Citeste şi

  • Nu am gasit decizii asemanatoare!

Reincredintarea minorului. Conditii.


Prin sentinţa civilă nr.6942/de 27.09.2004 instanta a admis cererea formulată de reclamantul M.H.R. în contradictoriu cu pârâta M.M.R., a dispus reîncredinţarea  minorei M.N.M., născută la 01.05.1990, reclamantului M.H.R. si a obligat pârâta M.M.R. la plata în favoarea minorei a pensiei de întreţinere în cuantum de 1.200.000 lei, de la pronunţarea prezentei hotărâri şi până la majoratul minorei.

Prin cererea formulată şi înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub  nr.6530/16.04.2004 reclamantul M.H.R. a chemat în judecată pe M.M.R., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să  dispună reîncredinţarea spre creştere şi educare către reclamant a minorei M.N.M.,  născută la  data de  01.05.1990.

În motivarea cererii reclamantul a arătat că prin sentinţa civilă pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în urma procesului de divorţ dintre părţi s-a dispus încredinţarea spre  creştere a minorei către mama ei, pârâta M.M.R., reclamantul fiind obligat la  plata unei  pensii de întreţinere în favoarea minorei.

Reclamantul a arătat că în luna iunie 2003, având în vedere  faptul că  pârâta se confrunta cu greutăţi materiale, minora M.N.M. a venit să locuiască împreună cu reclamantul în imobilul din str. B.,  sector 1.

S-a mai arătat că la începutul lunii septembrie 2003 pârâta a venit la locuinţa reclamantului şi a  adus  toate lucrurile minorei, acceptând astfel ca minora să fie întreţinută şi crescută de  reclamant, din luna iunie 2003 copilul locuind în locuinţa reclamantului, care a suportat toate cheltuielile necesare creşterii,  întreţinerii şi educării acestuia.

Reclamantul a susţinut că între el şi minoră există relaţii foarte bune, bazate pe afecţiune şi  încredere, specifice relaţiei părinte-copil, precum şi faptul că pârâta nu a  manifestat nici un fel de opoziţie la  dorinţa minorei de a locui împreună cu  el.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a  solicitat respingerea  cererii ca  neîntemeiată  şi  a arătat că prin sentinţa civilă nr.9098/08.06.1999 a Judecătoriei Sectorului 1  Bucureşti, definitivă  şi irevocabilă, s-a dispus desfacerea căsătoriei dintre părţi şi încredinţarea minorei N.M. către pârâtă, precum  şi  obligarea  reclamantului la plata unei pensii de  întreţinere de 1.500.000  lei lunar în favoarea  minorei. Prin aceeaşi sentinţă  s-a dispus  atribuirea  beneficiului folosinţei  a  două camere din imobilul situat în Bucureşti, str. B., sector 1, în favoarea pârâtei M.M.R..

S-a susţinut în întâmpinare că în baza acestei sentinţe pârâta a încheiat cu Administraţia Fondului Imobiliar contractul de închiriere nr.2370/02.05.2000 cu privire la dreptul de a folosi în exclusivitate două camere din locuinţă şi în comun cu reclamantul dependinţele apartamentului, în fişa  suprafeţei locative fiind înscrisă şi minora M.N.M..

Pârâta a invocat dispoziţiile art.44  alin.1 Codul Familiei, care prevăd expres că instanţa de  judecată poate modifica măsurile privitoare la drepturile şi obligaţiile personale sau patrimoniale  dintre părinţii divorţaţi şi copii numai în cazul schimbării împrejurărilor care au fost avute în vedere  la luarea măsurii, interesul copilului fiind prioritar şi apreciat în funcţie de criterii complexe, ce nu se  pot limita exclusiv la criteriul material invocat de reclamant.

Instanţa de judecată trebuie să ţină seama de vârsta copilului, de gradul de ataşament şi  preocupare manifestat de acesta, de legăturile afective stabilite între părinte şi copil, precum şi de  opţiunea acestuia, aspectele invocate de reclamant cu privire  la omisiunea pârâtei de a reclama  neplata pensiei de întreţinere începând cu luna septembrie 2003 şi faptul că relaţiile dintre tată şi  fiică sunt bazate pe încredere şi afecţiune, nefiind de natură să justifice cererea  formulată.

Pârâta a apreciat că în cazul de faţă nu s-au schimbat împrejurările care au fost avute în vedere la luarea măsurii, iar interesul minorei este în sensul menţinerii acestei măsuri.

Analizând  actele  şi  lucrările  dosarului, instanţa  a reţinut următoarele:

Minora M.N.M. s-a născut la data de 01.05.1990, având ca părinţi pe  reclamantul M.H.N. şi pe pârâta M.M.R.

Căsătoria părţilor a fost desfăcută prin sentinţa civilă nr. 9098/08.06.1999 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, prin hotărâre dispunându-se încredinţarea minorei către pârâta  M.M.R. spre creştere şi educare, precum şi obligarea reclamantului  M.H.N. la plata unei pensii de 1.500.000 lei lunar în favoarea minorei şi  atribuirea către pârâtă a beneficiului folosinţei a două camere din imobilul ce a constituit domiciliul  conjugal al părţilor, situat în str. B., sector 1 Bucureşti, precum şi  folosinţa  în comun a dependinţelor.

Din  mijloacele  de  probă  administrate în cauză instanţa a reţinut că părţile au locuit  împreună în continuare după desfacerea căsătoriei, atât pârâta cât şi minora beneficiind de beneficiul locaţiunii pentru două camere din imobilul menţionat mai sus potrivit contractului de  închiriere nr.23701/02.05.2000, încheiat cu Administraţia Fondului Imobiliar . Din acest punct de vedere, deşi părţile erau separate în fapt şi căsătoria lor era desfăcută şi deşi în mod formal minora era încredinţată mamei sale, părinţii şi copilul aveau acelaşi domiciliu.

A mai reţinut instanţa că în luna ianuarie 2003 pârâta şi minora au părăsit locuinţa din str. B., după cum rezultă din declaraţiile martorilor audiaţi, precum şi din înscrisurile  depuse, respectiv cererea pârâtei de a nu fi trecută  la cheltuielile de întreţinere în imobilul din str.B. începând cu data de 09.01.2003 pentru motivul că urma să-şi  schimbe domiciliul împreună cu fiica sa, precum şi adeverinţa eliberată de Asociaţia de Proprietari bl.P3, A. V. S., sector 6, care arată că pârâta a locuit în acest imobil în perioada ianuarie – octombrie 2003 şi declaraţia autentificată notarial sub nr.19/07.01.2004 de BNP Asociaţi  M.G.O. şi A.A.J., dată de numitul A.L.I., care arată că  începând cu data de 01.10.2003 pârâta a locuit în imobilul proprietatea sa.

Din declaraţiile martorilor audiaţi, precum şi din răspunsurile la interogatoriul administrat la cererea reclamantului pârâtei s-a reţinut că în luna iunie 2003 minora N.M. a revenit în  locuinţa tatălui său fără a fi însoţită de mama sa, iar în luna septembrie 2003 pârâta a adus toate obiectele personale ale minorei la domiciliul reclamantului în lipsa acestuia, lăsându-le la o vecină, după momentul revenirii minorei în locuinţa din str. B. pârâta continuând să locuiască la numitul A.L.I., iar minora a rămas cu reclamantul.

Pe parcursul soluţionării cauzei, în luna iunie 2004, pârâta a revenit în domiciliul comun al  părţilor, aşa cum a reieşit din susţinerile acestora, din răspunsurile la interogatoriu şi din  declaraţiile martorilor.

Instanţa a apreciat că în raport de mijloacele de probă analizate şi faţă de dispoziţiile art.44 Codul Familiei cererea reclamantului este întemeiată şi a fost admisă pentru motivele arătate în continuare.

Astfel, textul citat prevede că instanţa judecătorească va putea modifica măsurile privitoare la drepturile şi obligaţiile personale şi patrimoniale între părinţii divorţaţi şi copii în cazul schimbării  împrejurărilor, la cererea oricăruia dintre părinţi sau a copilului, dacă acesta a împlinit vârsta de 14  ani, a autorităţii tutelare sau a vreunei instituţii de ocrotire.

Atât doctrina, cât şi practica judecătorească au statuat în sensul că schimbarea măsurilor luate cu privire la copii în cazul desfacerii căsătoriei se va face cu numai în situaţia în care aspectele avute în vedere la încredinţarea minorului către unul dintre părinţi s-au schimbat şi în aceste condiţii în prezent măsura nu mai corespunde interesului minorului de a beneficia de cea mai bună îngrijire şi educare.

S-a constatat astfel că în cauză pârâta, după ce în prealabil a părăsit împreună cu minora N.M. imobilul în care locuiau împreună cu reclamantul, a trimis-o pe minoră înapoi în această locuinţă, pentru a locui împreună cu tatăl său, aducându-i ulterior şi obiectele personale, în condiţiile în care pârâta şi-a continuat şederea în altă locuinţă.

Instanţa a apreciat că susţinerile pârâtei în sensul că a părăsit imobilul din str. B. din cauza violenţelor şi ameninţărilor exercitate de reclamant, sprijinite de declaraţia martorului N.M., nu sunt relevante cu privire la problema analizată, în condiţiile în care se are în vedere nu plecarea pârâtei din locuinţă împreună cu minora, ci aducerea acesteia înapoi şi lăsarea sa în grija reclamantului, deşi potrivit hotărârii judecătoreşti de divorţ copilul fusese încredinţat spre creştere şi educare mamei sale, pârâta M.M.R.

În aceste condiţii se consideră că măsura încredinţării unui minor către unul dintre părinţi implică în afara dreptului de a dispune cu privire la creşterea şi educarea sa şi obligaţia acestuia de a asigura cele mai bune condiţii de viaţă şi mai ales permanenta supraveghere a copilului, în scopul de a evita ca acesta să sufere orice prejudiciu cauzat de lipsa părinţilor şi insuficienta supraveghere, un aspect important fiind acela ca părintele şi minorul să aibă aceeaşi locuinţă.

Din acest punct de vedere împrejurarea că plecarea pârâtei din domiciliul comun al părţilor este imputabilă reclamantului nu este de natură a schimba situaţia, pârâta având obligaţia menţionată a de asigura condiţiile de creştere, educare şi pregătire profesională adecvate minorei care i-a fost încredinţată, oriunde şi-ar stabili domiciliul.

Instanţa a reţinut din acest punct de vedere susţinerile martorilor audiaţi, care au arătat măsura în care, după revenirea minorei în domiciliul din str. B. pârâta a exercitat drepturile conferite de lege prin încredinţarea minorei către ea şi a executat obligaţiile pe care legea le prevede în sarcina sa. Astfel, martorul propus de reclamant A.V., vecină cu părţile, a arătat că nu a văzut-o pe pârâtă să vină să o vadă pe N. în intervalul dintre momentul revenirii minorei în locuinţă şi momentul revenirii pârâtei, în iunie 2004, iar martorul A.M., propus de pârâtă, a afirmat că atât timp cât pârâta a locuit în imobilul proprietatea sa, vorbea cu fetiţa o dată pe zi la telefon şi cel puţin o dată pe săptămână mergeau împreună la biserică, iar din când în când mergeau împreună la Mall şi că îi cumpăra diverse obiecte de care aceasta avea nevoie.

S-a apreciat că aceste relaţii dintre părinte şi copil sunt specifice legăturilor pe care părintele divorţat căruia nu i s-a încredinţat copilul minor le are cu acesta, nu atitudinii pe care trebuie să o aibă părintele căruia i s-a încredinţat copilul şi care şi-a asumat datoria creşterii şi educării acestuia.

Instanţa a avut  în vedere în cadrul raţionamentului şi atitudinea minorei N.M., care, audiată în Camera de Consiliu potrivit art. 42 Codul Familiei, a arătat că doreşte să fie încredinţată tatălui său, dar îi este teamă că va pierde afecţiunea mamei sale în aceste condiţii şi reţine totodată că susţinerile pârâtei în sensul că aspectul material nu este important sunt reale, instanţa având în vedere doar interesul bunei creşteri şi educări a minorei, precum şi ataşamentul acesteia faţă de tatăl său, exprimat în faţa instanţei.

Pentru toate aceste considerente instanţa a apreciat că cererea de chemare în judecată este întemeiată şi a admis-o, cu consecinţa reîncredinţării minorei către reclamant, iar în conformitate cu prevederile art. 42 alin. 3 Codul Familiei, a obligat pârâta la plata în favoarea minorei a pensiei de întreţinere în cuantum  lunar de 1.200.000 lei, acesta fiind stabilit potrivit art. 94 alin. 3 Codul Familiei şi în funcţie de veniturile nete ale pârâtei, după cum reiese din adeverinţa de venituri depusă la dosar.