Revendicare prin comparare titluri de proprietate. Admisibilitatea actiunii în revendicare prin comparare de titluri introdusa dupa intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001. Preferabilitatea titlului fostului proprietar reconfirmat prin hotarâre judecatoreasca în raport cu titlul chiriasului cumparator.
(CURTEA DE APEL BUCURESTI – SECTIA A III-A CIVILA SI PENTRU CAUZE CU MINORI SI DE FAMILIE DECIZIA CIVILA NR.496/16.03.2009)
Prin cererea înregistrata la data de 11.04.2002 sub nr.5436/2002 pe rolul Judecatoriei Sectorului 2 Bucuresti, reclamantul W.P.C. a chemat în judecata pe pârâtii D.C.N. si D.A.G.E., solicitând instantei, pronuntarea unei sentinte prin care sa se dispuna obligarea pârâtilor la lasarea în deplina proprietate si linistita posesie a apartamentului nr.7 situat în B., b-dul C. I (fosta R., nr.38), nr.28, sector 2, evacuarea pârâtilor din acest apartament si obligarea lor la plata cheltuielilor de judecata.
Motivându-si actiunea, reclamantul a sustinut ca prin sentinta civila nr.6851/14.05.1999 pronuntata de Judecatoria Sectorului 2 Bucuresti, definitiva si irevocabila prin decizia civila nr.2702R/07.09.2000 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti – Sectia a IV-a Civila, s-a admis cererea sa de revendicare formulata împotriva C.G.M.B., cu privire la apartamentul mentionat în petitul actiunii.
În considerentele acestei sentinte s-a retinut ca imobilul a apartinut autorului reclamantului – W.C., în baza contradictoriu de vânzare-cumparare autentificat sub nr.27398/19.12.1925, iar ulterior a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului, în baza Decretului nr.92/1950, desi proprietarul era exceptat de la nationalizare.
S-a învederat de reclamant ca pârâtii au dobândit acelasi apartament prin contractul de vânzare-cumparare nr.121/30.10.1996 încheiat cu P.M.B., prin mandatar, în baza Legii nr.112/1995, iar titlul de proprietate al reclamantului este preferabil titlului pârâtilor, deoarece este mai vechi si provine de la adevaratul proprietar, pe când titlul pârâtilor provine de la stat, care nu a avut niciodata un titlu valabil asupra apartamentului.
În finalul actiunii, reclamantul a sustinut ca nu sunt aplicabile în speta dispozitiile Legii nr.10/2001, care deroga partial de la principiile dreptului comun, întrucât aceasta a intrat în vigoare la 08.02.2001 si se aplica, conform principiului neretroactivitatii legii civile, doar actelor încheiate înainte de intrarea sa în vigoare.
Pârâtii au depus la dosar întâmpinare prin care au solicitat respingerea actiunii formulata de reclamant, ca neîntemeiata, sustinând ca au cumparat apartamentul în litigiu la data de 30.09.1996, în baza Legii nr.112/1995, cu respectarea tuturor dispozitiilor acestei legi si cu buna-credinta.
Prin sentinta civila nr.5414/06.06.2002, Judecatoria Sectorului 2 Bucuresti a respins actiunea ca nefondata si a dispus restituirea catre reclamant a taxei de timbru în suma de 2.225.617 lei.
Pentru a hotarî astfel, instanta de fond a retinut ca desi, din probele administrate a rezultat dreptul de proprietate al autorului reclamantului asupra apartamentului revendicat prin actiune, trecerea acestuia în mod abuziv în proprietatea statului si restituirea lui în proprietatea reclamantului prin sentinta civila nr.6851/14.05.1999, actiunea în revendicare formulata de catre acesta împotriva pârâtilor nu poate fi primita în raport de dispozitiile art.46 din Legea nr.10/2001 si de buna – credinta a pârâtilor la dobândirea apartamentului, dovedita prin probele administrate în cauza.
Împotriva sentintei instantei de fond a formulat apel reclamantul, iar prin decizia civila nr.2243 A din 24.10.2002 pronuntata de Tribunalul Bucuresti – Sectia a IV-a Civila, s-a admis apelul, s-a schimbat în tot sentinta instantei de fond în sensul admiterii actiunii, obligarii pârâtilor sa lase reclamantului în deplina proprietate si linistita posesie imobilul din B., b-dul C.I, nr.28, ap.7, sector 2 si obligarii reclamantului la plata cheltuielilor de judecata în cuantum de 6.000.000 lei.
Pentru a decide astfel, instanta de apel a retinut ca nu pot fi retinute în cauza dispozitiile art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001, deoarece una dintre conditiile cumulative prevazute de acest text de lege este ca pârâtii sa fi cumparat imobilul în litigiu cu respectarea Legii nr.112/1995.
S-a considerat de tribunal ca nu s-a respectat aceasta conditie, deoarece, Legea nr.112/1995 permitea doar vânzarea imobilelor trecute cu titlu valabil în proprietatea statului, ori, în speta, prin sentinta civila nr.6851/14.05.1999 s-a stabilit ca trecerea apartamentului în proprietatea statului s-a facut fara titlu valabil.
Prin cererea înregistrata la 06.12.2002 apelantul – reclamant a solicitat instantei de apel completarea deciziei civile nr.2243/24.10.2002 pronuntata de Tribunalul Bucuresti – Sectia a IV-a Civila, în sensul pronuntarii acestei instante si asupra capatului de cerere având ca obiect evacuarea pârâtilor, argumentat prin faptul ca acestora nu le sunt aplicabile dispozitiile O.U.G. nr.40/1999.
Prin decizia civila nr.24 A din 09.01.2003 Tribunalul Bucuresti – Sectia a IV-a Civila a respins, ca nefondata, cererea de completare formulata de catre apelantul – reclamant.
Pentru a decide astfel, tribunalul a retinut ca intimatii pârâti nu beneficiaza de dispozitiile O.U.G. nr.40/1999, deoarece titlul lor nu a fost anulat în instanta, iar atâta timp cât acestia au fost obligati prin decizia a carei completare se cere sa transmita posesia imobilului catre reclamant, nu vor putea invoca vreo aparare în executarea acestei obligatii.
Împotriva deciziei instantei de apel au declarat recurs intimatii – pârâti criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie.
Prin motivele de recurs s-a sustinut ca instanta de apel a cazut în capcana întinsa de reclamant si a comparat titlurile autorilor partilor, conform dreptului comun, fara sa observe ca titlul invocat de catre acesta era reprezentat de catre o hotarâre judecatoreasca pronuntata în contradictoriu cu o persoana care nu avea calitate procesuala pasiva, respectiv Primaria Municipiului Bucuresti care nu mai era proprietar al apartamentului revendicat de reclamant.
În opinia recurentului, instanta de apel a gresit si atunci când a retinut nemotivat, ca dispozitiile Legii nr.10/2001, respectiv art.45 alin.2 din aceasta lege speciala, nu sunt aplicabile în speta, deoarece pârâtii nu ar fi respectat conditiile prevazute de Legea nr.112/1995, desi în fata instantei de fond chiar reclamantul acceptase ca actul de vânzare-cumparare al pârâtilor a fost încheiat cu respectarea acestei legi.
Acest act de vânzare-cumparare a fost încheiat cu trei ani înaintea pronuntarii hotarârii judecatoresti invocata de catre reclamant, la o data la care nici o persoana nu facuse demersuri pentru restituire, pe cale administrativa sau judecatoreasca.
S-a învederat ca recurentii – pârâti sunt cumparatori de buna credinta si, în consecinta, sunt aparati de dispozitiile art.46 din Legea nr.10/2001 si chiar mai mult, daca s-ar accepta ca statul a vândut acestora un bun al carui proprietar aparent era, ei sunt oricum aparati de buna credinta, necazând în sarcina acestora verificarea corectitudinii aplicarii Decretului nr.92/1950.
S-a sustinut ca titlul de proprietate al recurentilor – pârâti este preferabil în raport cu titlul reclamantului, fiind mai caracterizat, iar reclamantul poate primi despagubiri pentru imobilul nationalizat, conform Legii nr.10/2001.
Intimatul – reclamant a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat exceptia nulitatii recursului, în conformitate cu dispozitiile art.302 Cod procedura civila si art.303 Cod procedura civila, având în vedere faptul ca recursul a fost depus la Curtea de Apel Bucuresti si nu la instanta a carei hotarâre se ataca, nu a fost declarat si motivat înlauntrul termenului de recurs, iar motivele invocate nu se încadreaza în motivele de nelegalitate prevazute de lege.
Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat, sustinând ca în mod corect instanta de apel a retinut inaplicabilitatea în cauza a dispozitiilor art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001.
S-a sustinut ca, o data ce imobilul a fost restituit reclamantului înca din anul 1999, interpretarea recurentilor în sensul ca acestia s-ar putea adresa pentru acordarea de despagubiri, ar conduce implicit la solutia ca Legea nr.10/2001 sa fie o noua lege de nationalizare.
În ceea ce priveste motivul de recurs referitor la omisiunea instantei de apel de a se pronunta asupra unui capat de cerere, s-a învederat de catre intimatul – reclamant ca aceasta critica a facut obiectul unei cereri de completare a deciziei instantei de apel, cerere solutionata de catre instanta de apel în sensul respingerii capatului de cerere privind evacuarea pârâtilor.
La termenul de judecata din data de 04.04.2003, recurentii – pârâti, prin aparator, au invocat exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantului, sustinând ca din certificatul de mostenitor nr.103 emis la data de 08.11.1999 de notar public Scarlat Ciudoescu, rezulta ca, unicul succesor al lui W.C. este W.G.T., în calitate de fiu si nu W.P.C. (reclamantul).
Aparatorul intimatului – reclamant a solicitat suspendarea judecarii cauzei în temeiul dispozitiilor art.244 pct.1 Cod procedura civila, învederând ca pe rolul Judecatoriei sectorului 6 Bucuresti se afla dosarul nr.8778/2002 ce are ca obiect constatarea nulitatii certificatului de mostenitor nr.103/08.11.1999, invocat de recurentii – pârâti în sustinerea exceptiei lipsei calitatii sale procesuale pasive.
Prin încheierea de sedinta pronuntata la data de 04.04.2003, instanta de recurs a dispus suspendarea judecarii cauzei pâna la solutionarea irevocabila a dosarului nr.8778/2002 al Judecatoriei sectorului 6 Bucuresti.
Împotriva acestei încheieri au declarat recurs pârâtii, sustinând ca suspendarea judecatii este lipsita de temei legal, iar instanta avea obligatia de a se pronunta asupra exceptiei lipsei calitatii procesuale active invocata.
Prin decizia civila nr.4960 pronuntata la 25.11.2003 de Înalta Curte de Casatie si Justitie, în dosarul nr.2595/2003 s-a respins recursul declarat de pârâti împotriva încheierii de suspendare a judecarii cauzei ca fiind nefondat.
Prin cererea depusa la 21.11.2008, intimatul – reclamant a solicitat repunerea pe rol a cauzei sustinând ca litigiul care a atras suspendarea prezentului recurs a fost solutionat în mod irevocabil, astfel cum rezulta din sentinta civila nr.7426/27.11.2003 pronuntata de Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti, definitiva prin decizia civila nr.233 A din 21.02.2007 a Tribunalului Bucuresti – Sectia a III-a Civila si decizia civila nr.367 din 28.02.2008 a Curtii de Apel Bucuresti – Sectia a III-a Civila si pentru Cauze cu Minori si de Familie.
Prin încheierea pronuntata în sedinta publica din 26.01.2009, instanta de recurs a dispus repunerea pe rol a cauzei, retinând ca la dosar s-au depus dovezi privind solutionarea irevocabila a cauzei avuta în vedere la suspendarea recursului, în conformitate cu dispozitiile art.244 pct.1 Cod procedura civila.
La acelasi termen de judecata, s-a depus la dosar cerere de interventie în interesul intimatului – reclamant de catre petentii W.E., W.A.G. si W.M., prin care s-a solicitat respingerea recursului formulat de recurentii – pârâti ca fiind neîntemeiat.
În motivarea cererii, s-a sustinut ca potrivit tranzactiei autentificata sub nr.633/17.10.2002 de BNP Papiniu Andreea Alexandra, intervenientii si reclamantului sunt coproprietari asupra imobilului situat în B., b-dul C.I, nr.28 (fost nr.38), sector 2.
Apartamentul revendicat de reclamant prin actiune face parte din acest imobil, a fost dobândit de autorul intervenientilor si al reclamantului prin cumparare si a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului, actiunea de revendicare formulata de reclamant fiind, în opinia acestuia, întemeiata.
Prin încheierea de sedinta pronuntata la 26.01.2009, instanta a admis în principiu cererea de interventie accesorie.
La data de 09.03.2009, recurentii – pârâti au depus la dosar întâmpinare la cererea de interventie depusa la termenul anterior prin care au invocat inadmisibilitatea actiunii de revendicare prin comparare de titluri, formulata de reclamant, exceptia prescriptiei achizitive prin jonctiunea posesiei, iar pe fond, a solicitat sa se constate ca titlul lor de proprietate este preferabil în raport cu titlul de proprietate invocat de pârâti.
La acelasi termen de judecata, intimatul – reclamant prin aparator a învederat ca nu întelege sa mai sustina exceptia nulitatii recursului, întemeiata în drept pe dispozitiile articolului 302 Cod Procedura Civila si argumentata în fapt prin gresita depunere a cererii de recurs la Curtea de Apel Bucuresti, iar recurentii – reclamanti, prin aparator, au învederat ca nu înteleg sa mai sustina exceptia lipsei calitatii procesuale active a intimatului – reclamant, în raport de cererea de interventie accesorie depusa în recurs si de tranzactia anexata acestei cereri.
A fost sustinuta la acest termen de judecata doar exceptia nulitatii recursului, argumentata prin neîncadrarea criticilor dezvoltate de recurent în motivele de nelegalitate reglementate strict si limitativ de articolul 304 Cod Procedura Civila, exceptie respinsa de instanta de recurs, ca fiind neîntemeiata, pentru motivele de fapt si de drept prezentate în încheierea de sedinta de la acest termen.
Analizând cu prioritatea impusa de lege motivele de recurs invocate de recurenti prin întâmpinarea la cererea de interventie accesorie, calificate de catre acestia ca fiind motive de ordine publica, Curtea va retine urmatoarele:
Inadmisibilitatea actiunii în revendicare formulata de intimatul – reclamant, argumentata prin faptul ca un imobil ce intra sub sfera de reglementare a Legii nr.10/2001 nu poate fi revendicat decât în baza acestei legi speciale si nu printr-o actiune de drept comun, reprezinta o exceptie de procedura absoluta, care poate fi invocata de parte în orice faza procesuala, conform articolului 294 alin.1 Cod Procedura Civila, inclusiv prin formularea unui motiv de recurs de ordine publica, peste termenul legal de motivare a recursului.
Analizând aceasta exceptie, Curtea va retine ca este neîntemeiata, având în vedere urmatoarele considerente:
Admisibilitatea actiunii în revendicare având ca obiect imobile trecute în proprietatea statului în perioada 06.03.1945 – 22.12.1998, înstrainate chiriasilor în conditiile Legii nr.112/1995, întemeiata în drept pe dispozitiile dreptului comun rezulta în primul rând din dispozitiile articolului 6 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia. Conform acestui text de lege bunurile preluate de stat fara un titlu valabil, inclusiv cele obtinute prin vicierea consimtamântului, pot fi revendicate de fostii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparatie, instantele judecatoresti fiind competente sa stabileasca valabilitatea titlului.
În februarie 2001 a intrat în vigoare Legea nr.10/2001, lege speciala în materia unor astfel de imobile, care prevede însa o procedura de restituire administrativa, obligatorie si prealabila sesizarii instantei de judecata, doar pentru imobilele aflate în administrarea statului sau a altor persoane juridice, nu si pentru cazul locuintelor aflate în proprietatea altor persoane, inclusiv în proprietatea chiriasilor cumparatori.
În lipsa unei proceduri speciale de restituire a imobilelor aflate în proprietatea chiriasilor cumparatori, ramân aplicabile dispozitiile de drept comun si dispozitiile Legii nr.213/1998, fostul proprietar sau mostenitorii acestuia putând solicita instantei de judecata sa stabileasca nevalabilitatea titlului statului si sa-i restituie în natura imobilul, prin compararea titlului sau de proprietate cu titlul invocat.
O astfel de solutie respecta atât dispozitiile articolului 6 din Legea nr.213/1998, cât si dispozitiile constitutionale care ocrotesc si garanteaza dreptul de proprietate, articolul 17 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului si, nu în ultimul rând, este în concordanta cu practica Curtii Europene a Drepturilor Omului, obligatorie conform articolului 20 din Constitutie pentru instantele nationale.
Admisibilitatea actiunii în revendicare, având ca obiect un imobil ce cade sub incidenta Legii nr.10/2001, rezulta si din decizia civila nr.33/2008 pronuntata de Înalta Curte de Casatie si Justitie, în recurs în interesul legii (invocata de recurenti), în considerentele careia se retine expres ca existenta Legii nr.10/2001 nu exclude, în toate situatiile, posibilitatea de a se recurge la actiunea în revendicare, caci este posibil ca reclamantul într-o atare actiune sa se poata prevala de un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr.1 aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
S-a considerat de instanta suprema ca în astfel de cauze este necesar a se analiza, în ce masura legea interna intra în conflict cu Conventia si daca admiterea actiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit.
În speta dedusa judecatii, reclamantul invoca sentinta civila nr.6851/14.05.1999 pronuntata de Judecatoria Sectorului 2 Bucuresti, definitiva si irevocabila, prin care s-a retinut nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului si s-a admis actiunea de revendicare formulata de catre acesta.
O astfel de hotarâre judecatoreasca combinata cu lipsa oricarei despagubiri a reclamantului în toata aceasta perioada, reprezinta bun în sensul Conventiei si exclude inadmisibilitatea actiunii de revendicare de drept comun formulata de catre acesta.
Prin întâmpinarea la cererea de interventie accesorie, recurentii au invocat, în subsidiar (pentru ipoteza în care instanta ar aprecia ca actiunea de revendicare formulata potrivit dreptului comun este admisibila) si prescriptia achizitiva asupra imobilului revendicat de reclamant prin actiune. Au sustinut ca atâta timp cât reclamantul se prevaleaza, pentru admiterea actiunii sale, de dispozitiile dreptului comun în materie de revendicare, trebuie sa dea dovada de consecventa si sa accepte ca recurentii – pârâti pot invoca în aparare prescriptia achizitiva, reglementata tot de dreptul comun.
Conform dispozitiilor articolului 303 coroborat cu articolul 306 din Codul de Procedura Civila, motivele de recurs se formuleaza, sub sanctiunea nulitatii, în termenul legal de recurs (15 zile de la comunicarea hotarârii recurate), exceptie facând doar motivele de ordine publica, cum este si cazul exceptiei privind inadmisibilitatea actiunii analizata anterior de instanta de recurs.
Prescriptia achizitiva reprezinta un mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra unui imobil, dar si o sanctiune ce se aplica adevaratului proprietar al imobilului, nediligent cu bunul sau în tot timpul si în conditiile prevazute prin lege.
Ea poate fi invocata de partea interesata atât pe cale de actiune, cât si pe cale de exceptie, aceasta ultima cale fiind aleasa si de recurentii din prezenta cauza.
Indiferent de modalitatea procedurala aleasa de parte pentru invocarea unei astfel de prescriptii, dobândirea dreptului de proprietate asupra unui imobil prin uzucapiune nu poate fi ceruta direct în recurs si aceasta pentru ca partea potrivnica sa nu fie lipsita de cele doua grade de jurisdictie (fond si apel).
Faptul ca prescriptia achizitiva poate fi invocata oricând atât pe cale de actiune, cât si pe cale de exceptie, nu trebuie confundat cu posibilitatea partii de a formula o astfel de cerere direct în recurs, cu încalcarea dispozitiilor articolului 294 alin.1 Cod Procedura Civila si a regulii de drept civil ce impune respectarea tuturor gradelor de jurisdictie prevazute de lege.
În consecinta, aceasta nu poate constitui nici un motiv de ordine publica a deciziei instantei de apel, recursul fiind limitat conform articolului 304 pct.1-9 Cod Procedura Civila, doar la nelegalitatea deciziei recurate din punct de vedere al cererilor cu care aceasta instanta a fost legal învestita si nu din prisma unei sau unor cereri formulate omissio medio, direct în recurs.
Pe fondul cauzei, Curtea va retine ca recursul este nefondat, având în vedere urmatoarele considerente:
Imobilul revendicat, în parte, prin actiune, situat în B., B-dul C. nr.28 a fost proprietatea autorului intimatului – reclamant si al intervenientilor accesorii – W.C., conform actului autentic de vânzare – cumparare nr.27398/1.12.1925, înscris în cartea funciara sub nr.11307/1925 si a fost trecut în patrimoniul statului prin nationalizare, în baza Decretului nr.92/1950.
La data de 10.04.1980, W.C. a decedat, de pe urma sa ramânând ca mostenitori reclamantul si intervenientii, care îsi justifica astfel calitatea procesuala în prezenta cerere de revendicare imobiliara.
Imobilul proprietatea autorului intimatului-reclamant si al intervenientilor a fost trecut în proprietatea statului prin nationalizare, în baza Decretului nr.50/1992 si, ulterior, apartamentul nr.7, a fost închiriat recurentilor – pârâti.
La data de 30.10.1996 s-a încheiat, în baza Legii nr.112/1995, contractul de vânzare – cumparare nr.121, prin care Primaria Municipiului Bucuresti prin mandatar a înstrainat recurentilor – pârâti acest apartament.
La data de 14.05.1999, Judecatoria Sectorului 2 Bucuresti a pronuntat, în dosarul nr.19155/1998, sentinta civila nr.6851, definitiva si irevocabila, prin care, dupa ce a constatat ca imobilul proprietatea autorului reclamantului a fost preluat fara titlu valabil, a obligat C.G.M.B. sa-l restituie reclamantului.
Desi aceasta hotarâre s-a pronuntat ulterior încheierii actului de vânzare – cumparare invocat de catre recurentii – pârâti, nu poate fi ignorata de instanta, astfel cum se doreste de catre recurenti, având în vedere dispozitiile articolului 20 din Constitutia României si jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului în astfel de situatii, obligatorie pentru instanta nationala.
În astfel de situatii, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a retinut, în repetate rânduri, ca vânzarea de catre stat a unui bun al altora, chiar atunci când este anterioara confirmarii în justitie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, iar tertii au fost de buna – credinta, reprezinta o privare de bun.
A retinut apoi ca o astfel de privare, combinata cu lipsa totala a despagubirii, cum s-a întâmplat si în cazul intimatilor, este contrara articolului 1 din Protocolul nr.1 (cauzele Strain, Porteanu, Penescu etc.).
O astfel de solutie a fost pronuntata de Curtea Europeana a Drepturilor Omului si prin Hotarârea din 08.03.2007, în care se retine ca s-a încalcat articolul 1 din Protocolul nr.1 atunci când s-a respins intimatului – reclamant din prezenta cauza cererea având ca obiect revendicarea altui apartament situat în acelasi imobil, înstrainat în conditii similare altui chirias.
Prin decizia nr.33/2008 pronuntata de Înalta Curte de Casatie si Justitie, în recurs în interesul legii, s-a statuat, tot cu putere obligatorie pentru instante, ca existenta Legii nr.10/2001, ca lege speciala, nu exclude posibilitatea de a se recurge la actiunea în revendicare, în cazul în care reclamantul se prevaleaza de un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr.1, astfel cum s-a aratat si cu ocazia dezlegarii exceptiei privind inadmisibilitatea actiunii de revendicare, formulata de recurenti, ca si motiv de recurs de ordine publica.
S-a apreciat ca în astfel de cazuri, instanta trebuie sa verifice, în functie de circumstantele concrete ale cauzei, în ce masura legea interna intra în conflict cu Conventia, în caz de raspuns afirmativ devenind incidente dispozitiile articolului 20 din Constitutie, care obliga instanta nationala sa aplice dispozitiile internationale si nu legea interna aflata în conflict cu aceasta.
În cauza dedusa judecatii, intimatul – reclamant are un bun în sensul Conventiei, care intra sub protectia articolului 1 din Protocolul nr.1.
Conform acestui articol orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale si nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica si în conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.
Având de ales practic între protectia oferita de articolul 1 din Protocolul nr.1 dreptului de proprietate al intimatilor si speranta legitima, creata fara îndoiala recurentilor în momentul în care a expirat termenul prevazut de Legea nr.10/2001 pentru anularea în instanta a contractului lor de vânzare – cumparare, instanta apreciaza ca se bucura de preferabilitate dreptul intimatilor, reconfirmat si prin hotarâre judecatoreasca irevocabila, în conditiile în care, dreptul de proprietate al recurentilor – pârâti, a fost dobândit de la stat, acesta din urma neavând vreodata un titlu legal pentru detinerea si înstrainarea imobilului.
În consecinta, apreciind ca decizia instantei de apel este legala, Curtea va dispune în baza articolului 312 Cod Procedura Civila coroborat cu articolul 304 pct.9 Cod Procedura Civila respingerea recursului ca fiind nefondat.
În baza articolului 274 Cod Procedura Civila, Curtea va obliga recurentii la plata sumei de 2.564,45 lei cheltuieli de judecata catre intervenientul W.A.G..
În baza aceluiasi text de lege si a dispozitiilor articolului 1169 Cod Civil, Curtea va respinge cererea intimatului – reclamant privind obligarea recurentilor la plata cheltuielilor de judecata ca fiind nedovedita.
