S-a admis în mod corect excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, având în vedere că a fost făcută dovada faptului că tabloul în speţă nu se mai află în posesia sa, astfel că, raportat la
obiectul acţiunii – obligarea la predarea bunului mobil – nu există identitate între persoana sa şi cel obligat în raportul juridic, în care dreptul corelativ constă în respectarea proprietăţii reclamantei.
în cazul contractului de comodat, când comodatarul refuză restituirea bunului, comodantul are drept de opţiune între două acţiuni, o acţiune reală în revendicare şi o acţiune personală care derivă din contract, ce nu poate fi formulată împotriva terţilor care ar deţine lucrul împrumutat. Când comodatarul nu se mai află în posesia bunului, întrucât l-a încredinţat unei alte persoane, comodantul va putea acţiona împotriva terţului pe cale oblică, subrogându-se în drepturile comodatarului, putând cere de asemenea despăgubiri de la comodatar. în speţă, acţiunea formulată este una reală, iar nu una izvorând din contract, neaplicându-i-se regulile speciale din materia creanţelor.
C.A. Bucureşti, s. a IX-a civ. şi de propr. int., decizia nr. 172/R din 24 martie 2009, nepublicată
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la data de 3 decembrie 2003, reclamanta Muzeul Judeţean de Artă Prahova a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Muzeul Naţional de Artă al României, Ministerul Culturii şi , RA Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat obligarea acestora în solidar la predarea tabloului intitulat Flori (Trandafiri), D.G., cu plata cheltuielilor de judecată.
Reclamanta a arătat că tabloul menţionat este înscris în patrimoniul său, aşa cum rezultă din fişa de evidenţă având drept număr de inventar nr. 172, fiind o pictură în ulei pe placaj cu dimensiunile 0,410 x 0,337 cm.
în vederea organizării unei expoziţii aniversare a pictorului D.G., această lucrare a fost împrumutată fostului Muzeu R.S.R, la cererea acestuia, fără a mai fi ulterior restituită reclamantei.
Prin sentinţa civilă nr. 13104 din 12 decembrie 2005, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 1544 A din 3 octombrie 2006, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a admis apelul formulat de reclamanta Muzeul Judeţean de Artă Prahova împotriva sentinţei civile nr. 13104 din 12 decembrie 2005 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
S-a reţinut că în mod eronat prima instanţă a înlăturat reintroducerea în cauză a RA A.P.P.S. de către Tribunalul Bucureşti şi nu a
analizat acţiunea formulată de reclamanta menţionată în contradictoriu cu toate părţile ce au format obiectul acţiunii, aceasta echivalând cu o necercetare a fondului dedus judecăţii.
Prima instanţă, în rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 17253 din 12 decembrie 2007, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul Muzeul Judeţean de Artă Prahova, în contradictoriu cu pârâţii Muzeul Naţional de Artă al României, Ministerul Culturii şi Cultelor, RA Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, Ministerul Finanţelor Publice, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor şi Ministerul Culturii şi Cultelor, a respins acţiunea faţă de aceşti pârâţi ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, a obligat pârâţii Muzeul Naţional de Artă al României şi RA Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat să restituie reclamantului lucrarea „Flori” (Trandafiri) de D.G. aflată la vila „Lac 1″, a omologat raportul de expertiză întocmit de experta F.E.(I.).
In motivarea sentinţei s-a reţinut că tabloul „Flori” realizat de pictorul D.G. a fost predat în anul 1966, sub formă de împrumut, alături de alte două lucrări ale aceluiaşi autor către fostul Muzeu R.S.R., actualul Muzeu Naţional de Artă al României în vederea organizării unei expoziţii retrospective, că dintre aceste trei lucrări doar două au fost restituite reclamantei, pictura solicitată prin acţiune nefiind restituită, cu toate că în anul 1968 reclamanta a solicitat printr-o adresă restituirea, că potrivit adresei nr. 806/1974 a fostului Muzeu R.S.R., lucrarea în litigiu a rămas în custodia fostei Gospodării de Partid, iar ulterior, în anul 1985 a fost predată Oficiului Economic Carpaţi.
Lucrarea a rămas la această unitate administrativă până în anul 1982, perioada sa de custodie fiind prelungită. Ulterior, reclamantei i s-a adus la cunoştinţă împrejurarea că s-a solicitat predarea custodiei către o altă instituţie, respectiv Oficiul Economic Central Carpaţi, care s-a si realizat până în anul 1985.
Din anul 1990, reclamanta a prelungit custodia acestei lucrări, nefiind de acord cu transferarea acesteia la ultima instituţie care a solicitat custodia. Prin H.G. nr. 115/1990 s-a desfiinţat Oficiul Economic Central Carpaţi, iar bunurile aparţinând acestuia au fost preluate, pe bază de bilanţ, de către statul român, prin organele centrale şi locale ale acestuia. In condiţiile acestea, lucrarea solicitată de reclamantă rămâne în posesia actualei pârâte RA A.P.P.S., care nu deţine niciun act asupra acesteia.
La expertiza solicitată asupra lucrării de către Tribunalul Bucureşti, făcută de către experta F.E. (I.), a fost identificată ca fiind originalul acestei lucrări şi care se află în acest moment, cât şi la data expertizării, la Vila Lac 1, însă din cauza restricţiilor impuse de Serviciul de Pază şi Protecţie, lucrare a fost expertizată în altă locaţie.
în aceste condiţii, instanţa a reţinut că, în conformitate cu art. 3 din Legea nr. 182/2000 care protejează patrimoniul cultural mobil şi care face parte din proprietatea publică a statului, reclamanta îndeplineşte condiţiile prevăzute de această reglementare, respectiv să deţină această lucrare, care a aparţinut de drept acestei instituţii, fiind încadrată în categoria lucrărilor menţionate la art. 3 alin. (2) pct. 2 lit. a) al acestui act normativ. în conformitate cu dispoziţiile art. 5 şi art. 8 din acelaşi act normativ, reclamanta este îndreptăţită la restituirea acestei lucrări, pentru care a încheiat acte de împrumut şi, ulterior, de custodie cu succesoarele în drepturi ale fostului Muzeu R.S.R. în conformitate cu dispoziţiile art. 80 alin. (1) din acelaşi act normativ, bunul este încadrat în categoria celor care au fost împrumutate anterior anului 1946 şi care pot fi solicitate la restituire de instituţiile îndrituite, nefă- când parte din cele menţionate la alin. (2) din acelaşi articol de lege. în aceste condiţii instanţa a apreciat că cererea formulată de reclamantă este întemeiată.
în ceea ce priveşte calitatea procesuală a pârâtei RA A.P.P.S., instanţa a reţinut că această excepţie a fost soluţionată de către Tribunalul Bucureşti, prin decizia de casare nr. 1544 din 3 octombrie 2006, motiv pentru care nu se mai impune motivarea cu privire la această excepţie.
Prima instanţă a reţinut şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul de Finanţe şi Ministerul Culturii şi Cultelor, faţă de considerentele menţionate în hotărâre.
împotriva acestei hotărâri în termen legal au declarat apel pârâţii Muzeul Naţional de Artă al României şi RA A.P.P.S.
Apelanta-pârâtă RA A.P.P.S. a criticat hotărârea pe motive de nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că instanţa a stabilit greşit situaţia de fapt, întrucât din adresa nr. 4361/1968 rezultă că a existat acordul ca tabloul în litigiu să rămână în custodia Gospodăriei de Partid, că, pe de altă parte, în temeiul art. 469 C. civ., bunul a dobândit regimul juridic al imobilului în care a fost expus şi care se află în proprietatea publică a statului, că instanţa de fond nu a avut în vedere nici faptul că nu există avizul Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor.
Prin motivele de apel pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României critică hotărârea sub aspectul lipsei calităţii procesuale pasive, având în vedere că tabloul se află în deţinerea RA A.P.P.S.
Prin decizia civilă nr. 821 A din data de 17 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă, au fost admise apelurile, a fost schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul că a fost respinsă acţiunea, ca neîntemeiată.
în motivarea deciziei s-a reţinut că potrivit art. 80 din Legea nr. 182/2000, bunurile culturale mobile aflate în custodia unor instituţii publice nu pot fi restituite direct de acestea persoanelor fizice sau juridice care le-au depus în custodie, potrivit dreptului comun, la cererea scrisă a acestora, cu avizul Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor, că prima instanţa a stabilit corect situaţia de fapt în sensul că tabloul „Flori” al pictorului D.G. se afla în posesia RA A.P.P.S., fiind expus în Vila Lac 1, însă a obligat greşit cele două pârâte la restituire. Astfel, în ce priveşte pe apelantul Muzeul Naţional de Artă al României, din situaţia de fapt reţinută rezultă că nu are calitatea de detentor sau posesor al tabloului, prin urmare, este lipsit de calitate procesuală pasivă.
în ce priveşte apelul pârâtei RA A.P.P.S., s-a reţinut că dispoziţiile art. 469 C. civ. nu sunt incidente în speţă, întrucât tabloul nu a fost aşezat de proprietar asupra fondului, nefiind prins în lemnărie, că, pe de altă parte, cererea de restituire trebuia avizată de Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor, or, în cauză, acest aviz nu a fost solicitat sau obţinut, prin urmare, au fost încălcate dispoziţiile art. 80 alin. (1) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil.
împotriva deciziei menţionate anterior a declarat recurs reclamanta.
în motivarea recursului s-a arătat că hotărârea rec urată s-a dat cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, în ceea ce priveşte apelul RA A.P.P.S., respectiv a dispoziţiilor art. 80 alin. (1) din Legea nr. 182/2000 – motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a efectuat o adăugare la textul de lege în sensul că în lipsa avizului Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor, cererea de restituire se respinge, deşi textul de lege nu prevede în mod expres acest lucru. Or, în cazul în care legea nu distinge, judecătorul nu poate adăuga sau completa legea. Astfel, art. 80 alin. (1) din Legea nr. 182/2000 prevede că: „Bunurile culturale mobile depuse în custodia unor instituţii publice după data de 31 decembrie 1947 vor fi resti
tuite de către instituţiile deţinătoare persoanelor fizice sau juridice care le-au depus, potrivit dreptului comun, la cererea scrisă a acestora, cu avizul Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor”. în prezenta cauză nu se aplică acest text de lege, acţiunea fiind întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun şi nu pe dispoziţiile Legii nr. 182/2000, motiv pentru care instanţa de apel ar fi trebuit să motiveze hotărârea raportat la temeiul juridic al acţiunii indicat de reclamantă şi nu raportat la Legea nr. 182/2000, ce vizează o procedură administrativă.
în ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a Muzeului Naţional de Artă al României, recurenta a arătat că acest pârât are calitate procesuală pasivă, având în vedere făptui că Muzeul Judeţean de Artă Prahova a predat tabloul revendicat, sub formă de împrumut acestui pârât în vederea organizării unei retrospective aparţinând pictorului D.G. Ulterior, acest pârât a predat, la rândul său, tabloul fostului CC al R.S.R., fără acordul Muzeului Judeţean de Artă Prahova. Or, în condiţiile în care recurenta-reclamantă a împrumutat tabloul acestui pârât şi recurenta-reclamantă nu şi-a dat niciodată acordul ca acest pârât să împrumute tabloul unei alte unităţi, obligaţia de restituire a acestuia subzistă în solidar cu actuala deţinătoare a tabloului.
Intimatul Muzeul Naţional de Artă al României a formulat întâmpinare prin care a cerut respingerea recursului ca nefondat.
Prin decizia civilă nr. 172R din 24 martie 2009, Curtea a admis recursul formulat de recurentul-reclamant Muzeul Judeţean de Artă Prahova, a modificat în parte decizia recurată în sensul că a respins apelul declarat de RA A.P.P.S., ca nefondat, menţinând celelalte dispoziţii, pentru considerentele expuse mai jos.
Aşa cum corect a reţinut prima instanţă, tabloul „Flori” realizat de pictorul D.G. a fost predat în anul 1966, sub formă de împrumut, alături de alte două lucrări ale aceluiaşi autor către fostul Muzeu R.S.R., actualul Muzeu Naţional de Artă al României, în vederea organizării unei expoziţii retrospective, dintre aceste trei lucrări doar două fiind restituite reclamantei, pictura solicitată prin acţiune nefiind restituită, cu toate că în anul 1968 reclamanta a solicitat printr-o adresă restituirea. Potrivit adresei nr. 806/1974 a fostului Muzeu R.S.R., lucrarea în litigiu a rămas în custodia fostei Gospodării de Partid, iar ulterior, în anul 1985 a fost predată Oficiului Economic Carpaţi. Lucrarea a rămas la această unitate administrativă până în anul 1982, perioada sa de custodie fiind prelungită. Ulterior, reclamantei i s-a adus la cunoştinţă împrejurarea că s-a solicitat predarea custodiei către o altă instituţie, respectiv Oficiul Economic Central Carpaţi, care s-a şi
realizat până în anul 1985. Din anul 1990, reclamanta a prelungit custodia acestei lucrări, nefiind de acord cu transferarea acesteia la ultima instituţie care a solicitat custodia. Prin H.G. nr. 115/1990 s-a desfiinţat Oficiul Economic Central Carpaţi, iar bunurile aparţinând acestuia au fost preluate, pe bază de bilanţ, de către statul român, prin organele sale centrale şi locale. în aceste condiţii, lucrarea solicitată de reclamantă rămâne în posesia actualei pârâte RA A.P.P.S., care nu deţine niciun act asupra acestei lucrări.
La expertiza asupra lucrării, întocmită la solicitarea Tribunalului Bucureşti de către experta F.E.I., a fost identificată ca fiind originalul acestei lucrări şi care se află atât în acest moment, cât şi la data expertizării, la Vila Lac 1, aflată în administrarea RA A.P.P.S.
Apărarea intimatei RA A.P.P.S., în sensul că din adresa nr. 4631/1968 rezultă că a existat acordul ca tabloul în cauză să rămână în custodia fostei Gospodării de Stat, este nefondată, având în vedere că această adresă este emisă de Comitetul de stat pentru cultură şi artă, Oficiul pentru organizarea expoziţiilor de artă, fiind adresată CC la P.C.R, Secţia gospodărie de partid, în conţinutul ei fiind menţionată şi pictura în cauză, solicitarea fiind de a se restitui lucrările către muzeele de la care acestea proveneau ca urmare a închiderii expoziţiei pentru care acestea au fost împrumutate. Pe spatele acestui înscris a fost fotoco- piată adresa nr. 15/1980, prin care reclamanta în cauză solicita CC la P.C.R., Secţia gospodărie de partid, transferul lucrării către această secţie pentru a nu mai figura în inventarul său, cerere care a fost respinsă, conform adresei nr. 114/1980.
în ceea ce priveşte aplicarea art. 80 alin. (1) din Legea nr. 182 din 25 octombrie 2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil (în prezent, după republicare, art. 99) – „bunurile culturale mobile depuse în custodia unor instituţii publice după data de 31 decembrie 1947 vor fi restituite de către instituţiile deţinătoare persoanelor fizice sau juridice care le-au depus, potrivit dreptului comun, la cererea scrisă a acestora, cu avizul Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor” – de către instanţa de apel, ca impediment la restituire, în lipsa dovedirii existenţei avizului Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor, Curtea a constatat nelegală decizia atacată, având în vedere că, interpretând sistematic Legea nr. 182/2002, cu referire în mod special la art. 53, care reglementează atribuţiile Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor, rezultă că avizul acestei comisii are ca principal scop ţinerea unei evidenţe a bunurilor care fac obiectul acestei legi, neputând fi considerat un impediment la restituire.
Pe de altă parte, art. 80 alin. (1) din Legea nr. 182 din 25 octombrie 2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil (în prezent, după republicare, art. 99) reglementează modul de restituire a bunurilor culturale mobile depuse în custodia unor instituţii publice, după data de 31 decembrie 1947, de către instituţiile deţinătoare, iar nu de către instanţa de judecată care a fost sesizată de parte cu o cerere de restituire a bunului deţinut tără un titlu legal, după ce în urma repetatelor cereri făcute de-a lungul timpului, inclusiv după apariţia Legii nr. 182/2000, nu a obţinut un răspuns favorabil.
Curtea a constatat nefondate motivele de recurs referitoare la modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Muzeului Naţional de Artă al României, având în vedere că a fost făcută dovada faptului că tabloul în speţă se află în posesia RA A.P.P.S., iar nu a Muzeului Naţional de Artă al României, astfel că, raportat la obiectul acţiunii, obligarea la predarea tabloului intitulat „Flori” (Trandafiri), autor D.G., nu există identitate între persoana pârâtului şi cel obligat în raportul juridic, în care dreptul corelativ constă în respectarea proprietăţii reclamantului.
Reclamantul a cerut obligarea pârâţilor în solidar la restituirea tabloului, dar această cerere nu poate justifica în speţă calitatea procesuală pasivă a Muzeului Naţional de Artă al României, întrucât obligaţia de restituire a tabloului nu este solidară, reclamantul neavând alegerea de a cere oricărui debitor executarea integrală a prestaţiei care formează obiectul obligaţiei, conform art. 1039 C. civ. Atât timp cât tabloul este deţinut în fapt de către RA A.P.P.S., în mod evident tabloul nu poate fi restituit de către o altă persoană. Mai mult, solidaritatea pasivă trebuie dovedită, putând rezulta din convenţia părţilor sau din lege.
Faptul că reclamanta ar fi împrumutat tabloul pârâtului Muzeul Naţional de Artă al României şi că recurenta-reclamantă nu şi-ar fi dat acordul ca acest pârât să împrumute tabloul unei alte unităţi nu fac dovada solidarităţii pasive, atât timp cât nu s-a făcut dovada existenţei unei convenţii care să conţină acordul ambilor pârâţi în acest sens. In cazul contractului de comodat (împrumut), în cazul în care comodatarul refuză restituirea bunului, comodantul are drept de opţiune între două acţiuni, o acţiune reală în revendicare şi o acţiune personală care derivă din contract, care nu poate fi formulată împotriva terţilor care ar deţine lucrul împrumutat. Dacă comodatarul nu se mai află în posesia bunului, întrucât a încredinţat bunul unei alte persoane, comodantul va putea acţiona împotriva terţului pe cale oblică, subrogându-
se în drepturile comodatarului, putând cere de asemenea despăgubiri de la comodatar.
In speţă, acţiunea formulată este una reală, iar nu una izvorând din contract, neaplicându-i-se regulile speciale din materia creanţelor.
în consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (l)-(3) raportat la art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., Curtea a admis recursul, a modificat în parte decizia recurată în sensul că, în temeiul art. 296 raportat la art. 295 C. proc. civ., a respins apelul declarat de RA A.P.P.S., ca nefondat, menţinând celelalte dispoziţii.
