Citeste şi

  • Nu am gasit decizii asemanatoare!

Contract colectiv de muncă. Drepturi salariale.


Contract colectiv de muncă. Drepturi salariale.

Legea 62/2011- art. 132.

Codul Muncii republicat: art.229 alin.(4)

Din dispoziţiile art. 132 alin.(3) şi (4) din Legea dialogului social nr. 62/2011 rezultă efectul obligatoriu al contractelor colective de muncă de nivel superior şi caracterul minimal al drepturilor stabilite prin aceste contracte faţă de cele de nivel inferior.

Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale – Decizia  civilă nr. 1482/23 septembrie 2013.

Prin acţiunea în conflict individual de muncă înregistrată la Tribunalul Hunedoara sub dosar nr. 9573/97/2012, reclamanta T.A. a chemat în judecată pe pârâtele (…), solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtelor la plata :

1.Diferenţelor de salariu rezultate din salariul de bază minim brut negociat în cuantum de 700 lei, prevăzut de art. 41 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008– 2010 şi sumele efectiv primite pe perioada octombrie 2009 – iulie 2011;

2.Diferenţelor între sumele efectiv primite cu titlu de primă de vacanţă, de Crăciun şi salariul suplimentar pe anul 2009, Paşte, Ziua Feroviarului, primă de vacanţă, de Crăciun şi salariul suplimentar pe anul 2010, respectiv Paşte, Ziua Feroviarului, primă de vacanţă, şi parţial salariul suplimentar pe anul 2011, precum şi şase salarii compensatorii la data concedierii şi sumele rezultate în urma recalculării salariului potrivit petitului I pct.1;

II. Obligarea pârâtelor la  operarea modificărilor corespunzătoare în carnetul de muncă;

În motivarea acţiunii sale reclamanta arătă că a fost angajată la societatea pârâtă până în luna iunie 2011, când i-a încetat contractul de muncă ca urmare a concedierii colective şi că în perioada noiembrie 2009–iunie 2011 i s-au calculat drepturile salariale avându-se în vedere salariul de bază minim brut de 570 lei stipulat în CCM la nivel de unitate, care era mai mic decât cel prevăzut de art. 41 alin. 3 lit. a din CCM Unic la nivel de ramură transporturi  pe anii 2008 – 2010 începând cu 01.07.2008, respectiv de 600 lei cu începere din 21.04.2010.

În drept, invocă: Legea nr. 130/1996, CCM la nivel de ramură transporturi nr. 722/2008, CCM la nivel de grup de unităţi valabil pe anii 2008 – 2010 nr. 2836/2006, Codul muncii.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia prescrierii dreptului material la acţiune al reclamantei faţă de prevederile art. 268 alin. 1 lit. e) din Codul muncii republicat, excepţia inadmisibilităţii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

De asemenea, arată că prin sentinţa nr. 625/M/2012 pronunţată de Tribunalul Braşov s-a constatat nulitatea absolută a Anexei 1 la CCM pe anii 2009–2010 încheiat la nivel de SNTFM CFR M. S.A., prin urmare salariaţilor li se cuvin drepturile salariale negociate prin contractele individuale de muncă. În concret, salariaţii acestei unităţi au primit salarii mai mari decât salariul minim de 700 lei negociat la nivel de ramură transporturi, astfel că acţiunea formulată este lipsită de temei.

Clauzele contractului individual de muncă puteau fi contestate pe toată durata existenţei acestui contract, or reclamanta nu a solicitat pe durata existenţei CCM la nivel de unitate modificarea vreunei clauze a acestuia.

În fine, s-a mai arătat că societatea este agent economic monitorizat în baza prev. O.U.G. nr. 79/2008 şi a avut obligaţia de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri şi cheltuieli aprobate pentru anii 2008– 2010.

Tribunalul, prin sentinţa civilă nr. 1447/LM/27.03.2013 pronunţată în cauză a respins acţiunea.

Pentru a hotărî, astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

– excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă este neîntemeiată, întrucât drepturile solicitate de reclamantă sunt drepturi de natură salarială, aşa cum prevede art. 154 din Codul muncii în forma în vigoare pe perioada în litigiu.

Aşa fiind, în cauză sunt incidente disp. art. 283 alin. 1 lit. c) din Codul muncii, potrivit cărora pentru cererile având ca obiect plata unor drepturi salariale neacordate, termenul de prescripţie este de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, termen în care a fost formulată acţiunea.

Prevederile art. 283 alin. 1 lit. e) (actualul art. 268 alin. 1 lit. e) din Codul muncii) sunt incidente numai în situaţia neexecutării unor clauze ale contractului colectiv  de muncă, altele decât cele privind acordarea unor drepturi salariale;

– excepţia inadmisibilităţii este neîntemeiată, întrucât procedura la care a făcut trimitere pârâta nu este obligatorie în speţă;

– pe fondul cauzei, instanţa reţine următoarele :

Reclamanta a fost angajată a societăţii pârâte până în luna iunie 2011, aşa cum rezultă din copia carnetului de muncă depus la dosar.

Prin sentinţa nr. 625/M/2012 pronunţată de Tribunalul Braşov s-a constatat nulitatea absolută a Anexei 1 la CCM pe anii 2009–2010 încheiat la nivel de SNTFM CFR M.S.A. Prin urmare salariaţilor li se cuvin drepturile salariale negociate prin contractele individuale de muncă. În concret, salariaţii acestei unităţi au primit salarii mai mari decât salariul minim de 700 lei negociat la nivel de ramură transporturi, astfel că acţiunea formulată este lipsită de temei.

Potrivit disp. art. 37 din Codul muncii în forma în vigoare pe perioada în litigiu „drepturile şi obligaţiile privind relaţiile de muncă dintre angajator şi salariat se stabilesc prin negociere în cadrul contractelor colective de muncă şi al contractelor individuale de muncă”.

Potrivit art. 236 alin. 3 din Codul muncii „la negocierea clauzelor şi la încheierea contractelor colective de muncă părţile sunt egale şi libere”.

Pe toată perioada de valabilitate a CCM la nivel de unitate, nu s-a solicitat modificarea clauzei din acest contract privind salarizarea sau constatarea nulităţii ei pe motiv că s-a stabilit un salariu la nivel inferior contractului de muncă încheiat la nivel superior, astfel că el s-a aplicat pe toată perioada sa de valabilitate, fiind acordul de voinţă al părţilor semnatare. 

Salariul astfel negociat din CCM la nivel de unitate a fost menţionat şi în contractul individual de muncă al reclamantei din perioada în litigiu, cu privire la care de asemenea nu s-a solicitat modificarea clauzei privind salariul sau constatarea nulităţii ei.

Aceste contracte constituie legea părţilor, potrivit disp. art. 236 alin. 4 din Codul muncii, art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 şi art. 969 din Codul civil şi au fost respectate întocmai, potrivit disp. art. 30 alin. 1 din Legea nr. 130/1996.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termenul legal de 10 zile prevăzut de art.215 din Legea nr.62/2011, reclamanta, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei, în sensul admiterii acţiunii.

În expunerea motivelor de recurs, recurenta susţine că soluţia instanţei de fond este nelegală şi netemeinică, întrucât potrivit prevederilor legale clauzele contractelor colective de muncă îşi produc efecte pentru toţi salariaţii din unităţile respective, iar prevederile contractuale încheiate la nivel superior sunt obligatorii şi au un caracter minimal pentru nivelurile inferioare.

Recurenta susţine că nu există nici un temei legal care să dispună că în situaţia încheierii unui CCM la nivel de unitate sunt înlăturate clauzele prevăzute în CCM încheiat la nivel superior, ci dimpotrivă s-ar încălca dispoziţiile cu caracter imperativ ale art. 236, 238, 240 Codul Muncii, precum şi dispoziţiile Legii nr.130/1996, respectiv art. 8 şi art.30.

Mai arată recurenta că alături de caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă trebuie reţinut atât principiul aplicării directe a efectelor contractelor asupra salariaţilor din domeniul de referinţă, potrivit art.11 alin.1 din Legea nr. 130/1996 cât şi principiul ierarhizării forţei obligatorii a contractelor colective de muncă, care determină interdicţia prevăzută de art.247 din Codul Muncii.

În consecinţă, în situaţia existenţei unor contracte care stabilesc drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, datorită celor două principii, angajatorul are obligaţia să aplice clauzele contractuale obligatorii mai favorabile.

Prin urmare, instanţa de fond trebuia să facă aplicarea prevederilor CCM unic la nivel de ramură a transporturilor, deoarece angajatorul trebuia să aplice, în mod direct, clauzele din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, ca fiind mai favorabile decât cele la nivel de unitate.

În drept invocă: art.304 punct 8 şi 9 cod procedură civilă.

Intimata pârâtă a depus întâmpinare în această fază procesuală, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reluând apărările de la fond.

În drept, a invocat art.115-118 Cod proc.civ.

CURTEA, verificând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, prin prisma criticilor formulate cât şi sub toate aspectele conform art.304/1 Cod proc.civ., în limitele statuate de art.306 alin.(2) Cod proc.civ., reţine următoarele:

Recursul este fondat, în următoarea limită:

Reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art.41 alin.3 lit. a) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Ramură Transporturi pe anii 2008-2010, potrivit cărora „salariul de bază minim brut la nivelul ramuri transporturi valabil din data de 01.01.2008 şi negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizaţii incluse în acesta.

Intimatei pârâte îi sunt aplicabile prevederile acestui CCM încheiat la nivel de ramură transporturi fiind parte contractantă, figurând la poz.2 din Anexa 5 la acest CCM care nominalizează unităţile la care se aplică acest contract colectiv de muncă.

Cu toate că este parte, prevederile contractuale în discuţie nu au fost aplicate de societatea intimată cu argumentarea că drepturile solicitate nu sunt reluate şi în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, iar obligaţia de a aplica CCM încheiat la nivel superior ar fi incidentă doar în cazurile în care la nivel de angajator nu ar exista încheiat contract colectiv de muncă.

Or, aceste susţineri greşit au fost împărtăşite de prima instanţă faţă de cele reţinute cu puterea lucrului judecat prin în hotărârea judecătorească irevocabilă pronunţată în dosarul nr. 6423/62/2009 al Tribunalului Braşov.

Astfel prin sentinţa civilă nr.652/M/08.05.2012, pronunţată de Tribunalul Braşov în dosarul susmenţionat, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.2015/R/2012 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, s-a constatat nulitatea absolută a anexei nr. 1 la Contractul colectiv de muncă pe anii 2009 – 2010 încheiat la nivelul pârâtei.

Autoritatea de lucru judecat ca şi prezumţie, demonstrează modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune  într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate.

Aşadar aspectele invocate de societatea intimată fiind analizate în cadrul unui litigiu anterior, se impunea ca instanţa de fond să i-a act de constatarea nulităţii absolute a anexei 1 la CCM încheiat la nivel de unitate prin hotărâre judecătorească şi în acest context să dea eficienţă clauzelor din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, respectiv la nivel de ramură transporturi.

De altfel, nu pot fi reţinute apărările intimatei potrivit cu care angajatorul are obligaţia de a respecta dispoziţiile contractului colectiv de muncă la nivel superior doar în cazul în care la nivelul angajatorului nu există încheiat contract colectiv de muncă. Dimpotrivă, din dispoziţiile art. 132 alin.(3) şi (4) din Legea dialogului social nr. 62/2011 rezultă efectul obligatoriu al contractelor colective de muncă de nivel superior şi caracterul minimal al drepturilor stabilite prin aceste contracte faţă de cele de nivel inferior.

Nu poate fi reţinută nici apărarea intimatei în sensul că este unul din agenţi monitorizaţi, iar fondul de salarii este limitat la suma aprobată prin Hotărâre de Guvern. Faptul monitorizării recurentei nu este de natură a o exonera de obligaţiile pe care şi le-a asumat prin încheierea unor contracte colective de muncă valabile, care sunt rezultat negocierii dintre părţi, în cadrul acestei negocierii pârâta putând invoca încadrarea în fondul de salarii aprobat. Odată negociate aceste clauze, însă, devin obligatorii pentru părţile contractate potrivit art. 229 alin.(4) Codul Muncii republicat, debitoarea neputând limita dreptul reclamantei pe lipsa fondurilor băneşti.

Faţă de cele ce preced, raportat la dispoziţiile art.41 alin.3 lit.a) din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008.2010 aplicabil şi pârâtelor conform anexei 5 a contractului, pretenţiile reclamantei cu privire la diferenţele de salariu apar ca fiind întemeiate pe perioada de valabilitate a acestui contract respectiv până la data de 31.12.2010.

În ceea ce priveşte pretenţiile formulate în baza aceluiaşi contract colectiv de muncă la nivel de ramură pe anul 2011 instanţa constată faptul că acesta şi-a încetat valabilitatea la data de 31.12.2010, fiind denunţat unilateral de Confederaţia Naţională a Patronatului Român, conform adresei nr. 171/DDS/2011 a MMFPS, astfel că pretenţiile reclamantei pentru anul 2011 nu au temei legal, fiind corect respinse la fond.

Întrucât prevederile art.7 alin.2 din Decretul nr.92/1976 privind carnetul de muncă au fost abrogate prin OUG. nr. 148/2008 capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la înscrierea acestor pretenţii în carnetul de muncă este neîntemeiat.

Faţă de cele ce preced,  în baza art.312 alin.(1) coroborat cu art.304 punct 9 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul declarat de reclamantă şi a modificat sentinţa atacată, în sensul admiterii în parte a acţiunii formulate şi obligării pârâtele să plătească reclamantei diferenţele salariale rezultate din salariul de bază minim brut negociat în cuantum de 700 lei, prev.de art.41 din CCM la nivel de ramură de transporturi pe anii 2008 – 2010 şi sumele efectiv primite pe perioada noiembrie 2009 – 31.12. 2010.

S-au respins în rest pretenţiile reclamantei.