ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 47/R/2009
Ședința publică din 14 ianuarie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Ioan Daniel Chiș
JUDECĂTORI: Ioan Daniel Chiș, Sergiu Diaconescu Laura
–
GREFIER:
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta SC & SRL împotriva sentinței civile nr. 1064 din 26 septembrie 2008 Tribunalului Maramureș, pronunțată în dosar nr-, privind și pe reclamanta, având ca obiect contestație decizie de concediere.
La apelul nominal făcut în cauză, la prima strigare a cauzei, se prezintă reprezentanta reclamantei intimate, avocat și reprezentanta pârâtei recurente SC & SRL, avocat, lipsă fiind reclamanta intimată.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost formulat și motivat în termenul legal, a fost comunicat reclamantei intimate și este scutit de taxa judiciară de timbru și de timbru judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 12 ianuarie 2009, prin registratura instanței, reclamanta intimată a depus la dosar întâmpinare, un exemplar înmânându-se reprezentantului pârâtei recurente.
Reprezentantul reclamantei intimate depune la dosar copia certificatului de naștere a minorului, chitanța privind onorariul avocațial și un bonul fiscal pentru cheltuielile ocazionate cu transportul la instanță.
Nemaifiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul pârâtei recurente SC & SRL solicită admiterea recursului, modificarea sentinței atacate în sensul respingeruu în totalitate a contestației, dezvoltând pe larg motivele arătate în scris prin memoriul de recurs depus la dosar, cu cheltuieli de judecată la instanța de fond și la instanța de recurs, conform facturii pe care o depune în copie la dosar.
Reprezentantul reclamantei intimate solicită respingerea recursului ca nefondat, dezvoltând pe larg motivele arătate în scris prin întâmpinarea depusă la dosar, cu cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.1064 din 26.09.2008, pronunțată de Tribunalul Maramureș, s-a admis în parte contestația formulată de contestatoarea în contradictoriu cu intimata & și în consecință a fost anulată decizia de sancționare nr. 1354/13.05.2008 emisă de intimată.
S-a dispus reîncadrarea contestatoarei pe locul de muncă avut anterior concedierii, intimata fiind obligată să-i plătească contestatoarei drepturile salariale de care aceasta ar fi beneficiat începând cu data concedierii și până la efectiva reîncadrare, la valoarea actualizată în funcție de rata inflației la data plății efective a acestor drepturi salariale.
S-a respins capătul de cerere privind daunele morale.
Intimata a fost obligată să plătească contestatoarei 650 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin decizia nr. 1354/13.05.2008 emisă de intimată s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului de muncă a contestatoarei.
În motivarea deciziei se arată că aceasta a fost luată în baza cercetării disciplinare, care s-a concretizat în procesul-verbal nr.1338/06.05.2008 în care s-a consemnat că în perioada 22.04.- 25.04.2008, contestatoarea a lipsit nemotivat de la serviciu. Deși contestatoarea a declarat că în zilele respective a beneficiat de concediu medical pentru fetița care i-a fost bolnavă, intimata nu a luat în considerare certificatul de concediu medical prezentat de contestatoare seria – nr. – motivat de faptul că acesta nu a fost eliberat pentru îngrijirea copilului, certificatul fiind înregistrat cu codul 01, care identifică o boală obișnuită.
Din recunoașterea contestatoarei și declarațiile martorilor audiați în cauză s-a reținut că în perioada 22.04.-25.04.2008, contestatoarea a lipsit de la serviciu. Contestatoarea a susținut că s-a învoit de la maistrul de tură, d-na. care la rândul ei a adus la cunoștința șefului de secție, d-na. despre învoirea contestatoarei, arătând că învoirea a fost doar verbală. La rândul lor martorii audiați au declarat că au auzit sau știu că, contestatoarea a vorbit cu maistrul de tură și a solicitat să fie învoită pentru că avea copilul bolnav.
In regulamentul de ordine interioară este reglementată modalitatea învoirilor, iar martorii au confirmat că se acordau învoiri, dar trebuia urmată o anumită procedură și anume: angajații se adresau maistrului de tură cu solicitarea, se mergea în biroul administratorului, se aducea la cunoștința conducătorilor motivul învoirii, după care angajatului i se dădea un formular care trebuia completat, și doar după completarea acestui formular și avizarea lui se putea pleca în învoire.
Contestatoarea nu a urmat această procedură, iar în instanță a invocat că nu a luat la cunoștință și nu a semnat regulamentul de ordine interioară decât după întoarcerea la serviciu.
Față de această susținerea intimata a probat că regulamentul de ordine interioara se află afișat în unitate, la punctele de lucru în mod vizibil și că acesta se ia la cunoștință de fiecare angajat la momentul angajării.
Cu ocazia cercetării disciplinare contestatoarea a prezentat comisiei certificatul medical seria – nr. – și a anunțat că este însărcinată.
Acest certificat medical a fost eliberat la data de 22.04.2008 pentru 4 zile de concediu medical respectiv până la data de 25.04.2008. Deși intima a susținut că acest concediu medical nu a fost emis legal, acesta nu a fost atacat de către intimată potrivit procedurii specifice de contestare a certificatului medical, situație în care acesta apare ca fiind legal emis, înscrierile lui valabile, iar pe baza acestuia reținerea ca absențe nemotivate a celor 4 zile nu se justifică, ca atare nu există fapta care a dus la aplicarea măsurii desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă.
În ce privește starea de graviditate, din declarațiile martorilor s-a reținut că, se știa la locul de muncă că contestatoarea este însărcinată, iar cu ocazia cercetării disciplinare contestatoarea a adus la cunoștința comisiei despre starea sa.
În conformitate cu dispozițiile art. 60 alin (1) lit. a Codul muncii se interzice desfacerea contractului de muncă pe durata concediului pentru incapacitate temporară de muncă, dovedit cu certificat medical emis în condiții legale, iar potrivit aceluiași art. lit. c se interzice desfacerea contractului de muncă pe durata în care femeia salariată este gravidă, în măsura în care angajatorul a luat la cunoștință de acest fapt anterior emiterii deciziei de concediere. În privința interpretării și aplicării textului de lege menționat, în literatura juridică s-au exprimat mai multe puncte de vedere opinia majoritară fiind aceea că art.60 din Codul muncii instituie, pentru situațiile expres reglementate, interdicția temporară a concedierii salariaților, iar nu înlăturarea temporară a producerii efectelor acesteia. Așadar angajatorul nu poate dispune concedierea dacă s-a produs unul din cazurile respective, urmând să se suspende efectele concedierii până după încetarea cazului. Dacă angajatorul a dispus concedierea, aflând apoi despre existența cazului de interdicție, soluția corectă constă în revocarea deciziei de concediere și emiterea unei noi decizii după ce a încetat cazul ce a determinat interdicția.
Pentru considerentele de fapt și de drept reținute, instanța a apreciat întemeiată contestația, privind nelegalitatea deciziei de concediere și a dispus anularea deciziei de concediere.
În temeiul art. 78 Codul munciia dispus reintegrarea contestatoarei pe locul de muncă deținut anterior concedierii, cu obligarea intimatei la plata tuturor drepturilor salariale de care ar fi beneficiat contestatoarea începând cu data concedierii și până la efectiva reintegrare, plata acestor drepturi urmând a se face la valoarea actualizată în funcție de rata inflației la data plății.
În ce privește daunele morale solicitate, în conformitate cu dispozițiile art.269(1) din Codul muncii astfel cum acesta a fost modificat prin Legea 237/2007:
“Angajatorul este obligat în temeiul normelor și principiului răspunderii civile contractuale să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”
-se cu rezolvarea acestei probleme de drept și anume, daunele morale în litigiile de muncă, instanțele de judecată au aplicat diferit dispozițiile art.269(1) Codul muncii, soluțiile fiind și de acordare a daunelor morale și de respingere a acțiunilor formulate de salariați, având acest obiect.
Rezolvarea acestei practici neunitare a fost decisă de Inalta C de Casație și Justiție.
Astfel, în Monitorul Oficial Partea I nr. 763 din 12.11.2007 a fost publicată Decizia ICCJ nr. 40/2007 pentru admiterea recursului în interesul legii declarat de Procurorul general cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 269 alin. (1) din Codul muncii în legătură cu daunele morale pretinse de salariați în cadrul litigiilor de muncă.
Conform deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție (ICCJ), în cadrul litigiilor de muncă privind atragerea răspunderii patrimoniale a angajatorilor, potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii, daunele morale pot fi acordate salariaților numai în cazul în care legea, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprinde clauze exprese în acest sens. ICCJ a constatat că există două orientări în practica instanțelor referitoare la aplicarea dispozițiilor art. 269 alin. (1) din Codul muncii în soluționarea litigiilor de în cadrul cărora salariații solicită să le fie acordate daune morale.
Unele instanțe s-au pronunțat în sensul că acordarea de daune morale în cadrul litigiilor de muncă este admisibilă pe motiv că prevederile art. 998 și 999 din Codul civil, referitoare la răspunderea delictuală pentru prejudiciul cauzat, având caracter de lege generală în raport cu dispozițiile Codului muncii, le completează pe acestea.
Alte instanțe, dimpotrivă, au considerat că acordarea de daune morale este admisibilă numai în măsura în care în cuprinsul contractului colectiv de muncă sau al contractului individual de muncă au fost incluse clauze exprese în acest sens.
Decizia ICCJ confirmă faptul că “aceste din urmă instanțe au interpretat și aplicat corect dispozițiile legii.”
Raportat la toate aspectele reținute, daunele morale nu au fost acordate.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta SC & SRL, solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței în sensul respingerii în tot ca nefondată a cererii reclamantei având ca obiect contestație decizie de concediere.
În motivarea recursului apreciază că sentința este nelegală întrucât instanța de fond nu a făcut o aplicare corectă a legislației muncii.
Arată că în data de 13.05.2008 societatea pârâtă a adoptat decizia de sancționare nr.1354 prin carte s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului de muncă nr.-/18.07.2007 a angajatei după ce prealabil a fost derulată procedura cercetării disciplinare.
Decizia este fundamentată în drept pe dispozițiile art.263, 264 lit.f, 268, 272, 273 din muncii, reclamanta lipsind nemotivat de la locul de muncă patru zile, iar la întoarcere nu a prezentat în termen certificatul medical.
Mai arată pârâta că reclamanta a avut o atitudine necuviincioasă față de conducere, a adus injurii și amenințări la adresa conducerii.
Reclamanta a prezentat un bilet de trimitere incomplet cu diagnostic prezumtiv sarcină 8 săptămâni, de care unitatea nu putea să țină cont, fiind incomplet la rubrica motivul trimiterii și investigații solicitate și care atestă un diagnostic prezumtiv.
Apreciază că în aceste condiții nu sunt incidente dispozițiile art.60 alin.1 muncii, atâta timp cât salariata nu a făcut dovada sarcinii până la data emiterii deciziei de sancționare, iar conducerea nu putea să constate prin propriile simțuri această împrejurare, iar motivul concedierii nu are nici o legătură cu sarcina reclamantei.
Arată că reclamanta a luat la cunoștință prevederile Regulamentului de Ordine Interioară la data de 04.06.2007, respectiv 01.05.2008, semnând alături de toți angajații.
Consideră că sancțiunea desfacerii disciplinare a contractului de muncă este prevăzută de lege și a fost aplicată de conducerea unității cu respectarea procedurii legale a cercetării disciplinare, iar reintegrarea reclamantei ar conduce la subminarea autorității conducerii firmei și ar avea consecințe grave asupra conduitei celorlalte angajate.
Prin întâmpinarea de la 14-16, reclamanta solicită respingerea recursului ca nefondat.
Examinând hotărârea atacată în raport de motivele invocate, Curtea de Apel urmează să respingă recursul pentru următoarele considerente:
Din declarațiile martorilor s-a reținut că, se știa la locul de muncă că intimata este însărcinată, iar cu ocazia cercetării disciplinare contestatoarea a adus la cunoștința comisiei despre starea sa.
În conformitate cu dispozițiile art. 60 alin (1) lit. a Codul muncii se interzice desfacerea contractului de muncă pe durata concediului pentru incapacitate temporară de muncă, dovedit cu certificat medical emis în condiții legale, iar potrivit aceluiași art. lit. c se interzice desfacerea contractului de muncă pe durata în care femeia salariată este gravidă, în măsura în care angajatorul a luat la cunoștință de acest fapt anterior emiterii deciziei de concediere.
Prima instanță a făcut o corectă aplicare a acestui text legal și de asemenea a reținut întemeiat că art. 60 din Codul muncii instituie, pentru situațiile expres reglementate, interdicția temporară a concedierii salariaților, iar nu înlăturarea temporară a producerii efectelor acesteia. Așadar angajatorul nu poate dispune concedierea dacă s-a produs unul din cazurile respective, urmând să se suspende efectele concedierii până după încetarea cazului. Dacă angajatorul a dispus concedierea, aflând apoi despre existența cazului de interdicție, soluția corectă constă în revocarea deciziei de concediere și emiterea unei noi decizii după ce a încetat cazul ce a determinat interdicția.
Față de cele reținute analiza celorlalte critici din recurs nu este utilă deoarece chiar dacă ar fi reținute ca întemeiate are prevalență textul legal al art. 60 din Codul muncii, acesta înlăturând aplicarea altor texte legale sau situații invocate de către recurentă.
În temeiul prevederilor art. 312 alin. 1 și art. 299 și urm. art. 3041Cod procedură civilă, curtea urmează să respingă ca nefondat recursul, nefiind incidente nici unul din motivele de casare prevăzute art. 304 Cod procedură civilă.
În temeiul prevederilor art. 274 Cod procedură civilă va obliga pe numitul recurent aflat în culpă procesuală să plătească intimatei suma de 500 lei, cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC & SRL împotriva sentinței civile nr. 1064 din 26.09.2008 a Tribunalului Maramureș pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Obligă pe numitul recurent să plătească intimatei suma de 500 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 14 ianuarie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
— – – – –
de, dactilografiat de Sz.
În 2 ex. la data de 22.01.2009
Judecător fond -, – Tribunalul Maramureș
