Citeste şi

  • Nu am gasit decizii asemanatoare!

Proprietate. Teren afectat de o linie de cale ferată de tranzit. Despăgubiri pentru lipsa de folosinţă. Admisibilitate


-Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2004 – art. 14, art. 16 şi art. 17

Elementul definitoriu al dreptului de proprietate constă în aceea că titularul său are dreptul să beneficieze de toate serviciile unui bun, mai puţin de cele exceptate prin lege sau prin convenţie. Conţinutul dreptului de proprietate este dat, în principal, de atributele acestuia – posesia, folosinţa şi dispoziţia –, iar jus utendi presupune exercitarea de către titular a unei stăpâniri efective asupra bunului în materialitatea sa, din punct de vedere fizic şi/sau economic, direct şi nemijlocit, prin putere proprie şi în interes propriu, sau de a consimţi ca stăpânirea să fie exercitată în numele şi în interesul lui de o altă persoană.

Ceea ce se impune a fi luat în considerare, sub aspectul pretenţiilor financiare ale proprietarului terenului afectat de linia de cale ferată, este faptul că, deşi acesta este ţinut să nu dezafecteze linia de tranzit, el are dreptul să primească o despăgubire corespunzătoare din partea beneficiarului, fiind lipsit, în virtutea unei dispoziţii legale, de una dintre atributele dreptului său de proprietate: folosinţa terenului afectat, prin aceasta dreptul său real fiind ştirbit şi, ca atare, legea dă drept la reparaţiune.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,

Decizia civilă nr. 149 din 30 ianuarie 2013

Prin sentinţa civilă nr. 113/PI din 4 mai 2012 pronunţată în dosarul nr. 4172/30/2011 Tribunalul Timiş a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A S.A. Timişoara în contradictoriu cu pârâta S.C. E S.A. Timişoara, pe care a obligat-o să deblocheze şi să permită reclamantei accesul pe linia ferată de tranzit aflată în proprietatea sa, admiţând, totodată, în parte, şi cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă reconvenţională S.C. E S.A. Timişoara în contradictoriu cu reclamanta pârâtă reconvenţională S.C. A S.A. Timişoara, pe care a obligat-o la plata unui tarif de acces de 19.402 lei/an, respingând-o în rest.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs ambele părţi.

Reclamanta S.C. A S.A. Timişoara a solicitat casarea hotărârii tribunalului şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe în vederea efectuării unei expertize de către un specialist în exploatare de căi ferate industriale, susţinând că sentinţa este netemeinică şi nelegală, prima instanţă făcând o greşită aplicare a prevederilor O.G. nr. 60/2004.

În schimb, recurenta S.C. E S.A. Timişoara a solicitat modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii principale şi admiterea cererii sale reconvenţionale, astfel cum a fost ea precizată. Pe cale reconvenţională a solicitat obligarea intimatei la plata unui tarif de acces, care să cuprindă atât impozitul pe terenul aferent infrastructurii liniei de cale ferată, cât şi tariful de staţionare pe linia proprietatea sa, conform art. 14 alin. (3) din O.G. nr. 60/2004 şi art. 621 alin. (3) din noul Cod civil, în cuantum de 8.100 euro/lună, potrivit raportului de evaluare, ulterior precizându-şi cererea în sensul acordării unor daune-interese în cuantum de 8.100 euro/lună, retroactiv pe 3 ani şi pe toată durata folosinţei terenului şi a căii ferate. Cu toate acestea, judecătorul fondului s-a pronunţat asupra cererii sale prin admiterea petitului referitor la plata unui tarif de acces prevăzut de art. 14 alin. (3) din O.G. nr. 60/2004, respingând celelalte capete de cerere privitoare la plata unui tarif de folosinţă pentru utilizarea terenului traversat de linia ferată industrială, precum şi plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru ultimii 3 ani, însă fără a motiva soluţia.

Prin decizia civilă nr. 149 din 30 ianuarie 2013 Curtea de Apel Timişoara a admis recursul declarat de pârâta reclamantă reconvenţională S.C. E S.A. Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 113/PI din 4 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 4172/30/2011 şi a modificat în parte hotărârea atacată, în sensul că a admis în parte cererea reconvenţională formulată şi precizată de societatea recurentă, obligând pârâtă intimată S.C. A S.A. Timişoara şi la plata sumei de 4.500 euro/lună, exclusiv T.V.A., echivalent în lei, începând cu data de 13 iulie 2011, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului aparţinând S.C. E S.A. Timişoara, afectat de linia de cale ferată, respingând-o în rest, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate. De asemenea, a respins recursul declarat de reclamanta pârâtă reconvenţională S.C. A S.A. Timişoara împotriva aceleiaşi hotărâri judecătoreşti.

Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că, într-adevăr, prima instanţă, nu a acordat şi nici nu a motivat de ce a respins capătul de cerere referitor la obligarea S.C. A S.A. Timişoara la plata către societatea recurentă şi a contravalorii lipsei de folosinţă a terenului aparţinând S.C. E S.A. Timişoara, afectat de linia de cale ferată, petit care, prin ultima precizare de acţiune (depusă în data de 2 martie 2012) a fost determinat la suma de 4.500 euro/lună, echivalent în lei.

Articolul 7 din O.G. nr. 60/2004, modificată, prevede că agenţii economici care construiesc linii ferate industriale cu racordare directă la calea ferată administrată de Compania Naţională de Căi Ferate „C.F.R.” – S.A. au dreptul de utilizare, în acest scop, a terenului din domeniul public al statului, administrat de Compania Naţională de Căi Ferate „C.F.R.” – S.A. şi din proprietatea Companiei Naţionale de Căi Ferate „C.F.R.” – S.A., pe zona strict necesară construcţiei liniei ferate industriale şi pe durata existenţei liniei ferate industriale. Pentru terenul din domeniul public al statului, administrat de Compania Naţională de Căi Ferate „C.F.R.” – S.A., ocupat de linii ferate industriale, nu se percep taxe de utilizare a terenului atâta timp cât Compania Naţională de Căi Ferate „C.F.R.” – S.A. este scutită de la plata acestor taxe. Pentru terenurile din proprietatea privată a Companiei Naţionale de Căi Ferate „C.F.R.” – S.A., ocupate de linii ferate industriale, se va percepe un tarif de folosinţă care se aprobă prin ordin al ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului.

Închiderea circulaţiei pe o linie ferată industrială de tranzit se poate face, potrivit art. 16 din ordonanţă, numai cu respectarea următoarelor condiţii: a) în cazul în care deţinătorul de linie ferată industrială nu mai are interes în menţinerea şi/sau utilizarea acesteia, va notifica acest fapt, cu 6 luni înainte de termenul renunţării la linia ferată industrială, Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului şi tuturor deţinătorilor de linii ferate industriale aflaţi în amonte; b) în situaţia în care deţinătorii de linii ferate industriale aflaţi în amonte faţă de racordul la infrastructura feroviară publică nu sunt de acord cu închiderea liniei ferate industriale, aceştia au dreptul de preemţiune pentru închirierea sau cumpărarea liniei ferate industriale respective; c) în cazul în care deţinătorul unei linii ferate industriale intră în faliment, autoritatea care administrează falimentul va acorda deţinătorilor de linii ferate industriale din amonte de linia ferată industrială intrată în faliment dreptul de preemţiune pentru preluarea acesteia; d) în cazurile prevăzute la lit. b) şi c), dacă nici unul dintre deţinătorii de linii ferate industriale aflaţi în amonte nu este interesat în preluarea liniei ferate industriale, dreptul de preemţiune poate fi acordat Companiei Naţionale de Căi Ferate „C.F.R.” – S.A.

Articolul 17 din acelaşi act normativ, care prevedea că, în situaţia în care proprietarul unei linii ferate industriale de tranzit nu a obţinut acceptul conform art. 16 lit. a), acesta va menţine linia ferată industrială deschisă traficului feroviar, în condiţiile în care proprietarii de linii ferate industriale aflaţi în amonte vor prelua integral costurile de întreţinere şi exploatare a liniei de tranzit şi vor plăti o chirie pentru utilizarea terenului, proprietate privată, pe care se află linia ferată industrială, iar în cazul în care părţile nu cad de acord asupra nivelului chiriei, acesta se va stabili pe baza evaluării terenului din zona respectivă, făcută de un evaluator atestat, a fost abrogat prin Legea nr. 402/2004.

Însă, o asemenea împrejurare nu are relevanţă juridică în cauză, pentru că ar fi contrar principiilor care garantează proprietatea, ştiut fiind faptul că elementul definitoriu al dreptului de proprietate constă în aceea că titularul său are dreptul să beneficieze de toate serviciile unui bun, mai puţin de cele exceptate prin lege sau prin convenţie, spre deosebire de celelalte drepturi reale, care acordă dreptul de a beneficia numai de un grup de servicii sau de anumite servicii determinate.

Este de necontestat că terenul pe care se află situată calea ferată de tranzit este proprietatea recurentei S.C. E S.A. Timişoara. Tocmai de aceea, respectiva persoană juridică are, potrivit art. 480 din vechiul Cod civil (noul Cod civil nefiind incident în speţă, raportat la dispoziţiile art. 6), dreptul de a se bucura şi dispune de bun în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.

Conţinutul dreptului de proprietate este dat, în principal, de atributele acestuia: posesia, folosinţa şi dispoziţia. Or, jus utendi presupune exercitarea de către titularul dreptului de proprietate a unei stăpâniri efective asupra bunului în materialitatea sa, din punct de vedere fizic şi/sau economic, direct şi nemijlocit, prin putere proprie şi în interes propriu, sau de a consimţi ca stăpânirea să fie exercitată în numele şi în interesul lui de către o altă persoană.

Ceea ce se impune a fi luat în considerare, sub aspectul pretenţiilor financiare ale proprietarului terenului afectat de linia de cale ferată, este faptul că, deşi acesta este ţinut să nu dezafecteze linia de tranzit (art. 14 alin. 2 din ordonanţă prevăzând că, în cazul în care una sau mai multe linii ferate industriale sunt racordate la infrastructura feroviară publică, prin intermediul uneia sau mai multor linii ferate industriale, proprietarii de linii ferate industriale de tranzit sunt obligaţi să asigure, în limita capacităţii de transport existente, accesul nediscriminatoriu al vehiculelor feroviare ale operatorilor care au contracte de transport cu proprietarii de linii ferate industriale aflaţi în amonte), el are dreptul să primească o despăgubire corespunzătoare din partea beneficiarului, fiind lipsit, în virtutea unei dispoziţii legale, de una dintre atributele dreptului său de proprietate: folosinţa terenului afectat, prin aceasta dreptul său real fiind ştirbit şi, ca atare, legea dă drept la reparaţiune, situaţia fiind similară cu cea reglementată de art. 616 din Codul civil din 1864.

Faţă de cele arătate, este mai mult decât evident că soluţia tribunalului se impune a fi schimbată în parte, în sensul obligării intimatei S.C. A S.A. Timişoara şi la acoperirea pagubei cauzată proprietarului imobilului afectat de linia de cale ferată, despăgubirea fiind echivalentul lipsei de folosinţă a terenului în cauză.

În ceea ce priveşte cuantumul acestei despăgubiri, Curtea va avea în vedere concluziile expertizei tehnice întocmită în primul ciclu procesual de dl. expert I.G., care a stabilit această sumă la 19.575 lei/lună, echivalentul a 4.500 euro/lună, exclusiv T.V.A., iar referitor la perioada pentru care lipsa de folosinţă este datorată, pretenţiile recurentei S.C. E S.A. Timişoara sunt justificate doar în parte, respectiv începând cu data de 13 iulie 2011, şi nu pentru 3 ani anteriori formulării cererii, pentru simplul motiv că, numai prin notificarea din 12 iulie 2011, comunicată intimatei în 13 iulie 2011, pârâta reclamantă reconvenţional a încunoştinţat partea adversă de faptul că nu mai are interes în utilizarea liniei şi, în consecinţă, nici în menţinerea acesteia, având în vedere şi starea avansată de degradare, în contextul în care linia de cale ferată nu a mai fost utilizată de o lungă perioadă de timp de societate în activitatea desfăşurată. Aşadar, numai începând cu data de 13 iulie 2011, intimata S.C. A S.A. Timişoara este ţinută, raportat la dispoziţiile art. 17, coroborat cu art. 16 lit. a) din O.G. nr. 60/2004, să o despăgubească pe recurentă pentru lipsa de folosinţă a terenul afectat de această linie ferată industrială de tranzit. Criticile referitoare la greşita admitere a cererii principale sunt neîntemeiate, pentru că la dosar nu există probe care să ateste cu certitudine deblocarea căii ferate.

Recursul S.C. A S.A. Timişoara este nefondat, întrucât, pe de o parte, reclamanta, după depunerea răspunsului expertului la obiecţiuni, nu a solicitat efectuarea unei noi expertize tehnice judiciare, în conformitate cu art. 212 din Codul de procedură civilă, omologarea unei expertize extrajudiciare (depusă la dosar la termenul din 24 octombrie 2012) neputând avea loc, partea trebuind să-şi valorifice criticile formulate în legătură că modul de calcul folosit de specialist în condiţiile textului menţionat. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, la termenul de judecată din 13 aprilie 2012, reprezentantul recurentei reclamante, prezent la dezbateri, a declarat în mod expres în faţa tribunalului că nu are obiecţiuni la raportul de expertiză, aspect consemnat în procesul-verbal de şedinţă. Pe de altă parte, nici critica ce vizează defalcarea tarifului de acces la linia de cale ferată de tranzit proporţional cu gradul de utilizare a liniei de către fiecare dintre societăţile aflate în amonte, în funcţie de numărul de vagoane care trec pe linia ferată pentru fiecare beneficiar, nu este întemeiată, de vreme ce niciuna dintre aceste companii nu a fost atrasă în prezentul litigiu, ceea ce, bineînţeles, nu exclude dreptul reclamantei recurente de a solicita, de la respectivele societăţi, printr-o acţiune în regres, acest lucru. Nu în ultimul rând, deşi este real că expertul nu a arătat dacă tariful de 19.402 lei/an are sau nu inclusă taxa pe valoare adăugată, câtă vreme tribunalul, atunci când a obligat recurenta să plătească intimatei această sumă, nu a menţionat că T.V.A.-ul ar fi datorat, la rândul său, nemulţumirea părţii căzută în pretenţii nu este justificată.