ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1284/R/2009
Ședința publică din 21mai 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Lucia Ștețca președintele secției
JUDECĂTORI: Lucia Ștețca, Gabriella Purja Adrian Repede vicepreședinte al instanței
– –
– –
– –
GREFIER: – –
S-au luat spre examinare recursurile declarate de reclamantul – și de pârâta RA împotriva sentinței civile nr. 2175 din 17.11.2008 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar civil nr-, având ca obiect litigiu de muncă – contestație împotriva deciziei de concediere.
dezbaterilor și susținerile părților prezente au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 19 mai 2009, încheiere care face parte din prezenta decizie.
Pentru termenul de azi, pentru când s-a amânat pronunțarea, reclamantul recurent a depus “Concluzii scrise”, prin serviciul de registratură al instanței.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.2175 din 17 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Cluj, s-a admis în parte contestația formulată de către contestatorul, împotriva dispoziției nr. 35/22.02.2008 emisă de Direcția Serviciilor de Navigație Regională C—Regionala C și în consecință a fost anulată Dispoziția nr. 35/22.02.2008 emisă de pârâtă. S-a dispus repunerea contestatorului în situația anterioară concedierii, intimata fiind obligată să achite contestatorului drepturile salariale restante aferente perioadei de la data concedierii și până la reintegrarea efectivă.
S-a respins restul petitelor din contestație.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Prin dispoziția nr. 35/22.02.2008, RA ROMAT – a dispus concedierea contestatorului începând cu data expirării termenului de preaviz la care salariatul are dreptul conform dispozițiilor legale în vigoare, motivul concedierii constituindu-l desființarea postului ocupat de contestator, respectiv a postului de Specialist I din cadrul Centrului pentru extins C începând cu data de 12.04.2007. În conformitate cu dispozițiile art. 179 lit. f din contractul colectiv de muncă, contestatorului i s-au acordat, pe lângă drepturile salariale cuvenite la zi, o compensație egală cu 24 de salarii de bază lunare.
S-a reținut că dispoziția contestată cuprinde toate elementele prevăzute de Codul muncii sub sancțiunea nulității absolute.
Susținerile contestatorului în sensul că nu ar fi fost respectate dispozițiile art. 74 alin. 1 Codul muncii, pe considerentul că aceasta nu cuprinde lista locurilor de muncă disponibile în unitate nu sunt întemeiate. Astfel, potrivit dispozițiilor textului de lege invocat mai sus, decizia de concediere trebuie să cuprindă lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul în care salariații urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condițiile art. 64. Or, art. 64 Codul muncii reglementează obligativitatea angajatorului de a oferi salariaților un loc de muncă corespunzător doar în cazul în care concedierea se dispune pentru motivele prevăzute la art. 61 lit. c și d precum și în cazul în care contractul individual de muncă a încetat de drept în temeiul art. 56 lit. În speță, contractul individual de muncă al contestatorului fiind desfăcut ca urmare a desființării postului ocupat, se aplică dispozițiile art. 65 Codul muncii, care nu prevăd o astfel de obligație în sarcina angajatorului.
În ceea ce privește durata preavizului acordat de intimată, respectiv 15 zile în loc de 20 de zile așa cum prevăd dispozițiile art. 74 alin. 2 din Contractul colectiv de muncă la nivel național pe anii 2007-2010, tribunalul a constatat că nici acest aspect nu este de natură să conducă la anularea dispoziției de concediere, cel concediat având posibilitatea de a se adresa instanței cu o cerere în despăgubiri, egale cu salariul cuvenit pentru perioada respectivă.
Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat următoarele:
Contestatorul a fost angajatul intimatei în funcția de specialist I, în cadrul Centrului pentru C (). La data de 04.10.2007, contestatorul a fost concediat disciplinar prin Dispoziția nr. 66/04.10.2006. Această dispoziție a fost anulată prin sentința civilă nr. 998/18.04.2007, sentință prin care s-a dispus totodată și reintegrarea contestatorului în funcția avută anterior concedierii și obligarea la plata de despăgubiri reprezentând salarii indexate, majorate și reactualizate, precum și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat pe perioada de la concediere și până la reintegrarea efectivă. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs intimata, invocând, printre altele, și faptul că dispoziția instanței de fond nu mai poate fi pusă în aplicare deoarece, în cursul procesului, la data de 12.04.2007, -ul a fost desființat și s-a creat în cadrul DNSAR C unitatea Recursul formulat a fost respins prin decizia nr. 1697/R/2007 a Curții de Apel Cluj, care a reținut, în considerente, cu privire la pretinsa imposibilitate a intimatei de a asigura reintegrarea contestatorului pe postul deținut la data concedierii, că acestuia nu îi este imputabilă situația creată, dimpotrivă, intimata este cea care a acționat cu încălcarea prevederilor legale, aplicând o sancțiune nelegală, astfel încât trebuie să i se asigure în continuare contestatorului tratamentul de care s-ar fi bucurat dacă nu ar fi intervenit desfacerea contractului său de muncă. Împotriva acestei decizii intimata a formulat cerere de revizuire, care a fost respinsă prin decizia civilă nr. 85/R/2008 a Curții de Apel Cluj, reținându-se că readucerea în discuție a imposibilității punerii în aplicare a dispoziției de reîncadrare pe calea revizuirii apare ca inadmisibilă, instanța de recurs pronunțându-se deja asupra acestui aspect.
În urma pronunțării acestor hotărâri, intimata a emis, la data de 11.01.2008, Dispoziția nr. 5, prin care s-a dispus reintegrarea contestatorului, cu efect retroactiv, pe locul de muncă deținut anterior emiterii Dispoziției de concediere, pe perioada cât locul de muncă respectiv a existat în cadrul organigramei C, respectiv pe perioada cuprinsă între 04.10.2006-12.04.2007, data desființării compartimentului, iar pentru perioada ulterioară datei de 12.04.2007 s-a prevăzut că acesta va fi încadrat, în urma opțiunii exprimate în scris, pe unul din posturile vacante, corespunzătoare pregătirii dumnealui, cuprinse în anexa la dispoziție. Prin anexa respectivă, s-a prevăzut un singur post, respectiv acela de (F1) în cadrul compartimentului /sala de dirijare
Întrucât contestatorul nu a optat pentru acest post, a fost emisă dispoziția contestată prin prezenta cerere, prin care acesta a fost concediat în baza art. 65 din Codul muncii, respectiv pentru desființarea postului pe care acesta l-a ocupat în cadrul începând cu data de 12.04.2007.
Prin Dispoziția nr. 5/2008, intimata nu a dat curs celor statuate de instanțele judecătorești, practic contestatorul nefiind reintegrat nici pe postul deținut anterior și nici pe vreun alt post asemănător cu cel deținut la momentul concedierii. Dispoziția de reintegrare a contestatorului cuprinsă în această decizie este una pur formală, în condițiile în care, ulterior datei de 12.04.2008, nu a fost integrat pe nici un post. Este real că prin decizia civilă nr. 1697/R/2007 Curtea de Apel Cluja apreciat că trebuie să se țină cont de situația creată prin desființarea compartimentului în care funcționa reclamantul anterior concedierii dar că este în sarcina pârâtei să gestioneze această situație, fiind o chestiune de administrare internă în cadrul instituției pârâte. Cu toate acestea, prin aceeași decizie, Curtea de Apel Cluja apreciat că trebuie ca reclamantului să i se asigure în continuare tratamentul de care s-ar fi bucurat dacă nu ar fi intervenit desfacerea contractului său de muncă, ceea ce înseamnă că intimata avea obligația de a-l reintegra pe reclamant pe un post asemănător cu cel desființat și în nici un caz nu avea libertatea de a-i oferi acestuia orice alt post vacant. Un post asemănător cu cel deținut anterior concedierii presupunea un post care să implice atribuții asemănătoare și păstrarea salariului. O interpretare diferită ar lipsi de conținut obligația instituită în sarcina intimatei de a sigura contestatorului în continuare tratamentul de care s-ar fi bucurat dacă nu ar fi fost concediat. Or, intimata nu a dovedit că postul oferit, respectiv cel de (F1) în cadrul compartimentului /sala de dirijare C, era asemănător cu cel deținut anterior de contestator, presupunea sau nu păstrarea salariului sau că era compatibil cu pregătirea profesională a acestuia, cu atât mai mult cu cât contestatorul a invocat faptul că postul oferit era unul de stagiar.
În consecință, tribunalul a apreciat că intimata nu și-a îndeplinit obligația instituită prin sentința civilă nr. 998/2007 a Tribunalului Cluj și prin decizia civilă nr. 1697/R/2007 a Curții de Apel Cluj, în realitate acesta nefiind reintegrat. În aceste condiții, emiterea ulterioară a Dispoziției de concediere nr. 35/2008, apare ca fiind nelegală. Astfel, concedierea unei persoane în conformitate cu dispozițiile art. 65 Codul muncii presupune, în mod obligatoriu, ocuparea de către salariat a postului care urmează a fi desființat. Cum în speță contestatorul nu a fost reintegrat, nu putea fi concediat ca urmare a desființării unui post pe care acesta nu îl ocupa. Mai mult decât atât, tribunalul a apreciat că prin emiterea acestei dispoziții, intimata a eludat hotărârile judecătorești indicate mai sus, întrucât a procedat la concedierea contestatorului pentru desființarea postului deținut în cadrul compartimentului, deși instanțele au înlăturat obiecțiunile intimatei privind desființarea -ului și au menținut obligația sa de reintegrare a d-lui.
Având în vedere aceste considerente, tribunalul a apreciat că Dispoziția nr. 35/2008 este nelegală, motiv pentru care a fost anulată.
Întrucât s-a apreciat că intimata a dispus în mod nelegal concedierea contestatorului, în temeiul art.78 din Codul munciis -a dispus repunerea părților în situația anterioară și obligarea intimatei la plata drepturilor salariale restante începând cu data concedierii și până la reîncadrare.
Având în vedere că intimata a dispus concedierea contestatorului, fără ca în prealabil să dispună reintegrarea sa efectivă, ca urmare a anulării Dispoziției nr. 35/2008 intimata va trebui să dea eficiență dispozițiilor sentinței civile nr. 998/2007 a Tribunalului Cluj și deciziei civile nr. 1697/R/2007 a Curții de Apel Cluj, respectiv să dispună reintegrarea contestatorului pe un post asemănător cu cel deținut anterior concedierii din anul 2006.
În ceea ce privește cererile contestatorului privind obligarea intimatei la plata despăgubirilor materiale și morale, altele decât cele reprezentând drepturile salariale restante începând cu data concedierii și până la reîncadrare, tribunalul a apreciat că acestea sunt nefondate, din următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 181 alin. 2 din Contractul colectiv de muncă invocat de contestator, pentru protecția specială a, precum și personalul tehnic din AC care, pentru ocuparea postului, necesită licență la zi, în situația pierderii certificatului/brevetului și/sau autorizației/licenței din motive neimputabile salariatului, PS vor colabora în vederea încheierii și/sau reînnoirii de către, până la data de 07.08.2007, a unui contract de cu o firmă specializată, în vederea compensării drepturilor bănești pe care le-ar fi avut dacă ar fi activat la locul de muncă și pe funcția respectivă pentru o perioadă de 3 ani de la data pierderii dreptului de a profesa.
Or, pe de o parte, tribunalul a constatat că nu există nici o dovadă în cauză că licența deținută de contestator nu ar fi valabilă, din copia brevetului de controlor de trafic aerian depusă la dosar rezultând că aceasta este vizată pentru valabilitate până la data de 06.04.2009. Mai mult decât atât, contestatorul nu a depus la dosar nici o înștiințare din partea autorităților competente privind retragerea licenței deținute de el. Pe de altă parte, deși contestatorul invocă pierderea calificării avute și implicit dreptul la valabilitatea licenței ca urmare a neexecutării orelor de lucru, nu a făcut nici o dovadă în acest sens.
De asemenea, în condițiile în care contestatorul recunoaște că era personal asimilat, acestuia nici nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 181 alin. 2 din CCM.
De altfel, chiar dacă s-ar aprecia că, prin neefectuarea orelor de lucru și-ar fi pierdut calificarea și, implicit, licența, obligația instituită în sarcina intimatei prin dispozițiile enunțate anterior constă în încheierea unui contract de asigurare cu o firmă specializată. Prin urmare, nu intimata este cea care ar trebui să achite drepturile solicitate, ci firma specializată cu care s-a încheiat contractul de asigurare. Pe de altă parte, acest contract a și fost încheiat între intimată și -, dar drepturile prevăzute la art. 181 alin. 2 din CCM nu se acordau în orice situație de pierdere a licenței, ci doar în cazul pierderii licenței ca urmare a suferirii unei vătămări corporale grave sau a unei boli clasificate permanente. Prin urmare, este fondată afirmația intimatei referitoare la faptul că reclamantul ar fi beneficiat de indemnizația de asigurare dacă nu era concediat numai în situația în care licența i-ar fi fost retrasă ca urmare a unei vătămări corporale sau boli clasificate.
Referitor la contravaloarea călătoriilor solicitate, tribunalul a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 190 alin. 1 din contractul colectiv de muncă, salariații beneficiază anual, în interes personal, de o călătorie în limita sumei de 600 euro/persoană dus, întors sau dus-întors pe cursele aeriene internaționale și 12 călătorii dus, întors sau dus-întors pe cursele aeriene interne, dar numai cu avizul și încadrarea în sumele prevăzute la bugetul de venituri și cheltuieli al unității/subunității. Potrivit alin. 4, decontarea se face numai după efectuarea călătoriei, pe baza biletului de avion în original sau un alt document justificativ în conformitate cu reglementările companiilor aeriene și: a) factură și chitanță fiscală, pentru companiile de transport românești; b) document doveditor al plății biletului pentru companiile de transport străine.
Or, în cauză, contestatorul a depus la dosar anumite oferte de prețuri ale companiei pe diverse rute, fără a face dovada efectuării acestor călătorii, astfel încât nu există temei legal pentru obligarea intimatei la plata acestei sume.
În ceea ce privește cererea de obligare a intimatei la plata salariilor compensatorii, atât ca urmare a deciziei de concediere din anul 2006 cât și ca urmare a celei contestate prin prezenta cerere, tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată. Astfel, dispozițiile art. 179 lit. f din contractul colectiv de muncă se aplică în cazul desfacerii contractelor individuale de muncă din motive neimputabile salariatului. Or, prin decizia de concediere din anul 2006 contractul individual de muncă al contestatorului a fost desfăcut pentru motive disciplinare, iar în ceea ce privește dispoziția de concediere din anul 2008 tribunalul a constatat, pe de o parte, că intimata a virat în contul indicat de contestator suma respectivă și, pe de altă parte, că dispoziția de concediere a fost anulată, astfel încât dispozițiile enunțate anterior nu mai sunt aplicabile.
Referitor la daunele morale solicitate, tribunalul a constatat că nu s-a făcut dovada faptului că problemele de sănătate ale contestatorului sunt urmarea concedierii acestuia și nici dovada vreunui prejudiciu moral, astfel încât și acest capăt de cerere a fost respins.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul – și de pârâta RA.
Reclamantul a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii în sensul admiterii în totalitate a contestației formulate.
În motivare a arătat că ntimata a săvârșit prin desfacerea în octombrie 2006 o ilegalitate, Sentința civilă nr.998/2007 a Tribunalului Cluj recunoscând acest fapt prin dispunerea anulării ca nelegală a deciziei de concediere, soluție menținută și de Curtea de Apel Cluj prin Decizia nr.1697 /R/2007.
De la data desfacerii abuzive a în octombrie 2006 și până în prezent, contestatorului i s-a refuzat accesul la locul de astfel încât a fost în imposibilitate de a practica efectiv meseria, fiindu-i imposibil de a efectua numărul de ore de lucru necesare menținerii licenței deținute ca valabilă
Potrivit art.43 alin.2 din CCM existența termenului de valabilitate a licenței pentru contestator era o condiție esențială în deținerea funcției și exercitarea profesiei în cadrul societății intimate.
Brevetul de controlor de trafic aerian nr.592 depus la dosar dovedește că prin neexercitarea orelor de lucru ca urmare a desfacerii abuzive a contestatorul a pierdut calificarea avută și implicit dreptul la valabilitatea licenței.
Consideră că în mod greșit, s-a apreciat de către instanța de fond ca fiind asimilat personalului, contestatorului nu i se aplică prevederile art.181 alin. 2 din CCM, atâta timp cât din fișa postului pe care contestatorul l-a deținut la data desfacerii abuzive a în octombrie 2006, reiese clar că postul său este asimilat înțelegerii date de art.181 alin.2 din CCM, fiind un, respectiv cu obligația de a exercita profesia de bază regulat, la unitățile trafic aerian desemnate și consemnate în BREVET, suplimentar sarcinilor de serviciu de bază, în altă localitate, în baza documentelor care atestă competentă la zi sub toate cerințele ei, în dirijarea, controlul și asistența în navigație a aeronavelor, parte a traficului aerian civil din România.
Pentru drepturile cuvenite în baza art.190 din CCM (contravaloarea biletelor de avion) trebuie avute în vedere prevederile art 9 din Decretul Lege nr.125/1990 privind reglementarea unor drepturi ale personalului de dirijare, control și informare a traficului aerian civil, text de lege în vigoare și care permite contestatorului dreptul de a beneficia de contravaloarea biletelor de călătorie.
Instanța de fond nu a avut în vedere prevederile art.9 din Legea nr.125/1990 și nici nu a luat în calcul, faptul că de prevederile art.190 din CCM beneficiază angajații societății intimate, or, întrucât intimata i-a refuzat reîncadrarea efectivă, a făcut imposibil ca de prevederile art.190 din CCM să beneficieze și contestatorul.
Respingerea ca neîntemeiată a solicitării de obligare a intimatei la plata plăților compensatorii vine în contradicție cu constatarea ilegalității săvârșită de intimata cu ocazia desfacerii abuzive a. in octombrie 2006.
Prevederile art.l79 lit f pct. f 3 din CCM se aplică în cazul de față atâta timp cât se consideră desfacerea ca fiind un abuz.
Arată că solicitarea daunelor morale au avut ca temei prevederile art.269 alin. 1 din Codul muncii așa cum acesta a fost modificat prin Legea nr.237/2007.
Pârâta RA prin recursul său a solicitat modificarea în parte a sentinței, în sensul respingerii contestației formulate de reclamant.
În motivare a arătat că pârâta a dispus în mod corect concedierea reclamantului pentru desființarea potului ca urmare a reorganizării unității, având în vedere că postul deținut de reclamant a fost desființat.
Tribunalul Cluja admis cererea de anulare a Dispoziției nr.35/22.02.2008, iar prin Dispoziția nr.5/2008 reclamantul a fost reintegrat în unitate pe postul deținut anterior concedierii disciplinare, pentru perioada octombrie 2006 – 12 aprilie 2007, iar pentru perioada începând cu data de 12 aprilie 2007 i s-a oferit salariatului un post conform pregătirii sale profesionale. S-a avut în vedere tocmai faptul că după data de 12 aprilie 2007 postul deținut anterior nu mai exista.
Arat că prima instanță nu a reținut faptul că salariatul a refuzat să răspundă în vreun fel la oferta angajatorului, ceea ce a condus la imposibilitatea reintegrării sale efective începând cu data de 12 aprilie 2007.
Referitor la susținerea instanței în sensul că pârâta nu a făcut dovada că postul oferit ( F1) era asemănător cu cel deținut anterior de salariat, că acesta presupunea păstrarea salariului și era compatibil cu pregătirea profesională a salariatului arată că desființarea compartimentului ca urmare a implementării noului, a fost efectivă (potrivit organigramelor atașate la dosar), reală și serioasă.
În momentul în care -ul era înfiintat, își înceta activitatea, iar salariații din cadrul său urmau ca, în baza unor opțiuni pe care le-au exprimat, să treacă în structura noului. Potrivit adresei nr. 8890 din data de 17.04.2006, salariaților li s-au oferit trei opțiuni alternative de continuare a raporturilor de muncă în cadrul regiei, opțiuni care deveneau însă aplicabile numai în momentul implementării Proiectului și reorganizării.
Conform adresei de răspuns nr. 1294 din data de 20.04.2006, contestatorul și-a exprimat opțiunea pentru trecerea în structura noului din cadrul C, însă ontestatorul a parcurs doar pregătirea teoretică, nu și pe cea practică, motiv pentru care postul oferit de în anul 2007, după implementarea și respectiv în anul 2008 nu putea consta în postul pe care l-ar fi deținut salariatul dacă nu ar fi fost concediat, în lipsa pregătirii practice corespunzătoare.
Arată că unitatea nu poate, sub nicio forma, reînființa Compartimentul, și nu poate oferi salariatului contestator un post cu aceleași atribuții care presupuneau activități de cercetare teoretică și practică în vederea înființării unei noi unități de trafic, pentru că într-o asemenea ipoteză ar însemna fie că unitatea este obligată pe cale judecătorească să înființeze unități noi de trafic pentru simplul fapt că la un moment dat un salariat al său presta o astfel de muncă, fie că unitatea este obligată să țină și să plătească un salariat care nu desfășoară o activitate utilă unității.
În final, arată că legea nu interzice o nouă concediere după ce a fost dispusă reintegrarea în muncă ca urmare a anulării deciziei de concediere disciplinară, dacă sunt îndeplinite condițiile specifice.
Tribunalul Cluj ar fi trebuit ca în cazul anulării dispoziției de concediere să repună ambele părți în situația anterioară și nu numai pe reclamant, sens în care a fost și cererea acestuia: Prin urmare, sentința urmează a fi modificată în sensul obligării contestatorului la restituirea sumei de 180.726 Ron (1,80 miliarde Rol) reprezentând cele 24 de salarii compensatorii primite de acesta în baza dispoziției de concediere.
Consideră că Tribunalul Cluja acordat în mod greșit cheltuielile de judecată în întregime având în vedere că cererea contestatorului a fost admisă numai în parte.
Referitor la suspendarea executării sentinței atacate până la soluționarea irevocabilă a cauzei arată că potrivit dispozițiilor Contratului colectiv de muncă aplicabil, a plătit reclamantului suma de 180.726 Ron (1.80 miliarde Rol) reprezentând 24 de salarii compensatorii. În urma anulării dispoziției de concediere, părțile urmează a fi repuse în situația anterioară. În acest context, plata celor 24 de salarii compensatorii în cuantum total de 1,80 miliarde Rol urmează a fi restituită. Prin urmare, pârâta este pusă în situația de a fi obligată la plata drepturilor salariale lunare către reclamant, în timp ce acesta din urmă îi datorează 24 de salarii. Dacă dispozițiile sentinței nr. 2175/2008 vor fi puse în executare, pârâta va ajunge în imposibilitatea de a-și recupera vreodată suma de bani plătită la cererea reclamantului în baza dispoziției de concediere, anulate la cererea aceluiași reclamant.
Analizând sentința prin prisma motivelor de recurs, curtea reține următoarele:
Într-adevăr, așa cum reține și tribunalul în considerentele sentinței atacate, cu toate că prin sentința civilă nr. 998/2007 a Tribunalului Cluj, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 1697/R/2007 a Curții de Apel Cluj, a fost anulată decizia nr. 66/04.10.2006 emisă de pârâtă, prin care reclamantul a fost concediat și s-a dispus reintegrarea lui în muncă, la data de 18.01.2008, prin dispoziția nr. 5 pârâta a dispus reintegrarea reclamantului, însă doar sub aspect formal, având în vedere faptul că anterior, compartimentul în care lucra reclamantul și implicit postul deținut de acesta au fost desființate.
De aceea, imediat după acest moment, pârâta a emis o nouă decizie cu nr. 35/22.02.2008, prin care, reținând că reclamantul ar fi refuzat postul pus la dispoziție, acela de (F1) în cadrul compartimentului /sala de dirijare C, a dispus concedierea lui.
Dar, tot instanța de fond în raport de starea de fapt mai sus reținută a apreciat că pârâta nu și-a îndeplinit obligația instituită prin sentința civilă nr. 998/2007 a Tribunalului Cluj și decizia civilă nr. 1697/2007 a Curții de Apel Cluj, că în realitate reclamantul nu a fost reintegrat, astfel că emiterea ulterioară a deciziei contestată, nr. 35/2008 este nelegală.
Această interpretare pare însă a fi în contradicție cu considerentele deciziei civile nr. 1697/R/2007 a Curții de Apel Cluj, care statuează că, la punerea în a dispoziției de reintegrare va trebui să se țină cont de situația creată prin desființarea compartimentului în care funcționa reclamantul anterior concedierii, dar că este în sarcina pârâtei să gestioneze această situație, fiind o chestiune de administrare internă, în cadrul instituției pârâtă.
Referitor la această chestiune și în contrast cu interpretarea făcută de instanță, în sensul că, pârâta nu ar fi dovedit că postul oferit reclamantului ar fi fost asemănător cu cel deținut anterior de reclamant, nu se poate reține că tribunalul ar fi lămurit fără echivoc această problemă, care de altfel era esențială în soluționarea cauzei.
De fapt, rolul instanței la acest moment era tocmai lămurirea acestei chestiuni în contextul în care, așa cum s-a reținut mai sus, chiar prin decizia civilă nr. 1697/R/2007 a Curții de Apel Clujs -a acceptat faptul că reclamantul nu mai poate fi reintegrat în funcția deținută anterior, aceasta fiind obiectiv desființată, ci pe o funcție similară care să corespundă cât mai bine sub toate aspectele funcției anterioare, dar, desigur, toate acestea raportate la condițiile concrete și realitatea posturilor ce pot fi ocupate în prezent în instituția pârâtă.
De fapt, soluția pronunțată de tribunal prin anularea dispoziției de concediere nr. 35/22.02.2008 și repunerea contestatorului în situația anterioară, concedierii, nu duce la o rezolvare și lămurire definitivă a raporturilor dintre părți, ci, mai mult, în acest context, generează noi litigii dintre acestea.
Așadar, constatând că aspectele de mai sus nu au fost lămurite, acest lucru echivalând cu o nesoluționare a fondului cauzei, față și de dispozițiile art. 299 și art. 312 pct. 5.pr.civ. curtea va admite recursurile, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare în fond aceluiași tribunal, ocazie cu care se vor avea în vedere și celelalte aspecte invocate de părți în recursurile lor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Cu majoritate de voturi,
Admite recursul declarat de reclamantul – și cel declarat de pârâta B împotriva sentinței civile nr. 2175 din 17 noiembrie 2008 Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr-, pe care o casează în întregime și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 21 mai 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
– – – – – – – –
plecat din instanță
semnează vicepreședintele
instanței
Cu opinie separată a d-nei JUDECĂTOR 2: Gabriella Purja Adrian Repede în sensul respingerii recursurilor.
OPINIE SEPARATĂ
Apreciez că soluția referitoare la anularea Dispoziției nr. 35/2008 este corectă, însă pentru alte argumente decât cele reținute de prima instanță.
Așa cum a învederat și recurenta pârâtă, instanța de fond nu a fost investită cu analizarea legalității sau temeiniciei Dispoziției nr. 5/2008 prin care s-a dispus reintegrarea contestatorului, cu efect retroactiv, pe locul de muncă deținut anterior emiterii Dispoziției de concediere, pe perioada cât locul de muncă respectiv a existat în cadrul organigramei C, respectiv pe perioada cuprinsă între 04.10.2006-12.04.2007, data desființării compartimentului, iar pentru perioada ulterioară datei de 12.04.2007 s-a prevăzut că acesta va fi încadrat, în urma opțiunii exprimate în scris, pe unul din posturile vacante, corespunzătoare pregătirii sale profesionale. Nefiind contestată această decizie rămas definitivă.
Contrar celor reținute de tribunal, Curtea apreciază că în dispoziția de concediere era obligatorie menționarea locurilor de muncă vacante din cadrul unității angajatoare, iar lipsa acestei mențiuni trage nulitatea deciziei de concediere conform art. 76 din Codul muncii.
Deși decizia de concediere este reglementată în mai multe articole din Codul muncii (62, 74, 75, 77, 268) în cea mai mare parte aceste texte sunt complementare și, drept urmare trebuie interpretate concordant întrucât se corelează și se completează reciproc. Deși strict formal art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii face trimitere la art. 64 din Codul muncii, care nu reglementează situația concedierii pentru motive care nu țin de persoana salariatului, ar fi (așa cum s-a reținut constant în doctrină și în jurisprudență) ilogic și contrar principiului consensualității și a bunei credințe prevăzut de art. 8 din Codul muncii, conform căruia pentru buna desfășurare a raporturilor de muncă participanții trebuie să se informeze și să se consulte reciproc, în condițiile legii și ale contractele colective de muncă.
Nu există nicio rațiune pentru care în cazul concedierii pentru motive care țin de persoana salariatului (inaptitudine fizică și/sau psihică- art. 61 lit. c) din Codul muncii, respectiv necorespundere profesională art. 61 lit. d) din Codul muncii ) să se ofere un alt loc de muncă ori să se intervină la agenția teritorială pentru ocuparea forței de muncă, iar în cazul concedierii pentru motive care nu țin de persoana angajatului să se procedeze altfel.
Mai mult în art. 80 alin. (1) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010 se prevede în mod expres că în situația în care disponibilizările de personal nu pot fi evitate conducerea unității va comunica în scris fiecărui salariat al cărui post urmează a fi desființat dacă i se oferă sau nu un alt loc de muncă. Deși se referă la concedierile colective, pentru identitate de rațiune acest text trebuie să se aplice și în cazul concedierii dispuse în temeiul art. 65 din Codul muncii, de esența celor două modalități de concediere fiind caracterul lor neimputabil angajaților.
Mențiunea din Dispoziția nr. 35/22.02.2008 în sensul că ulterior datei de 12.04.2007 reclamantului i s-a oferit un post vacant, corespunzător pregătirii sale profesionale, pe care l-a refuzat nu satisface exigențele art. 74 lit. d din Codul muncii, care se referă la lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și nu la locurile de muncă disponibile, corespunzătoare pregătirii profesionale a salariatului.
Întrucât analizarea cerințelor de legalitate prevalează celor referitoare la temeinicia dispoziției, nu se vor mai analiza celelalte critici ale hotărârii primei instanțe referitoare la dispoziția de concediere.
Referitor la al doilea motiv de recurs, se reține că deși art. 78 alin. 2 din Codul muncii prevede că instanța care a dispus concedierea va repune părțile în situația anterioară emiterii actului de concediere, în condițiile în care recurenta pârâtă nu a formulat o pretenție concretă în acest sens, prima instanță nu putea decât cu încălcarea principiului disponibilității să se pronunțe cu privire la obligarea reclamantului (în cadrul propriei contestații) să restituie salariile compensatorii. Drept urmare, și acest motiv de recurs este neîntemeiat.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, se reține că în conformitate cu art. 276 se poate dispune compensarea cheltuielilor de judecată numai atunci când părțile sunt obligate reciproc, ceea ce în mod evident nu este cazul în speță recurenta pârâtă neformulând pretenții proprii. Drept urmare, întrucât acțiunea reclamantului a avut mai multe capete de cerere și s-au admis numai o parte din acestea, pârâta trebuia să fie obligată la cheltuieli de judecată proporțional culpei sale, conform art. 274 Cod procedură civilă.
Având în vedere complexitatea cauzei, importanța ei pentru contestator, durata procesului în fața instanței de fond, apreciez că în mod legal prima instanță nu a dispus diminuarea onorariului de avocat, condițiile prevăzute de art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă nefiind îndeplinite.
Reținând și faptul că s-a acordat numai contravaloarea onorariului de avocat ca și cheltuielilor de judecată, se apreciază că nici acest motiv de recurs nu este întemeiat.
În ceea ce privește recursul declarat de reclamantul în mod corect a reținut prima instanță că în cauză nu este incident art. 181 alin. 2 din Contractul Colectiv de Muncă al Administrației Române a Serviciilor de “” pe anii 2007-2008, în condițiile în care prin dispoziția menționată anterior în situația pierderii licenței pârâta are doar obligația de a încheia un contract de asigurare cu o societate de asigurări, despăgubirile fiind acordate de asigurator. Drept urmare, soluția primei instanțe cu privire la acest capăt de cerere este judicioasă, reclamantul întemeindu-și cererea numai pe dispoziția menționată anterior din contractul colectiv de muncă.
De asemenea, în mod legal și temeinic s-a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata contravalorii călătoriilor pe cursele aeriene interne și internaționale, art. 190 alin. 4 din Contractul Colectiv de Muncă al Administrației Române a Serviciilor de “” pe anii 2007-2008 prevăzând în mod expres că decontarea se face numai după efectuarea călătoriei, pe baza biletului de avion în original sau a unui alt document justificativ. Or, chiar și în memoriul de recurs reclamantul a recunoscut că nu a efectuat călătoriile a căror decontare o solicită.
Art. 179 lit. f din contractul colectiv de muncă menționat anterior prevede acordarea salariilor compensatorii dacă salariatului i se desface contractul individual de muncă din motive neimputabile întrucât se decide prin orice formă preluarea activității de către alte persoane sau unitatea/subunitatea își încetează activitatea. Deoarece reclamantul solicită acordarea salariilor compensatorii pentru concedierea disciplinară din 2006, în mod evident nu sunt aplicabile dispozițiile menționate anterior.
În ceea ce privește acordarea daunelor morale, se reține că o astfel de cerere este admisibilă (contrar celor invocate de pârâtă) chiar în lipsa unor prevederi exprese în contractul colectiv de muncă sau în contractul de muncă, în condițiile în care în urma modificării Codului Muncii prin Legea 237/2007 s-a prevăzut expres că angajatorul este obligat să îl despăgubească pe salariat și în situația în care acesta a suferit un prejudiciu moral din culpa angajatorului. Însă, la fel cum a apreciat și prima instanță în cauză nu s-a dovedit existența unui prejudiciu moral cauzat reclamantului, prejudiciu a cărui întindere să fie probată sau prezumată, pentru a se realiza compensarea patrimonială. Prejudiciul moral se referă la o lezare adusă drepturilor extrapatrimoniale, neeconomice ale persoanei, provenind din atingerea adusă acelor valori sau atribute ale individului care îi definesc personalitatea. Or, ceea ce invocă reclamantul este imposibilitatea achitării unor obligații financiare contractate anterior concedierii, ceea ce reprezintă un prejudiciu patrimonial și nu moral.
Nici ultimul motiv de recurs nu este întemeiat, în condițiile în care reclamantul nu a investit prima instanță cu soluționarea unei cereri referitoare la neîndeplinirea de către pârâtă a obligației de a propune la data desființării Centrului C reîncadrarea la Centrul
Având în vedere aceste considerente, apreciez că se impunea respingerea ambelor recursuri.
JUDECĂTOR
