Prescripţia executării pedepsei închisorii. Întreruperea cursului prescripţiei


Cursul prescripţiei executării pedepsei se întrerupe prin începerea executării şi este suspendat în condiţiile prevăzute de art. 128 alin.2 Cod procedură penală. Întreruperea executării pedepsei închisorii în temeiul dispoziţiilor art.455 rap. la art.453 lit.a Cod procedură penală constituie un temei de suspendare a cursului prescripţiei.

 (Curtea de Apel Suceava – d.p. nr.290/6.06.2007)

Prin sentinţa penală nr. 697 din 18 mai 1993, Judecătoria Suceava a dispus condamnarea inculpatului S.M. pentru săvârşirea infracţiunilor de  ucidere din culpă prev. de art. 178 alin. 2 şi 5 Cod penal, la 7 ani şi 6 luni închisoare şi de vătămare corporală din culpă prev. de art. 184 alin. 2 Cod penal, la 2 ani închisoare, urmând ca prin contopire să execute pedeapsa cea mai grea sporită la 8 ani închisoare.

Împotriva inculpatului, arestat preventiv de la data de 29  mai 1992, s-a emis mandatul de executare a pedepsei nr. 855/93 din 21 februarie 1994.

Prin sentinţa penală nr. 1744 din 23 iunie 1994, Judecătoria Botoşani a admis cererea de întrerupere a executării pedepsei, în temeiul art. 453 lit. c Cod procedură penală, fiind în consecinţă pus în libertate la data de 7 iulie 1994.

Condamnatului i s-a menţinut în continuare întreruperea executării pedepsei în temeiul art. 453 lit. a Cod procedură penală, motivat de starea precară de sănătate, prin sentinţele succesive nr. 1002 din 3 octombrie 1994, nr. 463 din 11 aprilie 1995, nr. 1051 din 4 octombrie 1995, nr. 691 din 20 mai 1996 şi nr. 845 din 24 iunie 1996 ale Judecătoriei Suceava.

Deoarece prin ultima sentinţă s-a dispus întreruperea executării pedepsei până la „încetarea  stării de nevoie, respectiv până la  însănătoşire”, condamnatul nu a mai fost  reîncarcerat.

Constatând această situaţie, biroul de executări penale a formulat o contestaţie la executare în temeiul art. 461 alin. 1 lit. d Cod procedură penală şi art. 28 lit. a, d şi f din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, invocându-se faptul că întrucât întreruperea executării a dăinuit timp îndelungat pe baza unor acte medicale emise extrajudiciar de Serviciul de Medicină Legală Suceava, s-ar impune efectuarea unei expertize de către I.M.L. „Mina Minovici” Bucureşti pentru a se stabili afecţiunile de care suferă condamnatul precum şi dacă acestea ar putea fi tratate în reţeaua sanitară a D.G.P. sau  numai în cea din cadrul Ministerului Sănătăţii.

Deoarece în soluţionarea contestaţiei s-a efectuat o expertiză de către I.M.L. Iaşi prin care s-a concluzionat că S.M.  suferă de „hepatopatie cronică moderat activă şi în observare, ciroză hepatică şi insuficienţă renală prerenală”, afecţiuni care pot fi tratate în reţeaua sanitară a D.G.P., Judecătoria Suceava  a reţinut că termenul de întrerupere stabilit prin sentinţa nr. 845 din 24 iunie 1996 a expirat, iar condamnatul având o stare de sănătate mult îmbunătăţită poate să execute restul de pedeapsă.

Ca urmare, prin sentinţa penală nr.  560 din 6 iunie 2006, s-a admis sesizarea Biroului de executări penale şi s-a dispus reîncarcerarea condamnatului în executarea restului din pedeapsa de 7 ani şi 6 luni, sporul de 6 luni fiind  înlăturat anterior ca efect al graţierii conform Legii nr. 137/1997 a  celei aplicate pentru infracţiunea prev. de art. 184 alin. 2 Cod penal

Sentinţa a fost apelată de condamnat pentru nelegalitate şi netemeinicie motivând că judecătorul delegat cu executarea nu avea abilitatea de a formula contestaţie la executare ci se putea adresa instanţei numai pentru existenţa unei nelămuriri sau împiedicări ivite în cursul executării, ceea ce nu era cazul câtă vreme executarea fusese întreruptă.

Tribunalul Suceava – secţia penală găsind critica neîntemeiată şi că faţă de concluziile expertizei medico-legale efectuată de I.M.L. Iaşi şi de refuzul condamnatului de a se supune investigaţiilor medicale în lipsa cărora nu s-a  putut efectua noua expertiză de către I.M.L. „Mina Minovici” Bucureşti, hotărârea atacată este legală şi temeinică, prin decizia penală nr. 512 din 2 octombrie 2006 a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva deciziei, în termen legal,  condamnatul a acţionat cu recurs, motivând că reîncarcererea nu putea fi dispusă deoarece potrivit art. 126 alin. 1 lit. b Cod penal, a intervenit prescripţia executării pedepsei şi că  oricum contestaţia a rămas fără obiect câtă vreme prin sentinţa penală nr. 358 din 17 mai 2007 a Judecătoriei Suceava s-a admis o cerere de amânare a executării pedepsei pe durata a 6 luni – caz de casare prev. de art.  3859 pct. 18 Cod procedură penală.

Recursul este nefondat.

Este adevărat că potrivit art. 126 alin. 1 lit. b Cod penal executarea pedepselor de până la 15 ani se prescrie în termen de 5 ani plus durata pedepsei.

Este a se vedea însă că potrivit art. 127 alin. 1 Cod penal, cursul  termenului prescripţiei se întrerupe prin începerea executării pedepsei precum şi în cazul suspendării în condiţiile art. 128 alin. 2 Cod penal.

Aşadar, cum recurentul a început executarea pedepsei s-a întrerupt cursul prescripţiei.

Condamnatul a beneficiat într-adevăr de repetate întreruperi de executare a pedepsei perioade în care deşi nu a mai fost deţinut s-a aflat în continuare în evidenţă ca fiind în executare potrivit art. 457 alin. 2 Cod procedură penală, astfel că termenul prescripţiei s-a suspendat pe întreaga perioadă.

Că este aşa rezultă cu evidenţă din disp. art.  457 alin. 7 Cod procedură penală, potrivit căruia timpul cât executarea a fost întreruptă nu se socoteşte în executarea pedepsei.

Întreruperea executării constituie deci temei de suspendare a prescripţiei, ca un corolar firesc impus de însăşi existenţa unei cauze care împiedică continuarea executării.

În asemenea situaţie prescripţia îşi reia cursul din ziua în care a  încetat cauza de suspendare.

Existenţa unei sentinţe de amânare a executării pedepsei, invocată în motivarea recursului, fiind dată tocmai datorită faptului că s-a dispus  reîncarcerarea condamnatului prin hotărârea atacată cu recurs în prezenta cauză nu poate fi luată în considerare ca temei al modificării soluţiei în sensul solicitat, ci doar ca un impediment  la punerea în executare.