Contestație decizie de concediere. Decizia 952/2009. Curtea de Apel Cluj


ROMÂNIA

CURTEA DE APEL CLUJ

Secția civilă, de muncă și asigurări sociale

pentru minori și familie

Dosar nr-

DECIZIA CIVILĂ Nr. 952/R/2009

Ședința publică din 9 aprilie 2009

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: Marta Carmen Vitos

JUDECĂTOR 2: Gabriella Purja vicepreședintele instanței

JUDECĂTOR 3: Laura

GREFIER:

S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de pârâta recurentă L Reșița împotriva sentinței civile nr. 10 pronunțată la data de 8 ianuarie 2009 de Tribunalul Cluj în dosarul nr- privind și pe reclamantul intimat, având ca obiect contestație împotriva deciziei de concediere.

dezbaterilor și susținerile părților au fost consemnate în încheierea ședinței publice din data de 7 aprilie 2009, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.

Reclamantul și pârâta au formulat concluzii scrise pentru acest termen la care s-a dispus amânarea pronunțării.

CURTEA

Prin sentința civilă nr. 10 pronunțată la data de 8 ianuarie 2009 de Tribunalul Cluj în dosarul nr- s-a admis contestația formulată și precizată de către contestatorul în contradictoriu cu intimata Reșița și în consecință:

S-a dispus anularea Deciziei nr. 65/15.07.08 emisă de intimată în sarcina contestatorului.

S-a dispus reintegrarea contestatorului pe postul deținut anterior emiterii deciziei.

A fost obligată pârâta la plata salariilor indexate, actualizate și majorate, precum și a celorlalte drepturi, începând cu data emiterii deciziei și până la reintegrarea efectivă.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul reținut următoarele:

Contestatorul a fost angajat al societății intimate în funcția de director vânzări, în baza contractului individual de muncă nr. 16069/02.04.2008.

Prin Dispoziția nr.65/15.07.2008, intimata a dispus desfacerea contractului individual de muncă al contestatorului în temeiul art. 61, lit. a.

Art. 267. prevede că, sub sancțiunea nulității absolute, nici o măsură, cu excepția celei prevăzute la art. 264 alin. (1) lit. a), nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile. Anularea deciziei de desfacere a contractului de muncă constituie sancțiunea legală, aplicată în cazul în care se constată că măsura a fost luată cu încălcarea unor prevederi legale esențiale pentru validitatea ei. În speță cauzele de nulitate privesc și aspectele legate de nelegalitate a procedurii de cercetare disciplinară prealabilă.

Intenția legiuitorului nu a fost să creeze un cadru de formalism excesiv ci să protejeze salariatul de eventualele măsuri unilaterale ale angajatorului pe care acesta nu are cum să le cunoască dacă nu îi sunt comunicate și am fi astfel în prezența unui dezechilibru de forțe și nicidecum pe poziții de egalitate: angajatul nu are posibilitatea de a-și formula apărările.

În speță, nu poate fi considerată ca fiind legală procedura cercetării, atâta timp cât intimata nu menționat în cuprinsul deciziei de concediere motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare sau motivele pentru care nu a fost efectuată cercetarea.

Susținerile intimatei legate de refuzul categoric al contestatorului de a semna procesul verbal de cercetare, nu pot fi reținute atâta timp cât angajatorul nu a făcut dovada efectuării procedurii legale de convocare a salariatului la cercetarea disciplinară prealabilă, cu toate că avea această obligație potrivit art. 287, respectiv 267..

Mai mult, la art.268, alin.2, lit. c, este prevăzut în mod explicit, în ce privește forma deciziei de sancționare, faptul că sub sancțiunea nulității absolute, decizia trebuie să cuprindă motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condițiile art.267, alin.3 nu a fost efectuată cercetarea. Din analiza actului emis de intimată, prin care a dispus desfacerea contractului individual de muncă al contestatoarei, nu rezultă nici îndeplinirea acestei prevederi legale.

Nici prevederile art. 268, alin. 2, lit. a nu au fost avute în vedere de către angajator în procedura emiterii deciziei de concediere. Neindicarea faptei care constituie abatere disciplinară atrage în mod similar nulitatea măsurii dispuse.

Motivele invocate de intimată în cuprinsul întâmpinării, respectiv crearea unui prejudiciu în patrimoniul societății, nu pot fi luate în considerare, atâta timp cât nu au fost menționate în cuprinsul dispoziției de concediere, la momentul comunicării măsurii salariatul nefiind în măsură să cunoască motivul pentru care a fost concediat.

Pentru toate aceste motive, raportat la considerentele anterior enunțate, instanța a admis contestația formulată și constatând nulitatea măsurii, a dispus anularea dispoziției de concediere nr. 65/15.07.2008, precum și reintegrarea contestatorului pe postul deținut anterior emiterii deciziei, respectiv acela de director de vânzări.

În aceste condiții, angajatului i se cuvin despăgubiri, în temeiul art.78 al.1, echivalente cu drepturile salariale indexate, majorate și reactualizate de care a fost lipsit din culpa unității de la data desfacerii contractului de muncă și până la reintegrarea efectivă.

Deși au fost solicitate cheltuieli de judecată, acestea nu au fost acordate întrucât contestatorul nu a făcut dovada ocazionării acestora.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal pârâta, solicitând modificarea, în sensul respingerii contestației.

În motivarea recursului, s-au invocat în esență următoarele:

Eronat reținut prima instanță că societatea nu a făcut dovada efectuării cercetării disciplinare prealabile.

Pe de o parte, salariatul a fost înștiințat cu privire la efectuarea cercetării disciplinare prin adresa nr. 62/07.07.2008 comunicată prin poștă, societatea făcând dovada primirii acestei adrese, de către contestator.

Însuși intimatul recunoaște că a fost convocat în vederea efectuării cercetării disciplinare prealabile și că a participat la aceasta.

Tot eronată este și reținerea de către instanță faptului că în decizia de concediere nu s-au arătat motivele pentru care au fost înlăturate apărările salariatului.

După cum rezultă din procesul verbal redactat cu ocazia cercetării disciplinare prealabile, cu ocazia efectuării acestei proceduri, în data de 10.07.2008, reclamantul a refuzat să se apere, răspunzând în esență că nu își cunoaște atribuțiile pe care le are în calitate de director de vânzări, că nu știe în ce cont au fost depuși banii și nu știe de unde provine pierderea constatată în registrul de casă.

Prin această atitudine contestatorul practic nu a formulat în concret nicio explicație și nicio apărare.

Un alt motiv de nulitate a deciziei de sancționare reținut de prima instanță se întemeiază pe faptul că, în decizia de concediere nu se indică fapta ce constituie abatere disciplinară.

Potrivit doctrinei în materie, omisiunea descrierii faptei pentru care salariatul este sancționat disciplinar, nu atrage nulitatea deciziei de sancționare, dacă în conținutul său se face referire la un alt act de constatare identificat și cunoscut de către salariat, în care fapta imputată fost descrisă.

În speță, decizia de concediere nr. 65/15.07.2008 face referire expresă la punct. 4 la procesul verbal întocmit cu ocazia cercetării disciplinare prealabile. Așa cum recunoaște reclamantul, a participat la această cercetare, conținutul procesului verbal fiindu-i cunoscut.

În ce privește neindicarea prevederilor din CCM sau regulamentul intern încălcate de salariat, recurenta arată că, acestea nu s-au menționat întrucât faptele săvârșite de angajat constituie infracțiuni.

Prevederile Codului Muncii impun constatarea nulității deciziei de sancționare pe considerente formale, doar atunci când această măsură este necesară pentru a proteja salariatul împotriva măsurilor unilaterale ale angajatorului, ceea ce în speță nu se verifică.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul solicitat respingerea recursului și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, curtea constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Dispoziția nr. 65/15.07.2008 de încetare contractului de muncă al angajatului prevede următoarele: art.1 – încetarea contractului de muncă al angajatului începând cu data de 21.07.2008; art. 2 – că angajatul nu beneficiază de dreptul de preaviz; art. 3 – comunicarea prezentei dispoziții angajatului în termenul prev. de art. 268 alin. 3 ; art. 4 – că dispoziția s-a emis în urma cercetării disciplinare din 10.07.2008; art. 5 – instanța și termenul în care dispoziția poate fi contestată.

Potrivit art.264 alin. 1 lit. f, Codul Muncii, desfacerea disciplinară contractului individual de muncă constituie cea mai gravă sancțiune disciplinară pe care angajatorul o poate aplica în cazul în care salariatul săvârșește o abatere disciplinară.

Aplicarea sancțiunii disciplinare se dispune potrivit art. 268 alin. 1 printr-o decizie întocmită în formă scrisă, în termenele prevăzute de această dispoziție.

Potrivit alin. 2 al art. 268. decizia de sancționare trebuie să cuprindă sub sancțiunea nulității absolute, următoarele elemente: a) descrierea faptei ce constituie abatere disciplinară.

Acest element lipsește cu desăvârșire din cuprinsul dispoziției contestate, de nicăieri din conținutul său neputându-se stabili care este fapta săvârșită de angajat care atras aplicarea sancțiunii.

Recurenta afirmă că dispoziția se completează cu procesul verbal întocmit cu ocazia cercetării disciplinare prealabile, la care decizia de concediere face referire expresă la pct. 4.

Această afirmație este eronată sub două aspecte:

integral art. 4 din dispoziția nr. 65/2008 conținutul acesteia este: ” prezenta dispoziție s-a emis în urma cercetării disciplinare care a avut loc în data de 10.07.2008″.

Reiese din redarea literalmente a acestui articol că nu se face trimitere la nici un proces verbal.

C de-al doilea aspect vizează faptul că și în ipoteza în care s-ar face referire la un alt act care cuprinde descrierea faptei, angajatorul este ținut să facă dovada neechivocă faptului că acest act este cunoscut de angajatul sancționat, ceea ce în speță nu se verifică.

b) precizarea prevederilor din statutul disciplinar, regulamentul intern sau aplicabil, care au fost încălcate de salariat.

Acest element lipsește cu desăvârșire, susținerea recurentei că faptele reținute în sarcina angajatului sunt infracțiuni, nu exonerează angajatul de obligația de încadra abaterea într-o dispoziție a statutului disciplinar, regulamentului intern sau aplicabil.

Pentru săvârșirea unei infracțiuni, organele de urmărire penală sunt abilitate să ia măsuri și să aplice sancțiuni, angajatorului revenindu- atributul de a aplica sancțiuni pentru abateri disciplinare.

c) Motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condițiile prev. la art. 267 alin. 3 nu fost efectuată cercetarea.

În speță incidentă prima teză, întrucât cercetarea disciplinară s-a efectuat, dar în cuprinsul deciziei de sancționare, nu se face nicio referire la motivele pentru care apărările salariatului s-au înlăturat și nici nu se arată că salariatul nu a formulat apărări, astfel cum susține recurenta în motivele de recurs.

Elementele prev. la lit. d,e,f ale art. 268 alin. 2 se regăsesc în conținutul deciziei de sancționare.

Conform disp. art. 268 alin. 2, nulitatea absolută a deciziei de sancționare operează în ipoteza în care nu este respectat, doar unul singur și oricare din elementele prev. la lit. a-

Nu este necesară omiterea cumulativă tuturor elementelor, lipsa unuia fiind suficientă pentru opera sancțiunea nulității absolute.

În speță, trei elemente, cele prev. la lit. a, b, c ale art. 268 alin. 2, au fost omise cu desăvârșire de către angajatoare, astfel încât în baza art. 312 alin. 1 Cod proc.civ. recursul va fi respins ca nefondat.

În baza art. 274 alin. 1 Cod proc.civ. recurenta va fi obligată să plătească intimatului suma de 2000 lei cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocat, conform chitanței nr. 014/7.04.2009.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Reșița împotriva sentinței civile nr. 10 din 8 ianuarie 2009 Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr- pe care o menține.

Obligă pe numita recurentă să plătească intimatului suma de 2000 lei cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Dată și pronunțată în ședință publică din 9 aprilie 2009.

PREȘEDINTE JUDECĂTORI

– – – – – –

GREFIER

Red. MV dact. GC

2 ex/16.04.2009

Jud.primă instanță:,