Caracterul ilicit al deplasării sau neînapoierii unui copil, în sensul art. 3 din Convenţia de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii din 1980


Caracterul ilicit al deplasarii sau neinapoierii unui copil in sensul art.  3 din Convenţia de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii din 1980

Prin sentinţa civilă nr. 4606/ 21.06.2004 a fost admisa cererea formulată de reclamantul MINISTERUL JUSTIŢIEI în contradictoriu cu pârâtul V M, si a fost obligat pârâtul să înapoieze minora V A M I, născută la 06.08.2001, mamei sale, V I C.

Prin cererea formulată şi înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub nr. 3525/09.03.2004 reclamantul Ministerul Justiţiei, în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenţiei de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, a chemat în judecată pe pârâtul V M, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună înapoierea minorei A M V către mama ei, I C V, la reşedinţa obişnuită din Republica Austria.

În motivarea cererii reclamantul a arătat că I C V, cetăţean român şi austriac, cu domiciliul în Republica Austria, a sesizat Autoritatea Centrală Austriacă cu soluţionarea cererii privind înapoierea de pe teritoriul României a minorei A M V, iar la data de 28.10.2003 Ministerul Justiţiei din România a fost sesizat de Autoritatea Centrală Austriacă în materia răpirilor de copii cu soluţionarea cererii acesteia.

S-a arătat că părinţii minorei, M V şi I C V, s-au căsătorit la data de 23.09.1992 la Modling, Austria, iar minora A M V s-a născut la 06.08.2001 în Bucureşti.

Reclamantul a susţinut că la data de 13.09.2002 I V a înaintat  o cerere de divorţ împotriva pârâtului în faţa Tribunalului regional din Baden, Austria, iar la audierea din 10.10.2002 părţile au convenit să nu continue procedura pe o perioadă de cel puţin trei luni, aceasta fiind suspendată. La data de 16.01.2003 I V a solicitat continuarea procedurii, iar la 03.04.2003 părţile au convenit din nou să suspende procedura pentru cel puţin trei luni.

În cursul lunii aprilie 2003 pârâtul a luat copilul, cu consimţământul mamei, pentru aproximativ 6 săptămâni în concediu în România, cu condiţia ca el să aducă copilul până la sfârşitul lunii mai înapoi la Baden, însă nici până în prezent minora nu a fost adusă în Austria, pârâtul comunicând mamei că nu va mai aduce copilul, în ciuda dreptului acesteia la ocrotirea minorei, precum şi faptul că îi va explica fiicei sale mai târziu de ce trebuie să crească fără mamă.

Reclamantul a mai arătat că la momentul transmiterii cererii de înapoiere întemeiată pe Convenţia de la Haga părinţii minorei deţineau custodia comună asupra copilului minor, conform art. 144 din Codul Civil austriac, însă prin Hotărârea din 19.11.2003 dată de Tribunalul Districtual Baden în dosarul nr. 3 Pârâtul 152/2003, s-a dispus acordarea îngrijirii părinteşti în exclusivitate mamei copilului, retrăgând dreptul de custodie pârâtului, cu titlu provizoriu, până la finalizarea divorţului dintre părinţi.

În temeiul art. 7 paragraful 2 lit. c şi art. 10 din Convenţia de la Haga Ministerul Justiţiei a făcut demersuri pe lângă pârât pentru înapoierea de bună voie a minorei, prin transmiterea unei scrisori de conciliere la adresa surorii sale, B M C.

Ministerul Justiţiei a invocat prevederile art. 3 din Convenţia de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, susţinând îndeplinirea cerinţelor acestui text pentru ca reţinerea minorei de către tatăl ei pe teritoriul României să fie ilicită, întrucât în cauză dreptul privind încredinţarea rezultă dintr-o hotărâre judecătorească pronunţată de Tribunalul Districtual Baden, prin care s-a acordat îngrijirea părintească exclusivă mamei. Deplasarea minorei în afara statului austriac, reşedinţa obişnuită a minorei, fără consimţământul mamei este ilicită şi reprezintă o încălcare a art. 3 din Convenţia de la Haga, aprobată de România prin Legea nr. 100/1992.

S-a mai susţinut că mediul în care trăieşte minora, aflată la vârsta la care prezenţa mamei este absolut necesară, nu este cel favorabil dezvoltării şi creşterii normale a acesteia, putând avea efecte dăunătoare în ceea ce o priveşte, mai ales că, potrivit Convenţiei, interesul copilului este primordial în orice problemă privind încredinţarea. Aceste aspecte sunt reţinute şi de hotărârea Tribunalului Baden, în care se arată că d-na Isabela Vaida poate oferi minoeri condiţii de viaţă prielnice pentru dezvoltarea sa având în vedere că mama îşi coordonează programul de activitate ţinând seama de vârsta foarte fragedă a minorei.

Pârâtul V M a formulat întâmpinare, invocând lipsa identităţii autorităţii solicitante şi a persoanelor şi prematuritatea acţiuniiarătând că se menţionează în cererea Ministerului Justiţiei că acesta a fost sesizat de Autoritatea Centrală Austriacă în materia răpirilor de copii, iar în  scrisoarea adresată de Ministerul Justiţiei către M V se arată că a fost sesizat de Autoritatea Centrală din republica Federală Germania.

S-a susţinut că minora M A I V a părăsit domiciliul din Austria la cererea mamei sale, însoţită de bunica maternă şi de tatăl său în luna aprilie 2003, mama minorei cerând acest lucru întrucât urma să înceapă serviciul la 05.05.2003 şi nu putea face faţă obligaţiilor de părinte concomitent cu cele de serviciu, stabilind cu această ocazie şi demersurile necesare repatrierii sale. Aceste aspecte rezultă din cererea mamei de suspendare a procedurii de divorţ pentru cel puţin trei luni, adresată la 03.04.2003 Judecătoriei Baden, din mandatarea lui M V la 22.07.2003 pentru a o reprezenta în faţa autorităţilor în vederea stabilirii domiciliului în România, pentru încheierea asigurării medicale, din expedierea la 18.08.2003 a unor fotografii personale pe adresa soţului său din România pentru a fi folosite la obţinerea documentelor de stabilire a reşedinţei, din vizitele lui M V, însoţit de prieteni comuni, în Austria.

Din toate aceste situaţii de fapt rezultă greşita apreciere de către Ministerul Justiţiei a caracterului ilicit al deplasării sau neînapoierii minorei.

Pârâtul a invocat inadmisibilitatea cererii formulată în temeiul Convenţiei de la Haga, arătând că art. 3 din Convenţie, de care se prevalează Ministerul Justiţiei, ignorând legea specială, consfinţeşte îndeplinirea a două condiţii cumulative pentru a se putea stabili că o deplasare sau o neînapoiere este ilicită, respectiv existenţa unui drept privind încredinţarea minorului, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale, respectiv anterior perioadei aprilie 2003 – sfârşitul lunii mai 2003 şi exercitarea efectivă a acestui drept în baza unei hotărâri definitive în favoarea reclamantei.

S-a susţinut că şi dacă se trece peste art. 3 din Convenţia de la Haga şi se dă eficienţă art. 144 Cod Civil austriac privind custodia comună a soţilor asupra copilului minor, ca un drept care izvorăşte din chiar acest text, nici un moment custodia I V nu a fost împiedicată prin aşa-zisa deplasare ilicită a minorei, dovada find atitudinea materializată prin acte care nu pot fi ignorate şi având în vedere precizările Codului Familiei operant după domiciliul pârâtului, nu pot fi făcute evidente decât sancţiuni la adresa mamei şi, în plan penal, abandonul.

Pârâtul a susţinut că potrivit art. 1 lit d din Convenţia de la Luxembourg privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie de încredinţare şi de restabilire a încredinţării copiilor, la care România a aderat prin Legea nr. 216/22.05.2003, deplasarea fără drept (ilicită) a unui copil este definită ca fiind deplasarea unui copil peste o graniţă internaţională prin încălcarea unei hotărâri referitoare la încredinţarea sa, pronunţată într-un stat contractant şi executorie într-un asemenea stat, precum şi (lit. i) deplasarea unui copil peste o graniţă internaţională la încheierea perioadei exercitării unui drept la vizită sau la încheierea unei şederi temporare  pe un alt teritoriu decât cel în care se exercită încredinţarea sa.

Astfel, pentru a califica deplasarea minorei ca fiind ilicită în raport de condiţiiile cumulative prevăzute de art. 3 din Convenţia de la Haga şi de art. 1 din Convenţia de la Luxembourg, Ministerul Justiţiei avea obligaţia, înaintea sesizării instanţei, de a asigura recunoaşterea a legalităţii hotărârii de încredinţare în sensul art. 5 lit c din Convenţia de la Luxembourg şi să verifice pertinenţa documentelor anexate cererii, urmând să se pronunţe după analiza şi coroborarea înscrisurilor, prin refuzul recunoaşterii.

S-a arătat că hotărârea pronunţată de Judecătoria Baden la 19.11.2003, comunicată reprezentantului pârâtului din Austria la data de 08.01.2004, nu poate fi avută în vedere la soluţionarea cauzei, acest înscris fiind pronunţat ulterior sesizării autorităţilor austriece de către I V, dar şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 13 lit. c din Convenţia de la Luxembourg şi fără respectarea condiţiilor necesare pentru autenticitatea sa prevăzute de lit b din acelaşi articol.

La termenul din 03.05.2004 instanţa a soluţionat excepţia privind lipsa identităţii autorităţii solicitante şi a persoanelor prin respingerea acesteia, constatând  că este vorba despre o eroare de dactilografiere dinn cererea de chemare în judecată, precum şi că numele minorei şi al mamei acesteia au fost indicate în cerere incomplet şi nu greşit, iar cu privire la susţinerile în sensul prematurităţii formulării cererii de către Ministerul Justiţiei, faţă de argumentele aduse de pârât, a apreciat că acestea ţin de fondul cauzei, respectiv de aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor Convenţiei de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii şi de îndeplinirea cerinţelor Convenţiei pentru admiterea cererii, astfel încât vor fi avute în vedere de instanţă la soluţionarea în fond a cauzei, la fel ca şi susţinerile privind inadmisibilitatea cererii.

Instanţa a reţinut ca minora V A M I, născută la data de 06.08.2001, în Bucureşti, este fiica pârâtului M V şi a I C V, părinţii încheind căsătoria la data de 23.09.1992, la Modling, în Republica Austria. Atât părinţii, cât şi minora sunt cetăţeni austrieci, potrivit dovezilor depuse la dosar şi conform art. 144 din Codul Civil Austriac părinţii copiilor născuţi în timpul căsătoriei sunt îndreptăţiţi să se îngrijească de copil, să administreze proprietatea acestuia şi să acţioneze ca reprezentant legal al acestuia, fiind obligaţi să exercite aceste drepturi în bune condiţii unul faţă de celălalt.

Mama copilului, I C V, a depus în luna septembrie a anului 2002 o cerere de divorţ la Tribunalul Districtual din Baden, invocând faptul că la data de 10.09.2002 pârâtul M V a părăsit domiciliul conjugal din Austria, procesul fiind suspendat pentru o perioadă la cererea părţilor.

În luna aprilie a anului 2003 minora a fost adusă din Austria în România, potrivit înţelegerii părinţilor, urmând să rămână cu tatăl său aproximativ şase săptămâni, martorul audiat în cauză, V D, arătând că urma ca pârâtul să efectueze formalităţile de stabilire a domiciliului mamei şi al copilului în România.

În luna septembrie 2003, I V a formulat în faţa Tribunalului din Baden o cerere prin care solicita retragerea custodiei în mod provizoriu de la pârât şi încredinţarea minorei către ea până la soluţionarea divorţului, arătând în cuprinsul cererii că tatăl nu ar mai fi adus copilul înapoi după vizita efectuată în România, la data de 19.11.2003 Tribunalul Districtual din Baden dispunând retragerea provizoriu a îngrijirii/curatelei minorei A M V de la tatăl său, M V şi transmiterea custodiei către mama sa, I V, pnă la soluţionarea divorţului dintre părţi.

Recursul promovat de pârâtul V M împotriva acestei hotărâri a fost respins la data de 12.02.2004 de Judecătoria de Land din Wiener Neustadt în calitate de curte de apel.

Cererea adresată de Isabela Vaida Autorităţii Centrale Austriece în temeiul Convenţiei de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii a fost formulată la data de 14.10.2003, după introducerea cererii de încredinţare a minorei în faţa Tribunalului austriac, dar înaintea pronunţării hotărârii menţionate mai sus prin care i-a fost acordat dreptul de îngrijire a minorei.

Examinând situaţia de fapt reţinută prin prisma prevederilor legale invocate de reclamantul Ministerul Justiţiei şi în raport de apărările formulate de pârât, instanţa a apreciat că cererea de chemare în judecată este întemeiată pentru următoarele considerente:

Astfel, la stabilirea împrejurării dacă deplasarea sau neînapoierea minorei a fost făcută fără drept în condiţiile art. 3 din Convenţia de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, instanţa nu va avea în vedere definiţia dată noţiunii analizate de Convenţia de la Luxembourg privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie de încredinţare şi de restabilire a încredinţării copiilor din 1983, având în vedere că din documentele depuse la dosar de reclamant a rezultat că această din urmă convenţie a fost ratificată de România prin depunerea instrumentelor de ratificare la data de 12.05.2004, urmând ca ea să intre în vigoare la data de 01.09.2004, astfel încât dispoziţiile sale nu sunt aplicabile în cauza de faţă.

În aceste condiţii, la analiza incidenţei art. 3 din Convenţia de la Haga s-au avut în vedere şi dispoziţiile art. 14, potrivit cu care „Pentru a stabili existenţa unei deplasări sau a unei neînapoieri ilicite în înţelesul art. 3, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat poate ţine seama în mod direct de legea şi de hotărîrile judiciare sau administrative recunoscute sau nu în mod formal în statul în care se află reşedinţa obişnuită a copilului, fără a recurge la procedurile specifice asupra dovedirii acestui drept sau pentru recunoaşterea hotărîrilor străine care ar fi altfel aplicabile.”

Prin urmare, depunerea la dosar a hotărârii pronunţate de Tribunalul din Baden şi certificarea existenţei şi executorialităţii acesteia de către această instituţie sunt suficiente pentru a face dovada împrejurărilor ce se cer a fi stabilite prin art. 3, respectiv a dreptului privind încredinţarea.

Potrivit art. 3 din Convenţia de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii din 1980,  „Deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită: a) cînd are loc prin violarea unui drept privind încredinţarea, atribuit unei persoane, unei instituţii sau oricărui alt organism acţionînd fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale; şi b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv, acţionîndu-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit. Dreptul privind încredinţarea, vizat la lit. a), poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat.”

Convenţia reglementează în art. 6 şi următoarele dreptul şi obligaţia pentru autoritatea centrală a statului unde se află copilul de a lua sau a face să se ia orice măsură susceptibilă să asigure înapoierea acestuia de bunăvoie, sens în care art. 7 prevede modalitatea în care statele contractante implicate pot colabora, precum şi prerogativele Autorităţilor Centrale în aplicarea Convenţiei.

Instanţa a apreciat că susţinerile pârâtului privind prematuritatea formulării cererii nu sunt întemeiate. Astfel, pârâtul a arătat că Ministerul Justiţiei avea obligaţia în temeiul dispoziţiilor Convenţiei de a verifica susţinerile mamei copilului, I V, şi de a refuza cererea dacă acestea se dovedeau neîntemeiate, Autoritatea Centrală având această posibilitate potrivit art. 27 din Convenţie.

Se constată însă că aceste prevederi reglementează situaţia în care cererea este vădit netemeinică, or în speţă susţinerile mamei copilului nu au fost combătute de tatăl pârât, care nu a răspuns la solicitarea Ministerului Justiţiei adresată tocmai în scopul îndeplinirii de către Autoritatea Centrală a statului român a prerogativelor conferite de Convenţie privind localizarea copilului şi evaluarea situaţiei acestuia.

Mai mult, din reglementarea Convenţiei nu reiese că posibilitatea pentru Ministerul Justiţiei de a refuza efectuarea demersurilor pentru înapoierea copilului ar fi şi o obligaţie pentru acesta, în condiţiile în care intenţia clară a reglementării analizate a fost de a supune cererea de înapoiere a minorului analizei unei autorităţi judiciare a statului în care se află minorul. Prin urmare, prevederea art. 27 nu se constituie într-o cerinţă obligatorie pentru Ministerul Justiţiei, astfel încât neîndeplinirea ei să se concretizeze în prematuritatea formulării prezentei cereri de chemare în judecată în temeiul art. 7 lit. f şi art. 10 şi art. 11 din Convenţie, apărările pârâtului în acest sens fiind apreciate ca neîntemeiate.

Cu privire la inaplicabilitatea în cauza de faţă de dispoziţiilor art. 3 din Convenţie, invocată de pârât sub forma inadmisibilităţii formulării cererii în temeiul acestui text, instanţa a reţinut următoarele:

Condiţiile cumulative ale art. 3 pentru reţinerea deplasării sau a neînapoierii fără drept (ilicite) a copilului sunt îndeplinite în cauză. Astfel, cu privire la minora V A M I a fost pronunţată la data de 03.11.2003 hotărârea Tribunalului Districtual din Baden, menţionată mai sus, prin care custodia asupra copilului a fost retrasă provizoriu de la tatăl său, V M, şi acordată mamei, V I C. Această hotărâre a fost pronunţată în temeiul legii statului unde copilul îşi are reşedinţa obişnuită, respectiv Republica Austria.

Se constată că este îndeplinită şi cea de-a două condiţie, respectiv ca la vremea deplasării sau neînapoierii acest drept să fie „exercitat în mod efectiv, acţionîndu-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit”, întrucât I V ar fi exercitat dreptul recunoscut dacă pârâtul nu ar fi refuzat înapoierea minorei.

Se reţine că pronunţarea hotărârii privind încredinţarea minorei ulterior deplasării minorei în România de către tatăl său şi ulterior sesizării Autorităţii Centrale a statului austriac cu cererea de înapoiere a minorului întemeiată pe art. 3 din Convenţie nu este de natură să ducă la o altă concluzie şi împrejurarea de a da eficienţă acestei hotărâri la soluţionarea prezentei cauze nu duce la o aplicare retroactivă a dispoziţiilor sale. Aceasta pentru că de la momentul la care minora a fost încredinţată în mod provizoriu mamei sale şi pârâtul a refuzat să o înapoieze s-a născut situaţia prevăzută la art. 3 din lege, respectiv neînapoierea minorei a devenit ilicită în condiţiile textului.

Din acest punct de vedere nu are relevanţă faptul că deplasarea minorei în România la tatăl său a fost consimţită de mama sa, precum nu are relevanţă nici faptul că aceasta a fost de acord o perioadă ca minora să rămână la tatăl său, nu deplasarea fiind cea considerată  ilicită în cauză, ci neînapoierea copilului.

Instanţa nu a putut analiza susţinerile pârâtului privind reproşurile aduse mamei copilului în creşterea şi educarea acestuia şi nici eventualul abandon al copilului, invocat în întâmpinare, întrucât această instanţă a fost investită doar cu verificarea incidenţei dispoziţiilor Convenţiei de la Haga din 1980 şi nu cu fondul raporturilor juridice dintre copil şi părinţii săi, neputând face aprecieri cu privire la care dintre părinţi este mai potrivit să se ocupe de îngrijirea minorei. Această problemă se va reglementa după legea austriacă şi sarcina  revine instanţei care va pronunţa desfacerea căsătoriei părinţilor, încheiată pe teritoriul Republicii Austria.

Dealtfel, art. 19 din Convenţie statuează că „O hotărîre asupra înapoierii copilului, pronunţată în cadrul convenţiei, nu afectează fondul dreptului privind încredinţarea”, astfel încât devine evident că intenţia reglementării internaţionale analizată în speţă a fost de a asigura respectarea unor drepturi recunoscute privind încredinţarea şi nu de a schimba modul de exercitare drepturilor şi obligaţiilor părinţilor.

Singura situaţie în care aspectele invocate de pârât cu privire la raporturile conflictuale dintre părinţi, la evenimentele care au avut loc cu ocazia venirii mamei copilului în ţară şi a vizitei făcută de pârât la domiciliul părinţilor I V precum şi la situaţia minorei ar avea relevanţă este cea în care ar fi aplicabile dispoziţiile art. 12 din Convenţie.

Potrivit acestui text, „Cînd un copil a fost deplasat sau reţinut ilicit în înţelesul art. 3 şi o perioadă de mai puţin de un an s-a scurs cu începere de la deplasare sau neînapoiere în momentul introducerii cererii înaintea autorităţii judiciare sau administrative a statului contractant unde se află copilul, autoritatea sesizată dispune înapoierea sa imediată. Autoritatea judiciară sau administrativă, sesizată fiind chiar după expirarea perioadei de un an prevăzute la alineatul precedent, urmează, de asemenea, să dispună înapoierea copilului, afară dacă nu se stabileşte că copilul s-a integrat în noul său mediu.”

Se constată că în cauză, de la venirea în România a minorei, în aprilie 2003 şi până în luna octombrie 2003, când mama copilului a formulat cererea de înapoiere a minorului, nu a trecut mai mult de un an, astfel încât aspectele menţionate privind integrarea  minorei în mediul în care trăieşte în prezent nu au relevanţă.

Instanţa a mai avut în vedere şi dispoziţiile art. 13 din Convenţie, potrivit cu care „autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat nu este ţinută să dispună înapoierea copilului, dacă persoana, instituţia sau organismul care se împotriveşte înapoierii sale stabileşte: a) că persoana, instituţia sau organismul care avea în îngrijire copilul nu exercită efectiv dreptul privind încredinţarea la data deplasării sau neînapoierii, ori consimţise sau achiesase ulterior acestei deplasări sau neînapoieri; sau b) că există un risc grav ca înapoierea copilului să-l expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să-l situeze într-o situaţie intolerabilă. Autoritatea judiciară sau administrativă poate, de asemenea, să refuze a dispune înapoierea copilului, dacă constată că acesta se împotriveşte la înapoierea sa şi că a atins o vîrsta sau o maturitate care face necesar să se ţină seama de opinia sa.”

S-a constată că nici una dintre ipotezele textului nu este incidentă, pârâtul nefăcând dovada afirmaţiilor sale în sensul că I C V ar expune minora la un pericol fizic şi psihic, iar susţinerile sale în sensul că pe toată perioada cât copilul s-a aflat în România mama sa ar fi fost de acord cu această situaţie, echivalând cu o achiesare în sensul Convenţiei sunt infirmate de atitudinea I Va, care a formulat cererea de înapoiere a minorei, a formulat plângeri penale împotriva pârâtului, etc.

Faţă de toate aceste aspecte s-a apreciat că cererea formulată în temeiul art. 3 din Convenţia de la Haga din anul 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992, este întemeiată, iar apărările pârâtului nu sunt fondate.

Red.I.R.D./th.I.R.D./ 4 ex./07.09.2004