Lipsa discernământului în exprimarea voinţei relevă nu inexistenţa consimţământului, ci un viciu al acestuia, deoarece, în acest caz, consimţământul există. Aşadar, ne aflăm în faţa unui viciu de consimţământ, care atrage nulitatea relativă a actului de vânzare-cumpărare, ca sancţiune edictată în scopul protectiv al persoanei interesate, şi nu pentru protejarea unui interes general.
Când lipsa cauzei se datorează lipsei de discernământ, ambele elemente ale cauzei, scopul mediat şi cel imediat, lipsesc, deoarece în structura voinţei juridice intră consimţământul şi cauza, cu ambele sale componente, acestea presupunând existenţa discernământului, adică puterea de reprezentare a consecinţelor juridice ale manifestării de voinţă.
Şi în această situaţie, lipsa cauzei va atrage nulitatea relativă a actului juridic civil, deoarece aceasta este sancţiunea lipsei discernământului.
(Decizia nr. 1930 din 20 septembrie 2002 – Secţia a IV-a civilă)
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, la 8.09.1997, reclamanta O.A. a chemat în judecată pe pârâţii P.N. şi P.E. pentru anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de aceştia la 14.07.1992.
Prin Sentinţa civilă nr. 4304 din 13.04.2000, a fost admisă acţiunea, constatându-se nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare nr. 18.200 din 14.07.1992, încheiat între reclamantă şi pârât, părţile fiind repuse în situaţia anterioară.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în baza expertizei medico-legale efectuate în cauză, că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, reclamanta nu avea capacitatea psihică de apreciere critică a conţinutului şi mai ales a consecinţelor ce decurgeau din respectivul act.
împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii P.E. şi P.N.
La data de 26.09.2001, s-a dispus efectuarea unei noi expertize medico-legale care urma să stabilească prezenţa sau lipsa discernământului vânzătoarei (intimata-reclamantă) la momentul încheierii contractului.
La data de 21.01.2002, a fost depus raportul de expertiză medico-legală care concluzionează că, la data semnării contractului de vânzare-cumpărare, respectiv 14.07.1992, intimata-reclamantă avea discernământul abolit.
Analizând sentinţa apelată, prin prisma criticilor formulate de apelanţi, în raport de probele administrate în cauză şi faţă de dispoziţiile art. 315 din Codul de procedură civilă, tribunalul a constatat că apelul este fondat.
Conform deciziei de casare şi conform precizării făcute de reclamantă în şedinţa publică din 13.02.2002, se invocă nulitatea contractului de vânzare-cumpărare pentru lipsa discernământului vânzătoarei la data încheierii contractului. Lipsa discernământului în exprimarea voinţei (dovedită prin expertizele efectuate) nu relevă inexistenţa consimţământului, care ar atrage nulitatea absolută a contractului, ci un simplu viciu de consimţământ, astfel că în acest caz consimţământul există. Ne aflăm deci în faţa unui viciu de consimţământ, care nu atrage decât nulitatea relativă a contractului, sancţiunea nulităţii fiind prevăzută în vederea protejării persoanei interesate. De aceea, acţiunea în anularea contractului trebuia promovată în termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut în art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Cum, în cauză, acţiunea a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 la 8.09.1997, iar contractul a fost încheiat la 14.07.1992, rezultă că între momentul încheierii actului şi data acţionării în justiţie au trecut mai mult de 5 ani.
împotriva Deciziei civile nr. 430/2002, prin care s-a admis apelul pârâţilor, schimbându-se sentinţa, în sensul respingerii acţiunii precizate, ca prescrise, a declarat recurs reclamanta.
în motivarea recursului, reclamanta a arătat că, potrivit art. 948 din Codul civil, condiţiile esenţiale pentru valabilitatea unei convenţii sunt: capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii care se obligă, un obiect determinat şi o cauză licită.
Recurenta precizează că una din cele 4 condiţii de valabilitate este consimţământul, care, la rândul lui, pentru a fi valabil, trebuie să provină de la o persoană cu discernământ, însă, în speţă, lipseşte discernământul, iar sancţiunea este nulitatea absolută a actului încheiat în aceste condiţii.
Recursul, care poate fi încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, a fost considerat de către Curtea de Apel Bucureşti nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.
Lipsa discernământului în exprimarea voinţei relevă nu inexistenţa consimţământului, ci un simplu viciu al acestuia, deoarece, în acest caz, consimţământul există. Aşadar, ne aflăm în faţa unui viciu de consimţământ, care atrage nulitatea relativă a actului de vânzare-cumpărare, ca sancţiune edictată în scopul protectiv al persoanei interesate, şi nu pentru protejarea unui interes general, sancţiunea nulităţii relative operând ca nulitate de protecţie în privinţa actelor juridice încheiate cu lipsa discernământului.
Când lipsa cauzei se datorează lipsei de discernământ, ambele elemente ale cauzei, scopul mediat şi cel imediat, lipsesc, deoarece în structura voinţei juridice intră consimţământul şi cauza, cu ambele sale componente, acestea presupunând existenţa discernământului, adică puterea de reprezentare a consecinţelor juridice ale manifestării de voinţă. Şi în această situaţie, lipsa cauzei atrage nulitatea relativă a actului juridic civil, deoarece aceasta este sancţiunea lipsei discernământului.
Fiind vorba de sancţiunea nulităţii relative, acţiunea în anulare a contractului trebuia promovată în termenul de prescripţie de 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Faţă de aceste considerente, Curtea a respins recursul promovat de reclamantă, ca fiind nefondat.
