Citeste şi

  • Nu am gasit decizii asemanatoare!

Cerere de divorţ întemeiată de către reclamant pe culpa sa exclusivă. Lipsa pârâtei la administrarea probei cu interogatoriu


Potrivit  art. 993 alin.(3) C.civ. dacă din dovezile administrate rezultă că numai reclamantul este culpabil de destrămarea căsătoriei, cererea acestuia va fi respinsă ca neîntemeiată. În contextul în care  reclamantul a solicitat ca desfacerea căsătoriei să se dispună cu reţinerea culpei sale exclusive, criticile acestuia sunt lipsite de orice urmă de interes legitim şi fără nici o relevanţă concretă în cauză. Efectul prezumţiei de neprezentare la interogatoriu a pârâtei este de mărturisire deplină sau început de dovadă, ori în cauză aceasta este în sensul reţinerii culpei exclusive a reclamantului.

Prin cererea formulată şi înregistrată la Judecătoria R.V.  din data de 9 decembrie 2014, astfel cum a fost completată la data de 19 decembrie 2014,  reclamantul M. M. G. a chemat-o în judecată pe pârâta M. M., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună desfacerea căsătoriei dintre ei din vina exclusivă a soţului reclamant; pârâta să revină la numele avut anterior căsătoriei; exercitarea în comun a autorităţii părinteşti cu privire la minorii M. I. R., şi M. M. F.; stabilirea domiciliului minorilor la tată, respectiv la adresa din Municipiul C., judeţul D.; obligarea pârâtei la pensie de întreţinere în favoarea celor doi minori, în raport de veniturile  pe care le realizează; atribuirea către pârâtă a  beneficiului contractului de închiriere cu privire la locuinţa construită prin programe ANL şi obligarea acesteia să plătească o indemnizaţie de instalare. 

La data de 19 decembrie 2014 reclamantul şi-a completat cererea principală în sensul că a solicitat să se ia act că renunţă la capătul  de cerere privind atribuirea către pârâtă a beneficiului contractului de închiriere, reiterând motivele de divorţ  prezentate în cererea principală.

În fapt,  reclamantul a arătat că s-a căsătorit cu pârâta la data de 15.09.2001, din căsătorie rezultând minorii M. I. R., şi M. M. F., stabilindu-şi domiciliul comun în casa părinţilor săi, în prezent pârâta domiciliază în locuinţa ANL atribuită din Fondul Locativ de Stat. A susţinut reclamantul că însă de la începutul căsătoriei între ei au existat anumite divergenţe care s-au acutizat în timp datorită firii dificile a pârâtei şi a geloziei excesive a acesteia.

În anul 2007 pârâta a intrat într-o relaţie extraconjugală însă la acel moment având copilul în vârstă de 5 ani au continuat relaţiile de căsătorie. Neînţelegerile s-au accentuat în primăvara anului 2013 când pârâta a început să-i adreseze foarte des injurii, expresii şi cuvinte jignitoare fără motiv şi pe fondul certurilor l-a agresat fizic, toate aceste aspecte având loc în prezenţa copiilor. Datorită faptului că sunt firi diametral opuse şi au puncte de vedere diferite cu privire la aspectele vieţii, au apărut discuţii tot mai dese care au dus la o evidentă răcire a relaţiilor, aşa încât relaţiile dintre soţi sunt grav şi iremediabil vătămate, continuarea căsătoriei nemaifiind posibilă.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe disp. art. 324, 373, 379 lit.b, 400, 529 şi următoarele C. civ.

În dovedirea cererii a solicitat încuviinţarea probelor cu înscrisurile anexate, ancheta psiho-socială şi proba cu doi martori.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii.

În motivare, pârâta a susţinut că de la începutul căsătoriei au locuit cu părinţii reclamantului şi cu cei doi minori rezultaţi din căsătorie şi niciodată nu a existat o stare tensionată care să conducă la despărţirea în fapt. Împreună cu părinţii reclamantului s-au ocupat de creşterea şi educarea minorilor care sunt ataşaţi de ambii părinţi, nu au fost traumatizaţi psihic de comportamentul ei. Nu a avut faţă de reclamant un comportament agresiv şi a fost alături de acesta când a avut probleme de sănătate. Dorinţa reclamantului de a se pronunţa divorţul este o rătăcire de moment, relaţiile nefiind grav şi iremediabil vătămate, în prezent locuind împreună, având o viaţă de familie normală.

În drept au fost invocate disp. art. 205 C.pr.civ. iar în dovedire a solicitat audierea celor doi martori propuşi de reclamant.

Potrivit disp. art. 127 C.pr.civ., s-a constatat  că Judecătoria R.V.  este  competentă în soluţionarea cauzei.

Instanţa, în virtutea rolului activ, a dispus efectuarea unei anchete sociale la domiciliul părţilor, Primăria mun. C. – Serviciul de autoritate Tutelară înaintând referatul  întocmit cu adresa nr.  500 din 20 ianuarie 2015.

A fost audiată şi minora M. I. R., potrivit disp. art. 226 C.pr.civ. şi art. 264 C. civ .

Prin sentinţa civilă nr. 285/16.02.2015, Judecătoria R.V.  a luat act că reclamantul renunţă la capătul de cerere privind atribuirea beneficiului contractului de închiriere, a respins cererea având ca obiect divorţ cu minori, atribuire beneficiu contract de închiriere, formulată de reclamantul M.M.G.  şi  a luat  act că reclamantul nu solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că  părţile s-au căsătorit la Primăria C. la data de 15 septembrie 2011, căsătoria fiind înregistrată în Registrul stării civile la nr. 1243 din aceeaşi dată, aşa cum rezultă din copia certificatului de căsătorie depus la dosar, stabilindu-şi domiciliul conjugal în Municipiul C., judeţul D., din căsătoria părţilor au rezultat minorii M. I. R.  şi M. M. F..

Reclamantul în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu a indicat un motiv temeinic care să conducă la desfacerea căsătoriei în înţelesul disp. art. 373, lit. b din noul C. Civ., precizând doar că între el şi pârâtă nu mai există comunicare şi sentimente de afecţiune, împrejurare ce generează reproşuri şi  certuri între ei, fără a preciza în vreun fel care este culpa pârâtei în destrămarea relaţiilor de familie. Acestea în condiţiile în care declaraţiile martorilor audiaţi trebuie analizate şi interpretate prin prisma motivelor de divorţ invocate de reclamant şi raportat la acestea.

Răcirea relaţiilor dintre soţi, lipsa de comunicare şi afecţiune, afirmat ca motiv determinant de divorţ în cuprinsul cererii de chemare în judecată, nu este dovedit de către reclamant, cu mijloace de probă suficiente şi adecvate, sarcina probei revenind acestuia potrivit disp. art. 249 C.pr.civ..

Astfel din declaraţiile martorilor audiaţi M. M. şi M. T., părinţii reclamantului, rezultă că părţile sunt separate în fapt în prezent însă discuţiile existente între cei doi soţi nu s-ar datora culpei pârâtei, ci dimpotrivă faptului că reclamantul s-ar fi angajat într-o relaţie extraconjugală cu o altă femeie.

Martorii au arătat că părţile s-au înţeles bine la începutul căsătoriei până în luna iunie 2013, când între părţi au intervenit discuţii cu privire la o relaţie extraconjugală a reclamantului, cei doi soţi locuind în prezent în camere separate în apartamentul părţilor reclamantului. Martorii au precizat că discuţiile dintre soţi sunt normale într-o familie şi cei doi se pot împăca pentru a-şi creşte împreună cei doi copii ce sunt puternici ataşaţi de părinţi şi de bunici.

S-a reţinut din declaraţiile martorilor că cei doi soţi se sprijineau reciproc în problemele privind obţinerea locurilor de muncă şi probleme de sănătate. Părinţii reclamantului au menţionat că în prezent relaţia dintre soţi este tensionată din vina ambilor însă ,ca în orice familie, au apreciat că se poate rezolva această situaţie  printr-o discuţie calmă, fără a-şi manifesta orgoliile.

Mai mult, minora M. I. R., ascultată în camera de consiliu, a arătat că nu doreşte ca părinţii ei să divorţeze şi vrea să stea împreună cu aceştia, cu fratele ei şi cu bunicii.

Instanţa dând eficienţă disp. art. 933 alin. 3 C.pr.civ. potrivit cărora „Dacă pârâtul nu a formulat cerere reconvenţională, iar din dovezile administrate rezultă că numai reclamantul este culpabil de destrămarea căsătoriei, cererea acestuia va fi respinsă ca neîntemeiată, cu excepţia cazurilor prev. de art. 943 C.pr.civ.”, dispoziţii care nu sunt incidente în cauză, întrucât  din probele administrate nu s-a făcut dovada că părţile sunt separate în fapt de peste doi ani. 

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel  reclamantul, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei  atacate, în sensul admiterii  cererii  de chemare în judecată şi  să  se dispună  desfacerea căsătoriei  din culpa exclusivă a reclamantului, exercitarea în comun a autorităţii  părinteşti  asupra minorilor, stabilirea locuinţei  minorilor la tată şi  obligarea pârâtei  să  execute obligaţia de întreţinere  prin plata unei  pensii  de întreţinere stabilită  în funcţie de veniturile acesteia.

În motivarea apelului, reclamantul a arătat,  în esenţă, că instanţa de fond nu  a parcurs  în totalitate  faza  procedurii  prealabile  fixării  primului  termen de judecată, în sensul că  după  comunicarea cererii  de chemare în judecată  pârâtei  nu  s-a  aşteptat  expirarea termenului  de 25 de zile de la comunicarea cererii, sau  după  caz  depunerea de către pârâtă  a întâmpinării anterior expirării  acestui  termen, emiţând la data de 23.12.2014 citaţiile  pentru  primul termen de judecată. Procedând astfel, apreciază  că instanţa i-a produs o  vătămare, în sensul că  nu  a avut posibilitatea pregătirii  apărării  faţă de  pretenţiile  pârâtei dat  fiind faptul  că  locuieşte la o  distanţă  foarte mare  de localitatea  unde se află  sediul  instanţei, neavând astfel posibilitate  să studieze dosarul  înainte de  termenele de judecată.

Întrucât  pârâta a depus  întâmpinarea  după  termenul  prev. de art. 201 alin. 1 C.pr.civ. a solicitat decăderea acesteia  din dreptul de  a mai  propune probe  şi  de a invoca excepţii de ordine relativă, însă  instanţa nu  s-a pronunţat  în niciun fel  cu  privire la această  solicitare şi  nu  a aplicat pârâtei  sancţiunea prev. de art. 208 alin. 2 C.pr.civ., a solicitat  aplicarea disp. art. 358 C.pr.civ., întrucât  pârâta nu  s-a prezentat, fără  motive temeinice la  administrarea probei  cu interogatoriu şi  instanţa de fond  nu  s-a  pronunţat  nici  cu  privire la această  solicitare.

A mai  arătat că,  deşi  prin cererea iniţială a solicitat  desfacerea căsătoriei  din culpa  exclusivă  a pârâtei, în termen legal a  modificat  cererea  de chemare în judecată  solicitând  desfacerea căsătoriei  doar din culpa sa exclusivă, însă  instanţa de fond  a analizat  şi  s-a pronunţat  cu  privire la capătul  de cerere  privind desfacerea căsătoriei  aşa cum fusese formulat  iniţial,  din culpa pârâtei, apreciind că  nu  a invocat  motive temeinice imputabile pârâtei care să  conducă  la  desfacerea căsătoriei  în înţelesul  art. 373 lit. b C.civ. şi  că  din probele administrate nu  reiese culpa  pârâtei  ci dimpotrivă  culpa sa exclusivă întrucât s-a angajat  într-o  relaţie extraconjugală.

 În susţinerea apelului  s-a solicitat  administrarea probei  cu înscrisuri  şi  proba testimonială  cu  martori.

În drept au fost invocate disp. art. 466 şi  urm. C.pr.civ.. art. 373, art. 379 lit. b, art. 400, art. 402, art. 529 C.civ.

Prin întâmpinarea formulată la data de 23 martie 2015 pârâta  M. M. a solicitat respingerea  apelului.

În motivare, pârâta a susţinut că  instanţa de fond a  respectat  condiţiile prev.  de art. 201 C.pr.civ. şi  prin acordarea termenului de judecată  nu  s-a  produs nicio  vătămare apelantului-reclamant întrucât  întâmpinările, depuse în termenul  legal i-au  fost  comunicate şi  nu  a solicitat  probe.

Apreciază  că instanţa de fond a  pronunţat  o  hotărâre legală  şi  temeinică  în  baza probatoriului  administrat. La respingerea acţiunii de  divorţ au  fost avute în vedere  declaraţiile martorilor M.  M.  şi  M. T.,  părinţii  reclamantului, care au  arătat  că cei  doi  soţi  locuiesc împreună, între ei există  discuţii normale în familie, îşi  pot  creşte împreună copii, se  sprijină reciproc în  probleme privind  obţinerea  locurilor de muncă şi  problemelor de  sănătate şi că  relaţiile de căsătorie pot continua.

De asemenea, arată că  în cauză  sunt aplicabile disp. art. 934 C.pr.civ. pentru  ca divorţul  să  fie  pronunţat  din  vina exclusivă  a reclamantului,  care prevede la art. 1 că  se poate pronunţa o  astfel  de  hotărâre, când soţii sunt separaţi  în fapt de cel  puţin  doi  ani  de zile, însă  din  probele administrate  nu  rezultă  acest  lucru,  întrucât locuiesc împreună,  comportându-se ca doi  soţi.

A mai arătat  că  relaţiile nu  sunt  grav şi  iremediabil  vătămate, căsătoria putând continua, apelantul-reclamant având o  rătăcire de moment  datorată  stresului.

În drept, au fost invocate disp. art. 201, art. 358, art. 934 C.pr.civ.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat  la data de 20.04.2015, apelantul-reclamant a reiterat motivele  din cererea de apel.

În drept au  fost  invocate disp. art. 471 alin. 6  şi  urm. C.pr.civ..

 Verificând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate prin prisma motivelor de apel invocate , instanţa a apreciat că apelul  este neîntemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

În ceea ce priveşte primul motiv de apel privind nerespectarea termenelor procedurale prevăzute pentru faza regularizării cererii de chemare în judecată, instanţa a apreciat că sancţiunea ce poate interveni, prin raportare la interesul ocrotit, este aceea a nulităţii relative; în acest sens, reţinând incidenţa disp. art. 174-179 C.proc.civ., orice astfel de neregularitate ar fi trebuit invocată la primul termen ce a urmat săvârşirii neregularităţii, cu dovada vătămării produse, consecinţa nerespectării acestui termen fiind decăderea părţii din dreptul de a le mai invoca, cu atât mai mult în calea de atac.

Văzând actele procedurale întocmite în faţa instanţei de fond, respectiv încheierea de şedinţă a primului termen de judecată, s-a reţinut că reclamantul nu a înţeles să invoce neregularităţile procedurale privind nerespectarea termenului de depunere a întâmpinării.

La primul termen de judecată s-a reţinut numai prezenţa apelantului pârât căruia i-au fost încuviinţate probele solicitate. Lipsa intimatei pârâte a fost reţinută de instanţă şi la cel de-al doilea termen.

Aşadar, în acest context criticile formulate de apelantul reclamant sunt lipsite de interes, întrucât pentru intimată nu s-a încuviinţat nici o probă, efectele sancţiunii decăderii producându-se implicit.

Parcurgerea fazei de regularizare are ca scop o mai bună organizare a procedurilor judiciare prin evitarea amânărilor în cursul cercetării judecătoreşti. În cauză acest deziderat a fost atins în condiţiile în care apelantul reclamant primind întâmpinarea la cel de-al doilea termen, aceasta fiindu-i înmânată de instanţă,  nu a înţeles să–şi valorifice dreptul la amânarea judecăţii pentru a lua cunoştinţă de apărarea intimatei pârâte. Aşadar, această critică nu poate constitui motiv de nelegalitate a hotărârii atacate.

În ceea ce priveşte refuzul intimatei pârâte de a se prezenta la administrarea probei cu interogatoriul, acesta este un drept şi nu o obligaţie, aşadar, modalitatea în care partea în patrimoniul căreia se găseşte acel drept şi-l exercită, nu poate fi cauză de nelegalitatea a hotărârii.

În ceea ce priveşte incidenţa disp. art. 358 C.pr.civ., apelantul omite a avea în vedere consecinţele juridice ale refuzului de prezentare la interogatoriu. Legea instituie prin acest text de lege o prezumţie a cărei aplicabilitate este lăsată la  latitudinea suverană a instanţei de judecată care poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină ori numai ca un început de dovadă scrisă.

În contextul în care apelantul reclamant şi-a modificat acţiunea solicitând ca desfacerea căsătoriei să se dispună cu reţinerea culpei sale exclusive, criticile acestuia sunt lipsite de orice urmă de interes legitim şi fără nici o relevanţă concretă în cauză.

Efectul prezumţiei de neprezentare la interogatoriu  este de mărturisire deplină sau început de dovadă, ori în cauză aceasta este în sensul aprecierii culpei exclusive a apelantului reclamant, sens în care de altfel a dispus şi instanţa de fond.

Faţă de toate aceste considerente, instanţa a apreciat asupra lipsei de incidenţă practică a criticilor apelantului, întrucât măsurile procesuale luate în cauză şi pe care, de altfel, le critică, nu i-au adus nici o vătămare.

Instanţa de fond, analizând materialul probator administrat în cauză, respectiv martorii audiaţi la cererea acestuia şi înscrisuri, a reţinut culpa exclusivă a apelantului reclamant la destrămarea relaţiilor de familie în acord cu pretenţiile acestuia.

Cu toate acestea soluţia de admitere a cererii de divorţ nu a putut fi primită nici de instanţa de control judiciar, ca urmare a impedimentelor legislative şi pe care instanţa de fond le-a reţinut corect. Conform  disp. art. 933 alin. 3 C.pr.civ. dacă pârâtul nu a formulat cerere reconvenţională, iar din dovezile administrate rezultă că numai reclamantul este culpabil de destrămarea căsătoriei, cererea acestuia va fi respinsă ca neîntemeiată, cu excepţia cazurilor prev. de art. 943 C.pr.civ.”, dispoziţii care nu sunt incidente în cauză, întrucât  din probele administrate nu s-a făcut dovada că părţile sunt separate în fapt de peste doi ani.

Faţă de toate aceste considerente, în temeiul disp. art. 480 C.pr.civ.. a fost respins apelul ca nefondat.