Constată că, la data de 22.04.2008, reclamantul S.S.A., în numele şi pentru
membrii de sindicat R.C.M., T.C., G.C., T.M., S.P.M., M.V., V.L.E., A.A., B.M., C.L., I.A.I., N.M.,
A.S.M., P.E. a chemat în judecată pe pârâtul S.S.S.M. pentru a fi obligat să le plătească
acestora despăgubiri egale cu contravaloarea tichetelor de masă de care ar fi trebuit să
beneficieze pe perioada 2005-2008 conform art.23 din O.U.G. nr.115/2004, cu modificările
ulterioare la valoarea actualizată, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii Sindicatul a arătat că reclamanţii sunt salariaţi în cadrul
cabinetelor medicale din şcoli şi grădiniţe, subunităţi aflate în structura organizatorică a
S.S.S.M..
S-a susţinut că deşi reclamanţii au desfăşurat activitate în perioada 2005-
2008 nu le-au fost acordate tichetele de masă potrivit O.U.G. nr.115/2004, cu modificările
ulterioare, conform Legii nr.142/1998.
Potrivit art.188 alin.1 din Legea nr.95/2006 spitalele sunt instituţii publice
finanţate integral din venituri proprii.
Art.23 din O.U.G. nr.115/2004 cu modificările ulterioare prevede că
personalul încadrat în unităţile sanitare publice finanţat integral din venituri proprii realizate prin
sistemul de asigurări sociale de sănătate beneficiază lunar de maximum 20 de tichete de masă,
fără a condiţiona sursele prin care unele subunităţi aflate în structura acestor unităţi primesc
anumite fonduri, respectiv de la bugetul de stat, singura condiţie impusă fiind aceea ca
beneficiarul să fie încadrat într-o unitate sanitară publică finanţată integral din venituri proprii,
fără a delimita locul său de muncă în cadrul unităţii angajatoare.
Serviciile medicale acordate de către cabinetele medicale din şcoli şi
grădiniţe integrate spitalelor teritoriale se suportă din fondul de asigurări sociale de sănătate
conform art.1 alin.2 din Ord.M.S. nr.653/2001.
La data de 9.01.2009 pârâtul S.O.S.S.M. a formulat cerere de chemare în
garanţie a M.S.P.prin reprezentantul său în teritoriu A.S.P.A. pentru ca, în cazul în care va
cădea în pretenţii, să fie obligat chematul în garanţie la virarea acestor sume, cu cheltuieli de
judecată.
În motivarea cererii pârâtul a invocat prevederile H.G. nr.529/2002 privind
finanţarea unităţilor sanitare şi a instituţiilor din reţeaua M.S.P. cheltuielile de personal pentru
salariaţii ce îşi desfăşoară activitatea în cabinete medicale şcolare şi stomatologice din grădiniţe,
şcoli şi din unităţile de învăţământ superior se realizează de la bugetul de stat.
Pârâtul a achitat toate drepturile de personal aprobate în Bugetul de venituri
şi cheltuieli alocat şi aprobat de A.S.P.A.. Pentru articolul bugetar 10.02 „tichete de masă” nu a
existat prevedere bugetară şi în consecinţă nu au fost efectuate cheltuieli cu această destinaţie.
La data de 23.01.2009, D.S.P.A. a formulat cerere de chemare în garanţie a
M.F.P. şi a M. S. pentru următoarele considerente:
M.F.P. este, prin Legea bugetului de stat, cea mai înaltă autoritate
legislativă a ţării, stabileşte volumul veniturilor şi a structurii acestora, dar şi al cheltuielilor pe
destinaţii pe fiecare ordonator principal de credite pentru bugetul de stat.
M.S. este ordonatorul principal de credite şi avizează bugetul de venituri şi
cheltuieli al D.S.P. potrivit prevederilor art.4 pct.49 din H.G. nr.862/2006 privind organizarea şi
funcţionarea M.S..
Totodată, Ord.M.S.P. nr.880/2006 privind aprobarea Regulamentului de
Organizare şi Funcţionare al Autorităţii de Sănătate Publică Judeţene şi a structurii
organizatorice a acestei autorităţi prevede la art.4 alin.1că „activitatea financiară a autorităţii de
sănătate publică judeţene se desfăşoară pe baza bugetului de venituri şi cheltuieli aprobat de
Ministerul Sănătăţii Publice, în condiţiile legii”.
D.S.P.A. a depus la dosar întâmpinare în raport de disp.art.115 Cod
procedură civilă prin care a invocat inadmisibilitatea cererii de chemare în garanţie având în
vedere lipsa raportului juridic dintre reclamant şi chematul în garanţie.
În speţă, S.O.S.S.M. are calitatea de angajator, iar reclamanţii de salariaţi
potrivit art.10 din Codul muncii, aceştia din urmă prestând muncă în schimbul salariului în baza
unui contract individual de muncă.
În conformitate cu Ordinul M.S.P. nr.880/2006 nu intră în atribuţiile acestei
instituţii acordarea drepturilor de natură salarială ale personalului din unităţile spitaliceşti.
Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată întrucât
potrivit art.1 din O.M.S. nr.653/2001 privind asistenţa medicală a preşcolarilor, elevilor şi
studenţilor „asistenţa medicală şi stomatologică a preşcolarilor, elevilor şi studenţilor se asigură
în cabinetele medicale şi stomatologice din grădiniţe, şcoli şi unităţi de învăţământ superior
înfiinţate ca urmare a reorganizării dispensarelor medicale din aceste unităţi, integrate în
structura spitalelor teritoriale şi finanţate de la bugetul de stat.
Salariaţii ale căror drepturi sunt finanţate de la bugetul de stat nu
beneficiază de tichete de masă.
Acestora le sunt aplicabile dispoziţiile legilor bugetelor de stat în raport de
care „în bugetele instituţiilor publice, indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare
inclusiv ale activităţilor finanţate integral din venituri proprii, înfiinţate pe lângă unele instituţii
publice, cu excepţia instituţiilor finanţate integral din venituri proprii nu se pot aproba sume
pentru acordarea tichetelor de masă întrucât în buget nu sunt prevăzute sume cu această
destinaţie”.
Chiar în art.1 alin.2 din Legea nr.142/1998 se arată că „tichetele de masă se
acordă în limita prevederilor bugetelor de stat, sau după caz, ale bugetelor locale, pentru
unităţile din sectorul bugetar şi în limita bugetelor de venituri şi cheltuieli aprobate potrivit legii,
pentru celelalte categorii de angajatori.”
Art.16 lit.c din HG 5/1999 privind Normele de aplicare ale Legii 142/1998
„este interzis salariatului comercializarea tichetelor de masă în schimbul unor sume de bani”,
motiv pentru care acordarea sumelor de bani drept contravaloare a tichetelor de masă
contravine legii.
Prin întâmpinarea depusă de M.F.P. s-a invocat excepţia inadmisibilităţii
cererii de chemare în garanţie motivat de faptul că temeiul unei cereri de chemare în garanţie
trebuie să îl constituie obligaţia de garanţie ce îi revine chematului în garanţie în baza legii sau a
contractului ori a unei obligaţii de restituire, condiţii care nu se regăsesc în cauza de faţă.
Între M.F.P.şi D.S.P.A. nu există nicio obligaţie de garanţie, opinia pârâtei
referitoare la competenţele legislative ale M.F.P. fiind eronată..
Creditele bugetare anuale sunt repartizate prin legea bugetară şi actele
normative de rectificare bugetară.
În conformitate cu art.21 alin.1 din Legea nr.500/2002privind finanţele
publice „ordonatorii principali de credite repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul
propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt
ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz, în raport cu sarcinile acestora, potrivit
legii.”
Conform dispoziţiilor H.G. nr.386/2007 şi ale Legii nr.500/2002 M.F.P.are în
domeniul finanţelor publice doar atribuţii în derularea procesului legislativ prin întocmirea
proiectului de lege pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite.
Prin sentinţa civilă nr.1081/CM/1 iulie 2009, Tribunalul Argeş, Secţia civilă a
admis acţiunea formulată de reclamant, în numele şi pentru membrii de sindicat şi a obligat
pârâtul să plătească reclamanţilor contravaloarea tichetelor de masă pentru perioada 1.01.2005-
31.12.2008, omologând raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză de expert Stănescu
Gheorghe, ce face parte integrantă din prezenta sentinţă.
Au fost admise cererile de chemare în garanţie a Ministerul Sănătăţii
Publice, formulate de către pârât şi D.S.P.A..
A fost obligat chematul în garanţie M.S.P., prin D.S.P.A. să vireze pârâtului
fondurile necesare achitării drepturilor băneşti menţionate.
A fost respinsă cererea de chemare în garanţie a M. F.P. şi a fost obligat
pârâtul să plătească Sindicatului suma de 700 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
În raport de disp.art.137 Cod procedură civilă, instanţa a analizat cu
prioritate excepţiile invocate la termenul de judecată din 25.06.2009.
Reclamanţii sunt salariaţi în cadrul cabinetelor medicale din şcoli şi
grădiniţe, subunităţi aflate în structura organizatorică a S.S.S.M..
Acordarea tichetelor de masă personalului din unităţile sanitare a fost
reglementată de O.U.G. nr.115/2004 care prevede în art.23 că începând cu data intrării în
vigoare a ordonanţei, personalul încadrat în unităţile sanitare publice finanţate integral din
venituri proprii realizate prin sistemul de asigurări sociale de sănătate beneficiază lunar de 20 de
tichete de masă.
H.G. nr.529/2002 privind finanţarea unităţilor sanitare şi a instituţiilor din
reţeaua M.S.F. prevede într-adevăr că finanţarea unităţilor sanitare şi a instituţiilor din reţeaua
M.S.F. se asigură în condiţiile legii de la bugetul de stat din bugetul fondului de asigurări sociale
de sănătate şi din alte venituri potrivit anexei hotărârii.
Aceeaşi hotărâre prevede la art.3 care sunt activităţile finanţate de la
bugetul de stat şi anume programele naţionale de sănătate, expertizarea, proiectarea şi
consolidarea unor construcţii , modernizarea, transformarea şi extinderea construcţiilor sanitare
existente, achiziţionarea de aparatură medicală, activitatea de diagnostic curativă şi de
reabilitare de importanţă naţională pentru recuperarea capacităţii de muncă.
Reiese aşadar că numai aceste activităţi sunt finanţate de la bugetul de stat,
serviciile medicale curative din cabinetele medicale, stomatologice din grădiniţe, şcoli şi unităţi
de învăţământ superior finanţate ca urmare a reorganizării dispensarelor medicale din aceste
unităţi integrate în structura spitalelor teritoriale sunt finanţate, potrivit Ord. 653/2001 al M.S.,
art.1 alin.2 din fondul de asigurări sociale de sănătate.
Este de reţinut de asemenea, că art.23 din O.U.G. nr.115/2004 prevede că
beneficiază de tichete de masă personalul încadrat în unităţi sanitare publice finanţate integral
din venituri proprii fără a face o altă distincţie cu privire la locul de muncă unde-şi desfăşoară
activitatea angajatul respectiv sau activitatea pe care acesta o desfăşoară.
Mai mult decât atât, în contractul colectiv de muncă la nivel e ramură
sanitară valabil pe perioada 2005-2007 şi înregistrat sub nr.2678/14/12.12.2005 este prevăzută
obligaţia angajatorului de a acorda tichete de masă potrivit Legii nr.142/1998 în raport de
prevederile legale stipulate pentru unităţi finanţate de la bugetul de stat şi de la bugetul
asigurărilor sociale.
Acordarea tichetelor de masă numai salariaţilor care-şi desfăşoară
activitatea efectiv în cadrul spitalului contravine atât contractului colectiv de muncă la nivel de
ramură sanitară cât şi O.U.G. nr.115/2004.
Nu poate fi reţinută apărarea pârâtului potrivit căreia acordarea unor sume
de bani reprezentând contravaloarea tichetelor de masă contravine legii întrucât acestea nu pot
fi comercializate, deoarece sunt admisibile cu titlu de despăgubiri datorate culpei angajatorului
pentru neacordarea lor la termen.
În consecinţă, în raport de cele menţionate prezenta acţiune s-a reţinut ca
fiind întemeiată şi a fost admisă ca atare.
Împotriva sentinţei instanţei de fond, în termen legal, a declarat recurs
D.S.P.A., criticând-o pentru nelegalitate, invocând dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă,
după cum urmează:
– prima instanţă nu a ţinut cont de susţinerea recurentei-pârâte în sensul
admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, motivat de faptul că intimaţii-reclamanţi nu
au raporturi de muncă cu recurenta, aceasta având numai rol de intermediar între M.S. şi
S.O.S.S.M.;
– instanţa de fond nu a luat în considerare faptul că intimaţilor-reclamanţi le
sunt aplicabile HG nr.529/2002, în sensul că unităţile în care lucrează intimaţii-reclamanţi sunt
finanţate de bugetul de stat şi nu din venituri proprii, situaţie faţă de care trebuia să se ia în
considerare faptul că în prezent nu există venituri pentru acordarea tichetelor de masă, situaţie
evidenţiată şi de Decizia nr.297/2002 pronunţată de Curtea Constituţională;
– în cazul în care, totuşi, ar fi fost admisă acţiunea prima instanţă trebuia să
se pronunţe pe acordarea tichetelor şi nu a contravalorii lor.
Intimaţii-reclamanţi au formulat o întâmpinare prin care au solicitat
respingerea recursului ca nefondat pe considerentul că, potrivit art.188 din Legea nr.95/2006,
spitalele sunt instituţii publice finanţate integral din venituri proprii, iar dispoziţiile art.23 din OUG
nr.115/2004 precizează că personalul încadrat în unităţile sanitare beneficiază lunar de 20 de
tichete de masă, fără a preciza sursele de finanţare, singura condiţie fiind aceea ca personalul
să fie încadrat într-o unitate sanitară.
În plus, acest drept este reglementat prin Contractul Colectiv de Muncă şi a
Legii nr.142/1998, iar susţinerea de a acorda concret tichete de masă nu poate fi luată în
considerare atâta vreme cât acestea nu se mai tipăresc, fiind legală acordarea contravalorii
acestora.
Referitor la pretinsa lipsă de calitate procesuală activă a recurentei-pârâte
se precizează de către intimaţii-reclamanţi că aceasta a fost chemată în judecată în calitate de
ordonator de credite.
Intimatul-pârât S.O.S.S.M. a formulat o întâmpinare, prin care a solicitat
respingerea recursului ca nefondat, precizându-se că această parte nu ar fi trebuit să fie
chemată în judecată, deoarece finanţarea se asigură de către M.S.P.prin recurenta-pârâtă, sens
în care intimata-pârâtă consideră că trebuie să achite doar plata drepturilor salariale.
Examinând actele şi lucrările dosarului şi sentinţa recurată prin prisma
motivelor de recurs invocate de recurenta-pârâtă, Curtea va constata că recursul este nefondat
pentru următoarele considerente.
Referitor la prima critică, prin care se invocă de către recurenta-pârâtă
excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pe considerentul că nu există raporturi de muncă între
recurentă şi intimaţii-reclamanţi, se reţine de către Curte că instanţa de fond a respins această
excepţie nu pentru considerentul că ar exista raporturi de muncă între cele două părţi, ci pentru
faptul că recurenta-pârâtă are calitatea de ordonator secundar de credite, calitate pe care, de
altfel, o şi recunoaşte în cuprinsul acestei critici prin invocarea faptului că are rol de intermediar
între M.S. şi S.O.S.S.M..
Cum finanţarea se asigură, într-adevăr, de către M.S.P., care are calitatea
de ordonator principal de credite, pe cale de consecinţă a şi fost admisă cererea de chemare în
garanţie a acestei instituţii.
HG nr.529/2002 privind finanţarea unităţilor sanitare şi a instituţiilor din
reţeaua M.S.F., prevede, într-adevăr, că finanţarea unităţilor sanitare şi a instituţiilor din reţeaua
M.S.se asigură în condiţiile legii de la bugetul de stat, din bugetul fondului de asigurări sociale
de sănătate şi din alte venituri, potrivit anexei acestei hotărâri. Aceeaşi hotărâre prevede la art.3
care sunt activităţile finanţate de la bugetul de stat şi anume: programele naţionale de sănătate,
expertizarea, proiectarea şi consolidarea unor construcţii, modernizarea, transformarea şi
extinderea construcţiilor sanitare existente, achiziţionarea de aparatură medicală, activitatea de
diagnostic curativă şi de reabilitare de importanţă naţională pentru recuperarea capacităţii de
muncă.
Reiese, aşadar, că numai aceste activităţi sunt finanţate de la bugetul de
stat, serviciile medicale curative din cabinetele medicale, stomatologice, din grădiniţe, şcoli şi
unităţi de învăţământ superior, înfiinţate ca urmare a reorganizării dispensarelor medicale din
aceste unităţi integrate în structura spitalelor teritoriale sunt finanţate, potrivit Ordinului
nr.653/2001 al M.S., art.1 alin.2, din fondul de asigurări sociale de sănătate.
Este de reţinut, de asemenea, că art.23 din OUG nr.115/2004, prevede că
beneficiază de tichete de masă personalul încadrat în unităţile sanitare publice, finanţate integral
din venituri proprii, fără a se face o altă distincţie cu privire la locul de muncă unde îşi
desfăşoară activitatea angajatul respectiv sau activitatea pe care acesta o desfăşoară.
Deşi intimaţii-reclamanţi au invocat raport juridic de muncă cu pârâtul
S.O.„S.S.”M. acesta din urmă a susţinut la instanţa de fond că reclamanţii nu pot beneficia de
prevederile art.23 din OUG nr.115/2004, în raport de dispoziţiile pct.1.11 din Anexa 1 la HG
nr.529/2002, potrivit cărora cabinetele medicale în cadrul cărora aceştia îşi desfăşoară
activitatea sunt finanţate integral de la bugetul de stat, afirmaţie total gratuită faţă de
considerentele arătate anterior.
De asemenea, dreptul la tichete de masă este reglementat prin art.139 din
Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură sanitară pe perioada 2005-2007, care prevede
obligaţia imperativă a angajatorului să acorde acest drept potrivit Legii nr.142/1998.
Potrivit dispoziţiilor art.188 din Legea nr.95/2006 „Spitalele publice sunt
instituţii publice finanţate integral din venituri proprii şi funcţionează pe principiul autonomiei
financiare. Veniturile proprii ale spitalelor publice provin din sumele încasate pentru serviciile
medicale, alte prestaţii efectuate pe bază de contract, precum şi din alte surse conform legii”.
Singura condiţie pentru a beneficia de tichetele de masă este aceea a
încadrării într-o unitate sanitară publică, criteriul angajării într-o subunitate fără personalitate
juridică, nefiind relevant atâta timp cât această subunitate este cuprinsă în structura
organizatorică a unităţii sanitare publice.
Din punct de vedere constituţional o hotărâre de Guvern nu poate adăuga şi
nu poate modifica o lege, iar actele normative în materie sunt unitare în reglementările
privitoare la acordarea tichetelor de masă în domeniul sanitar.
Astfel, Legea nr.142/1998 privind acordarea tichetelor de masă, reprezintă
dreptul comun în materie, respectiv cadrul general pentru toate activităţile din toate ramurile de
servicii la nivel naţional.
Nici legile bugetului de stat nu contravin acestor reglementări aplicabile
domeniului sanitar, deoarece acestea prevăd că instituţiile finanţate integral din venituri proprii
(cum este situaţia spitalelor) sunt excluse din categoria instituţiilor publice în bugetele cărora nu
sunt cuprinse sume pentru acordarea tichetelor de masă.
Contractul colectiv de muncă reprezintă legea părţilor, iar pârâta, la
momentul negocierii şi încheierii acestui act, avea cunoştinţă despre prevederile legale în
materie, asumându-şi obligaţia de acordare a tichetelor, obligaţie care trebuie respectată.
Culpa pârâtei rezidă şi în inactivitatea sa, care nu a făcut niciun demers în
vederea obţinerii de fonduri pentru îndeplinirea obligaţiei, care se întregeşte şi cu aceea de a
face orice în vederea îndeplinirii acesteia întocmai.
Dispoziţiile legale ulterioare de natură a modifica situaţia juridică referitoare
la dreptul de acordare a tichetelor de masă îşi produc efecte juridice numai în măsura în care ar
exista un raport de proporţionalitate între suspendarea acestor drepturi şi interesul general pe
care legiuitorul l-a urmărit prin edictarea normelor ce interziceau aprobarea sumelor de acordare
a tichetelor de masă.
Neexistând un raport de proporţionalitate care să justifice limitarea dreptului
salariaţilor la acordarea tichetelor de masă nu pot fi privaţi de acest drept legalmente dobândit în
patrimoniul fiecăruia.
Dreptul salariaţilor potrivit prevederilor Contractului Colectiv de Muncă de a
li se acorda tichete de masă reprezintă un drept de creanţă care se poate înscrie în noţiunea de
bunuri într-o accepţiune largă aşa cum este reglementată de dispoziţiile art.474 Cod civil
referitoare la bunurile mobile.
Potrivit art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, oricine are dreptul să-i fie respectată proprietatea asupra bunurilor sale,
restrângerea acestui drept absolut putând să se dispună numai pentru cauze de utilitate publică,
cu respectarea condiţiilor legale, precum şi a principiilor generale ale dreptului internaţional.
Existenţa dreptului salariaţilor de a primi tichete de masă este incontestabilă
aşa cum s-a mai afirmat, astfel că, de acest drept nu puteau fi privaţi decât pentru o cauză de
utilitate publică, respectându-se în acest sens un raport de proporţionalitate între interesul lor
particular de a păstra dreptul şi interesul general care justifica o limitare a acestui drept, în cazul
de faţă, o suspendare a executării lui ca urmare a nealocării sumelor necesare prin legile
bugetului de stat.
Nerespectarea principiului proporţionalităţii este contrară prevederilor
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului referitoare la apărarea dreptului de proprietate, motiv
pentru care în mod nelegal instanţa de fond a apreciat că dispoziţiile legale, evocate de către
recurentă se pot aplica în cauză, ele fiind contrare normelor de drept internaţional ce urmează
să fie aplicate cu prioritate.
Nefondată este şi susţinerea că trebuiau acordate în concret tichete de
masă, atâta vreme cât acestea nu se mai tipăresc, iar obligarea la contravaloarea acestora este
singura soluţie legală, reţinându-se culpa nejustificată a intimatei-pârâte referitoare la omisiunea
acordării acestora în termenul prevăzut de lege.
Faţă de cele arătate mai sus Curtea, în baza dispoziţiilor art.312 şi 316 Cod
procedură civilă, precum şi art.291 din Codul muncii, va respinge ca nefondat recursul declarat
de recurenta-pârâtă.
24. Relaţiile de muncă se bazează pe principiul bunei-credinţe şi a garantării dreptului la
protecţie împotriva şomajului; în pofida formulării limitative a art.64 alin.1 şi 2, dispoziţiile
sale trebuie aplicate şi în situaţiile vizate de art.65 alin.1.
Art.64 din Codul muncii
Legea nr.76/2002 privind asigurările de şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă
Potrivit art.64 din Codul muncii, angajatorul poate dispune
concedierea salariatului după notificarea cazului către A.T.O.F.M.
Textul art.64 nu are în vedere situaţia concedierii pentru motive care
nu ţin de persoana salariatului, fie că este vorba de o concediere individuală sau de una
colectivă, de unde ar rezulta că într-o atare situaţie angajatorul nu are obligaţia propunerii
altor locuri de muncă vacante sau, în caz contrar, de a solicita sprijinul A.T.O.F.M..
O asemenea soluţie ar fi însă contrară spiritului dispoziţiilor legislaţiei
muncii. Nu ar fi logic ca în cazul concedierii pentru inaptitudine fizică sau psihică ori
necorespundere profesională să se ofere un alt loc de muncă, or, după caz, să se
intervină la A.T.O.F.M., iar pentru desfiinţarea locului de muncă, pentru motive care nu ţin
de persoana salariatului, să nu se procedeze la fel.
De altfel, dispoziţiile Codului muncii se completează cu cele ale
C.C.M.U.N.N., care prevede, atunci când disponibilizările de personal nu pot fi evitate, a
se comunica fiecărui salariat dacă i se oferă sau nu un loc de muncă.
De asemenea, se completează şi cu cele ale Legii nr.76/2002 privind
asigurările de şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, potrivit cărora, în cadrul
restructurării activităţii care conduce la modificarea substanţială a numărului şi structurii
profesionale a personalului, angajatorii au obligaţia de a înştiinţa A.T.O.F.M. În practica
judiciară s-a apreciat că în pofida formulării limitative a art.64 alin.1 şi 2, dispoziţiile sale
trebuie aplicate şi în situaţiile vizate de art.65 alin.1, întrucât relaţiile de muncă se bazează
şi pe principiul bunei-credinţe şi a garantării dreptului la protecţie împotriva şomajului.
Astfel s-a decis că obligaţia respectivă este prealabilă desfacerii
contractului, încât omisiunea de a o aduce la îndeplinire atrage nulitatea acelei măsuri.
Cum intimata-recurentă nu şi-a îndeplinit obligaţia de a notifica situaţia
la A.T.O.F.M., în mod corect instanţa de fond a apreciat că decizia de încetare a
contractului de muncă a contestatoarei este lovită de nulitate absolută.
(Decizia civilă nr. 397/R-CM/09 Martie 2010)
