Citeste şi


Decizie de desfacere disciplinară a contractului de muncă. Lipsa unora dintre menţiunile prevăzute de art. 268 alin. 2 din Codul muncii. Nulitate absolută. Contracte de muncă


Codul muncii, art. 268 alin. 2

În conformitate cu art.268 alin.2 Codul muncii, sancţiunea nulităţii absolute a deciziei de concediere este aplicabilă în situaţia în care nu sunt inserate următoarele menţiuni: descrierea faptei care constituie abatere disciplinară; precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat; motivele pentru care au fost înlăturate apărările acestuia sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute de art. 267 alin. 3 nu a fost efectuată cercetarea; temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică.

În condiţiile în care pe formularul tipizat al deciziei de desfacere disciplinară a contractului de muncă al reclamantului, aflată în copie la dosar, în loc de descrierea faptei/faptelor săvârşite de angajat este făcută menţiunea „comisia de disciplină”, iar dispozitivul acestei decizii conţine numele reclamantului, domiciliul acestuia şi nicio altă menţiune care, în mod evident, trebuia făcută, întrucât formularul recomandă, prin spaţiile libere, acest lucru se constată că acestei decizii îi lipsesc, în mod evident, o parte din menţiunile obligatorii arătate anterior şi prevăzute expres sub sancţiunea nulităţii absolute prin dispoziţiile art. 268 alin. 2 lit. a şi b Codul muncii.

Presupusa comunicare a referatului comisiei de disciplină nu poate acoperi viciul de nulitate absolută constatat, întrucât dispoziţia legală imperativă nu permite cuprinderea în acte extrinseci a elementelor de fapt şi de drept care conduc la aplicarea unei sancţiuni disciplinare.

Prin Sentinţa civilă nr.1652 din 15 octombrie 2010, Tribunalul Mureş a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamantul S.C.A. în contradictoriu cu pârâta S.C. S.S. S.R.L. Sângeorgiu de Mureş, a anulat Decizia nr.495/15.03.2010, emisă de pârâtă, a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantului a tuturor drepturilor salariale de care a fost lipsit acesta, începând cu data de 15.03.2010 şi până la data reintegrării efective pe postul deţinut anterior concedierii.

Prin aceeaşi hotărâre s-au respins restul pretenţiilor reclamantului şi s-a respins acţiunea reconvenţională formulată de pârâta – reclamantă reconvenţională S.C. S.S. S.R.L. Sângeorgiu de Mureş, în contradictoriu cu reclamantul – pârât reconvenţional S.C.A.

Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut următoarele:

Reclamantul a fost încadrat la societatea pârâtă în meseria de tinichigiu auto, începând cu data de 06.12.2009, în baza contractului individual de muncă nr.14402/22 septembrie 2009, modificat prin actul adiţional nr.3/7.01.2010.

Prin Decizia nr.495/15.03.2010, pârâta l-a concediat pe reclamant, invocând prevederile art.264 alin.1 lit. „f” din Codul muncii.

Această decizie este lovită de nulitate absolută, în primul rând, pentru încălcarea dispoziţiilor imperative ale art.268 alin.2 lit. „a” şi lit. „b” raportat la art.76 – art. 77 din Codul muncii, deoarece nu conţine elementele speciale de validitate constând în descrierea faptei care constituie abatere disciplinară şi prevederile din regulamentul intern, iar angajatorul pârât nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere (fiind inadmisibilă trimiterea la acte extrinseci).

În al doilea rând, Decizia nr.495/15.03.2010 este lovită de nulitate absolută, pentru încălcarea dispoziţiilor art.60 alin.1 lit. „a” din Codul muncii, reclamantul fiind în incapacitate temporară de muncă.

În al treilea rând, decizia contestată este lovită în nulitate absolută, pentru încălcarea dispoziţiilor art.264 alin.1 din Codul muncii, deoarece nu este indicată sancţiunea disciplinară concretă şi individualizată aplicată, sancţiunea trebuind să fie expresă, iar nu subînţeleasă.

În consecinţă, văzând şi dispoziţiile art.76 – art. 78 din Codul muncii, instanţa a anulat decizia contestată şi a obligat pârâta la plata drepturilor salariale cuvenite reclamantului. În temeiul art. 274 C. proc. civ., s-a respins capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată, deoarece reclamantul nu a dovedit efectuarea acestora.

Cererea reconvenţională va fi respinsă ca vădit nefondată, pentru considerentele prezentate în continuare.

Prin adresa nr.5933/18 mai 2010, A.J.O.F. Mureş a înfiinţat poprirea asupra drepturilor salariale ale reclamantului – pârât reconvenţional, deci nu asupra fondurilor băneşti ale pârâtei – reclamante reconvenţionale, care nu este prejudiciată patrimonial sub nicio formă. Aceasta nici nu a contestat acest act execuţional la instanţa competentă, acceptându-l în mod tacit.

Apreciind asupra celor de mai sus, instanţa s-a pronunţat în sensul arătat.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs pârâta S.C. S.S. S.R.L. Sângeorgiu de Mureş, solicitând admiterea căii de atac, modificarea în parte a sentinţei atacate şi respingerea acţiunii principale.

În dezvoltarea motivelor de recurs recurenta a arătat că în mod greşit a făcut aplicarea instanţa de fond, a prevederilor art.268 alin.2 Codul muncii, întrucât decizia atacată a fost completată pe formularul tipizat agreat de I.T.M. Acest formulat nu are spaţiu suficient pentru descrierea motivelor care au dus la adoptarea deciziei de concediere. Din aceste considerente decizia de concediere este însoţită de un referat care face parte integrantă din actul atacat, referat comunicat reclamantului astfel că cerinţele cuprinse în art.268 alin.2 Codul muncii sunt îndeplinite.

Cu referire la sancţiunea aplicată recurenta a arătat că în partea dispozitivă a deciziei se arată că reclamantul este sancţionat conform art. 264 alin.1 lit. „f” Codul muncii. Întrucât textul de lege prevede expres această sancţiune „desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă”, redarea acestui text în cuprinsul deciziei nu reprezintă, altceva decât pretenţia unui formalism excesiv. În aceeaşi ordine de idei recurenta a arătat că nicio prevedere legală nu impune descrierea sancţiunii iar necunoaşterea legii nu este un motiv exonerator de obligaţii sau temei pentru anularea unui act.

În fine, cu privire la încălcarea dispoziţiilor art.60 alin.1 Codul muncii recurenta a arătat că incapacitatea temporară de muncă constituie un impediment la desfacerea contractului individual de muncă numai cu condiţia ca această situaţie să fie cunoscută de angajator.

Reclamantul a prezentat, cu ocazia cercetării disciplinare, actul medical însă a refuzat să-l depună întrucât a apreciat că are nevoie de o „garanţie”.

Cu referire la aceleaşi aspecte privitoare la concediul medical recurenta a mai arătat că reclamantul nu a respectat prevederile regulamentului de ordine interioară şi nu în ultimul rând, nu a folosit această apărare în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Pe de altă parte, se arată că, asupra realităţii afecţiunii sale, recurenta are rezerve întrucât la efectuarea controlului medical la angajare nu a fost depistată sau declarată nicio afecţiune cronică, respectiv, de natura celei la care face referire certificatul de concediu medical.

Reclamantul nu a formulat întâmpinare.

Examinând hotărârea atacată, Curtea a reţinut următoarele:

Soluţionând acţiunea formulată de reclamant, tribunalul a examinat legalitatea Deciziei nr.495/15.03.2010 emisă de pârâtă, şi a constatat, întemeiat, că aceasta este nulă, fiind dată cu încălcarea disp.art.268 alin.2 lit. „a şi b” Codul muncii.

Susţinerile recurentei potrivit cărora referatul întocmit cu ocazia cercetării disciplinare este parte integrantă din această decizie, iar referatul prin conţinutul său acoperă viciul constatat de instanţa de fond, nu pot fi primite.

Potrivit copiei de pe decizia atacată aflată la fila 6 dosar fond, rezultă, fără echivoc, lipsa oricărei trimiteri sau descrieri a abaterii disciplinare săvârşite de recurent şi, în egală măsură, lipsa oricărei menţiuni privind sancţiunea aplicată şi data de la care aceasta îşi produce efectele.

Potrivit formularului tipizat al deciziei aflată în copie la dosar, în loc de descrierea faptei/faptelor săvârşite de angajat este făcută menţiunea „comisia de disciplină”. Dispozitivul acestei decizii conţine numele reclamantului, domiciliul acestuia şi nicio altă menţiune care, în mod evident, trebuia făcută întrucât formularul recomandă, prin spaţiile libere, acest lucru.

În conformitate cu art. 268 alin.2 Codul muncii, sancţiunea nulităţii absolute a deciziei de concediere este aplicabilă în situaţia în care nu sunt inserate următoarele menţiuni: „descrierea faptei care constituie abatere disciplinară; precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat; motivele pentru care au fost înlăturate apărările acestuia sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute de art. 267 alin. 3 nu a fost efectuată cercetarea; temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică”.

Analizând norma imperativă descrisă mai sus prin raportare la conţinutul deciziei nr.495 din 15.09.2010, Curtea a constat că acesteia îi lipsesc, în mod evident, o parte din menţiunile obligatorii arătate anterior şi prevăzute expres sub sancţiunea nulităţii absolute prin dispoziţiile art. 268 alin. 2 lit. „a” şi „b” Codul muncii.

Presupusa comunicare a referatului comisiei de disciplină nu poate acoperi viciul de nulitate absolută constatat întrucât dispoziţia legală imperativă nu permite cuprinderea în acte extrinseci a elementelor de fapt şi de drept care conduc la aplicarea unei sancţiuni disciplinare.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea a apreciat că examinarea încălcării dispoziţiilor art.60 alin.1 lit. „a” din Codul muncii nu se mai impune a fi făcută întrucât decizia de concediere nu-şi poate produce efectele neîndeplinind condiţiile de validitate prevăzute expres de lege.

Prin prezentul recurs hotărârea pronunţată de tribunal nu a fost criticată sub aspectul modului de soluţionare a acţiunii reconvenţionale.

În conformitate cu dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., instanţa de recurs a respins ca nefondată calea de atac şi a menţinut ca legală şi temeinică hotărârea pronunţată de tribunal.