Citeste şi

  • Nu am gasit decizii asemanatoare!

Termenul de decădere pentru intentarea cererilor de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada comunistă.


Revendicare imobiliară.

Termenul de decădere pentru intentarea cererilor de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada comunistă.

Sediul materiei : art. 22 alin. 1 şi 5 din Legea nr. 10/2001.

Prin cererea din 22.03.2012, reclamanta B. E. M. l-a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, solicitând obligarea acestuia la restituirea imobilului situat în  sector 1, Bucureşti, precum şi la plata sumei de 24.000 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului pentru perioada 1 aprilie 1976-1 ianuarie 2012.

În motivare, a arătat că antecesorul său, I. I, unchiul mamei sale M E., a dobândit prin cumpărare imobilul situat în  sector 1, Bucureşti, care a fost preluat abuziv de către stat prin decizia nr. 1377/26.09.1975 emisă de Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti.

La data de 25.07.2005 a notificat P. M. B. solicitând retrocedarea imobilului, dar prin adresa din 10.10.2005 Primăria Municipiului Bucureşti a respins solicitarea acesteia. Prin notificarea nr. 496921/05.12.2005 reclamanta a revenit asupra cererii sale, solicitând aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 247/2005, dar P. M. B. nu a răspuns acestei solicitări. A procedat şi la notificarea A.N. R.P., în vederea acordării de despăgubiri aferente imobilului, dar nu i s-a acordat câştig de cauză La termenul din data de 26.09.2012, reprezentantul reclamantei a precizat că a formulat prezenta cerere de chemare în judecată, întrucât nu s-a soluţionat notificarea în baza Legii nr. 10/2001.

Prin sentinţa civilă nr. 16386/26.09.2012, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti – Secţia Civilă.

În motivare, instanţa a reţinut că prin acţiunea formulată în prezenta cauza se urmăreşte valorificarea drepturilor asupra unui imobil preluat de către stat de la autorul reclamantei şi pentru care s-a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

În consecinţă, competenţa de a soluţiona cauza în primă instanţă aparţine tribunalului, în raport de dispoziţiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 şi ţinând seama de Decizia nr. XX/2007 pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenta de soluţionare a celui de-al doilea capăt de cerere, accesoriu, se stabileşte în funcţie de obiectul capătului principal de cerere, faţă de prevederile art. 17 C.proc.civ.,

După declinare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă sub nr. 596/3/2013.

Prin sentinţa civilă nr. 1205/31.05.2013, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, reclamanta a făcut dovada că este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în sensul dispoziţiilor art. 4 din acelaşi act normativ, cu condiţia formulării notificării prevăzute de art. 22 din Legea 10/2001, în termenul de 6 luni de la intrarea în vigoare a acestei legi, termen ce a fost ulterior prelungit prin mai multe acte succesive până la data de 14.08.2002.

Reclamanta nu a făcut dovada că ar fi declanşat procedura administrativă prevăzută de Legea 10/2001, care la art. 22 pct. 5 arată că nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării, atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie, măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Susţinerea reclamantei că ar fi formulat notificare prin cererea înregistrată sub nr. 6137/25.07.2005, înăuntrul termenului reglementat prin Legea nr. 247/2005, nu poate fi reţinută, întrucât acest act normativ nu dispune repunerea în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, ci doar arată modalitatea în care urmează să se acorde măsurile reparatorii.

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta, care a susţinut nelegalitatea acesteia sub aspectul greşitei aplicări a dispoziţiilor Legii nr. 247/2005, care repune în termen cererile pentru restituirea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada comunistă.

De asemenea, greşit instanţa a reţinut incidenţa excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în raport cu prevederile Legii nr. 10/2001, împrejurarea înstrăinării imobilelor către foştii chiriaşi nefiind de natură să împieteze asupra dreptului fostului proprietar de a promova acţiunea pe calea dreptului comun. De altfel, legea specială nu conţine dispoziţii substanţiale sau de procedură, prin care să interzică promovarea acţiunii în revendicare.

Statul trebuie să adopte măsuri pentru a înlătura obstacolele care împiedică vechii proprietari să obţină restituirea bunurilor. Or, Curtea Europeană a stabilit că Fondul Proprietatea nu funcţionează într-o manieră susceptibilă de a conduce la o despăgubire efectivă a foştilor proprietari.

Curtea reţine că recursul nu este întemeiat.

Astfel, în raport de modul în care a fost motivată cererea de chemare în judecată şi de precizarea acţiunii la termenul din 26.09.2012, corect  Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a stabilit temeiul juridic al acţiunii constând în dispoziţiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 şi decizia nr. XX/2007 pronunţată în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Conform art. 26. alin. 3 din Legea nr. 10/2001, decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură, poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii investite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.

În interpretarea dispoziţiilor art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, prin decizia nr. XX din 19.03.2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite a stabilit cu putere obligatorie că, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.

Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa pronunţată, verificându-şi competenţa, a soluţionat cauza tot în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nu ca instanţă de drept comun, în cadrul unei acţiuni în revendicare.

Ca urmare, criticile din recurs privind greşita soluţionare a acţiunii în revendicare şi a excepţiei inadmisibilităţii unei astfel de acţiuni, sunt lipsite de temei.

Acţiunea nu a fost respinsă ca inadmisibilă, ci pe considerentul că reclamanta a fost decăzută din dreptul de a obţine restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului, ca urmare a neintentării notificării în termenul prevăzut de art. 22 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.

Conform acestui text, persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni (prelungit cu încă 6 luni) de la data intrării în vigoare a prezentei legi, persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului. Astfel fiind, termenul pentru intentarea notificării de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 1945 – 1989, a expirat la data de 14.08.2002, cum just a reţinut prima instanţă.

Potrivit art. 22 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, nerespectarea acestui termen atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Pe bună dreptate, prima instanţă a reţinut că reclamanta este decăzută din dreptul de a intenta notificare şi de a obţine astfel, o reparaţie în baza Legii nr. 10/2001, de vreme ce aceasta nu a introdus notificarea înăuntrul termenului prevăzut de lege, ci la data de 25.07.2005.

Este eronată susţinerea recurentei precum că, prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, persoanele îndreptăţite ar fi fost repuse în termenul de formulare a notificării, căci, din examinarea acestui titlu, rezultă că prevederile sale vizează doar regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru care au fost formulate notificările în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Conform art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, statul are dreptul de a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general şi de a aduce limitări modului de redobândire a acestora.

Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante nici o restricţie cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor şi de a alege condiţiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate (a se vedea Slivencko împotriva Letoniei).

Ca urmare, stabilirea prin lege a unui termen de decădere pentru intentarea cererilor de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada comunistă, nu încalcă prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

În condiţiile stabilirii inexistenţei dreptului la despăgubiri, modul de funcţionare a Fondului Proprietatea, respectiv a Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, este irelevant în speţă.

Aşa fiind, reţinând netemeinicia tuturor motivelor de recurs, recursul a fost respins  , ca nefundat.

( C.A.B. secţia a IV a civilă –  DECIZIA CIVILĂ NR.38R/10.01.2014 )