/2006 presupune ca debitoarea să nu poată efectua plăţi pentru a achita creditele cu fondurile băneşti disponibile la data scadenţei, ori, la data emiterii facturii de către creditoare, potrivit extraselor de cont depuse la dosar de către debitoare, aceasta a deţinut şi deţine fonduri băneşti în vederea satisfacerii creanţei creditoarei.

Împotriva acestei hotărâri, în termenul legal a formulat recurs recurenta SC P.L.R.IFN SA, solicitând casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în sensul admiterii cererii de deschidere a procedurii insolvenţei împotriva debitoarei SC A.SRL.

În motivarea recursului, recurenta a arătat că un prim motiv de recurs  este cel prevăzut de articolul 304 punct 8 cod procedură civilă ,”când instanţa  interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii , a schimbat natura ori  înţelesul  lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia”, deoarece  instanţa de fond  nu a luat în considerare la soluţionarea cererii întreg probatoriul  depus la dosarul cauzei din care reiese foarte clar debitul înregistrat  la contractul de leasing nr. 9052321/096818 încheiat  de societatea ANDREX SRL şi anume 12.993,08 lei  care reprezintă preţul folosinţei autovehiculului până la momentul predării acestuia  precum şi contravaloarea „utilizării defectuoase a maşinii.”

Un alt aspect  pe care instanţa de fond nu l-a luat în considerare este acela al neîndeplinirii obligaţiei esenţiale şi principale asumate prin contractul de leasing, aceea de plată a ratelor de leasing restante, debitoarea SC A.SRL încetând plăţile  faţă de societatea  de leasing de aproximativ 300 (trei sute) zile, deci cu mult mai mult decât termenul  minim  prevăzut de lege  şi anume 30 (treizeci) zile.

Un alt motiv de recurs este cel prevăzut de articolul 304 punct 9 „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii,” , întrucât, instanţa de  fond , în mod eronat a constatat faptul că , în cauză , debitoarea nu se află în stare de insolvenţă întrucât acesta a efectuat plăţi succesive către alte societăţi, deoarece , faţă de societatea  recurentă , aceasta şi-a  încetat plăţile de aproximativ 30 zile , deci cu mult mai mult  decât termenul legal de  30 zile prevăzut de articolul3 punct 1 lit.a din Legea 85/2006.

Conform dispoziţiilor articolul31 coroborat cu articolul3 punct 1 lit.a punct 6 şi punct 12 din Legea 85/2006 „orice creditor este  îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii prevăzute de prezenta  lege împotriva unui  debitor prezumat în insolvenţă (…) „. Or , în conformitate cu articolul3 punct 1 lit.a din Legea 85/2006 „insolvenţa este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul , după 30 de zile  de la scadenţă, nu a plătit  datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori.”

În ceea ce priveşte contractul de subînchiriere încheiat între debitoare şi societatea G.C. SRL menţionează că nu a avut cunoştinţă de acest lucru şi mai mult nu a existat nici o  convenţie cu privire la transmiterea facturilor restante către acest terţ, facturile fiind  transmise regulat la  sediul debitoarei, care trebuia  să le achite conform scadenţarului semnat şi acceptat de părţi. În această situaţie s-au încălcat în mod iremediabil prevederile articolul2.2 din contractul de leasing conform căruia  utilizatorul nu are dreptul să înstrăineze direct sau indirect titlul sau obiectul de leasing, să subînchirieze, să gireze fără acordul scris al P.L.R. şi fără plata unei  prime suplimentare pentru poliţa CASCO, sub sancţiunea rezilierii contractului.”

Nu în ultimul rând, recurenta a criticat obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care este prejudiciată prin neplata ratelor de leasing de către debitoare.

S-au invocat în drept prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 Cod procedură civilă şi art. 8 din Legea 85/2006.

Intimata SC A.SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei recurate.

În apărare, intimata a arătat că motivul pentru care nu a achitat facturile anexate cererii introductive nu îl constituie lipsa disponibilităţilor băneşti ci conduita abuzivă şi duplicitară a societăţii de leasing.

Data încheierii contractului  de leasing a fost 07.11.2006 de la data respectivă ratele de leasing au fost achitate conform scadenţarului. La 04.05.2007 a fost încheiat, cu acordul societăţii de leasing, un contract de închiriere prin care folosinţa asupra autoturismului obiect al contractului de leasing a fost transmisă către SC G.C. SRL pentru simplificarea relaţiilor dintre părţi s-a convenit ca facturile pentru ratele de leasing să fie trimise de societatea de leasing direct locatorului G.C.

G.C. a achitat ratele de leasing până în luna  septembrie 2007, când din motive pe care nu le cunoaşte, a încetat să le mai achite. În urma încetării acestor plăţi, societatea de leasing a transmis o notificare prin care face cunoscut că la data de 04.12.2008 societatea intimată are o sumă restantă de 2.119,68 lei reprezentând facturi pentru ratele de leasing din lunile septembrie şi octombrie 2007. Aceasta confirmă implicit că până în luna septembrie 2007 facturile au fost achitate.

După primirea somaţiei a fost contactată telefonic societatea de leasing, societatea intimată oferindu-se să  achite facturile restante, să preia autoturismul  şi să continue contractul de leasing, însă  societatea de leasing a informat-o că nu este posibil, deoarece  contractul de leasing a fost reziliat în mod unilateral, autoturismul fiind preluat de G.C. şi a fost vândut. Ulterior intimata a aflat că autoturismul a fost vândut la un preţ modic chiar unuia dintre angajaţii P.L.

S-a mai precizat că motivele de recurs invocate de recurentă sunt nefondate. În primul rând, factura nr. 77004654/03.04.2008, în sumă de 5.246,19 lei, reprezentând penalităţi pentru numărul de kilometri parcurşi în plus faţă de limita stabilită în contract, respectiv 25.000 km. pe an, nu poate fi luată în considerare, fiind emisă la aproximativ patru luni de la data la care contractul de leasing a fost reziliat, pe motivul că este necesară o expertiză tehnică pentru a se determina numărul de kilometri parcurşi.

În al doilea rând, faptul că nu a achitat recurentei sumele pretinse timp de mai mult de 300 zile, este lipsit de relevanţă prin prisma obiectului cauzei, având în vedere că instanţa de fond a constatat că nu se află în stare de insolvenţă.

Examinând sentinţa recurată, raportat la motivele de recurs invocate, precum şi din oficiu, potrivit art. 304/1 Cod procedură civilă, instanţa a reţinut că recursul este nefondat fiind respins şi menţinută ca legală şi temeinică sentinţa recurată.

Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 31 alin. 1 cu art. art. 3 pct. 1 şi 6 din Legea 85/2006, rezultă că, pentru deschiderea procedurii insolvenţei, la cererea unui creditor, acesta trebuie să dovedească existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile împotriva debitorului, de mai mult de 30 zile, superioară valorii-prag de 10.000 lei, iar în măsura în care dovedeşte acest fapt, împotriva debitorului se declanşează prezumţia de insolvenţă prevăzută de art. 3 pct. 1 lit. a) din Legea 85/2006.

În speţă, în condiţiile în care debitoarea intimată a contestat parţial creanţa invocată de creditoare împotriva sa (factura nr. 77004654/03.04.2008), al cărei cuantum este de 5.246,19 lei, din totalul creanţei pretinse, de 12.993,08 lei, iar criticile debitoare par a fi pertinente, şi nu pur formale, nu poate fi admisă cererea de deschidere a procedurii insolvenţei. Sub acest aspect, este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă, având în vedere şi împrejurarea că nu este în căderea judecătorului-sindic a se pronunţa asupra temeiniciei pretenţiilor creditoarei recurente, aspect ce poate fi rezolvat, în măsura contestării caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei creditoarei, doar în cadrul unui litigiu în pretenţii pe dreptul comun. 

În ceea ce priveşte motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, nici acesta nu putea fi reţinut, judecătorul-sindic stabilind în mod legal şi temeinic că debitoarea a răsturnat prezumţia legală de insolvenţă ce opera în sarcina sa.

Astfel, corect a reţinut judecătorul-sindic că, atât la momentul înregistrării cererii de deschidere a procedurii, cât şi anterior acestei date, debitoarea a dovedit cu extrasele de cont şi ordinele de plată depuse la dosar că efectuează plăţi, in baza relaţiilor comerciale pe care le desfăşoară, cu mult peste suma pretinsă de creditoare. De altfel, şi din extrasele de cont şi ordinele de plată depuse în faza de recurs, vizând luna martie 2009, rezultă acelaşi aspect, respectiv existenţa fondurilor băneşti suficiente pentru plata creanţei pretinse. Or, într-o asemenea situaţie, pretenţiile creditoarei vor putea fi valorificate în cadrul procedurii de executare silită prevăzută de Codul de procedură civilă, şi nu prin deschiderea procedurii insolvenţei,în baza Legii 85/2006.

În ceea ce priveşte obligarea creditoarei la plata cheltuielilor de judecată în faţa instanţei de fond, soluţia judecătorului-sindic este legală şi sub acest aspect, căci la baza acordării cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, s-a respins recursul ca nefondat şi s-a menţinut ca legală şi temeinică sentinţa comercială nr. 1012/F/2008 a Tribunalului Bihor.

(Decizia nr.151/C/16.04.2009 a Curţii de Apel Oradea – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal).