Art. 138 alin.1 lit.a), c), d) şi e) din Legea nr.85/2006
În lipsa unei justificări rezonabile din partea recurentului cu privire la modul de utilizare al acestor disponibilităţi băneşti şi la situaţia faptică a stocurilor, în mod corect judecătorul sindic a apreciat, pe baza unui raţionament deductiv, având drept fundament o prezumţie simplă, faptul că aceste bunuri, respectiv disponibilităţi băneşti, au fost folosite de către pârâtul administrator în interesul său sau al altor persoane.
În lipsa unei justificări rezonabile din partea recurentului cu privire la modul de utilizare al acestor disponibilităţi băneşti şi la situaţia faptică a stocurilor, în mod corect judecătorul sindic a apreciat, pe baza unui raţionament deductiv, având drept fundament o prezumţie simplă, faptul că aceste bunuri, respectiv disponibilităţi băneşti, au fost folosite de către pârâtul administrator în interesul său sau al altor persoane.
Deşi a susţinut că răspunderea ar fi revenit unei persoane desemnată drept contabil, recurentul nu a făcut dovada angajării acestuia, cu contract de prestare servicii sau de muncă, astfel încât acesta nu se poate prevala de dispoziţiile alin.4 din art.10 din Legea nr.82/1991.
Deşi a susţinut că răspunderea ar fi revenit unei persoane desemnată drept contabil, recurentul nu a făcut dovada angajării acestuia, cu contract de prestare servicii sau de muncă, astfel încât acesta nu se poate prevala de dispoziţiile alin.4 din art.10 din Legea nr.82/1991.
(Decizia nr. 1302/R-COM /21 Mai 2012)
Prin acţiunea formulată şi înregistrată la data de 2.06.2011, reclamantul – Cabinetele Asociate de Practicieni în „M. & I., lichidator judiciar al debitoarei S.C. A. M. S.R.L., a chemat în judecată pe pârâtul I. E., administrator al debitoarei falite, pentru a fi obligat, în temeiul art.138 alin.1 lit.a), c), d) şi e) din Legea nr.85/2006 să suporte masa pasivă a debitorului în sumă de 916.262,66 lei, stabilită prin tabelul de creanţe.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esenţă că, prin încheierea de şedinţă din data de 30.09.2010, pronunţată în dosarul nr.1441/1259/2010 al Tribunalului Argeş, s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei în formă simplificată, la cererea debitorului S.C. A. M. S.R.L.
Conform raportului întocmit în temeiul art.59 din Legea nr.85/2006, pârâtul, în calitate de administrator al debitorului, se face vinovat de intrarea în insolvenţă a debitoarei, întrucât a folosit bunurile societăţii în folosul propriu sau în cel al altei persoane şi nu a ţinut contabilitatea în conformitate cu legea.
Raportul evidenţiază faptul că societatea debitoare nu a mai depus situaţii financiare la Administraţia financiară începând cu anul 2008.
Din ultima raportare înregistrată la D.G.F.P. Argeş, a rezultat că la finele anului 2007, în patrimoniul societăţii existau active circulante în valoare de 929.027 lei, constând în creanţe neîncasate, stocuri de marfă şi disponibilităţi băneşti, bunurile nu au putut fi identificate de lichidatorul judiciar, iar în lipsa documentelor contabile, lichidatorul judiciar nu a putut identifica partenerii asupra cărora se înregistrează creanţele neîncasate, în sumă de 335.259 lei , în vederea recuperării lor.
Pârâtul, I. E. nu a depus întâmpinare, iar la data de 10.11.2011 a răspuns la interogatoriu.
Pârâtul a depus la dosar dovada formulării unei plângeri penale formulate împotriva numitului N. S., pentru săvârşirea faptelor de abuz de încredere.
Tribunalul Comercial Argeş, prin sentinţa nr.1891/F/8 decembrie 2011 a admis acţiunea formulată de reclamant şi a obligat pe pârât să aducă la masa credală a debitoarei S.C. A. M. S.R.L suma de 916.262,66 lei.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Împotriva debitoarei S.C. A. M. S.R.L, a fost deschisă procedurii insolvenţei în formă simplificată prin încheierea de şedinţă din data de 30.09.2010, pronunţată în dosarul nr.1441/1259/2010 al Tribunalului Argeş rămasă irevocabilă.
Conform tabelului definitiv de creanţe împotriva debitorului, masa pasivă a acestuia se compune din creanţe în sumă de 916.262,66 lei, iar potrivit raportului cuprinzând cauzele şi împrejurările ce au dus la apariţia insolvenţei, întocmit în condiţiile art.59 din lege, pârâtul, în calitate de administrator al debitorului, se face vinovat de intrarea în insolvenţă a debitorului, întrucât nu a ţinut contabilitatea în conformitate cu legea, iar pe de altă parte şi-a însuşit în interes personal bunurile societăţii.
În drept, instanţa a reţinut că, natura juridică a răspunderii administratorului este cea a unei răspunderi speciale, care împrumută caracteristicile răspunderii delictuale.
Activitatea de administrare, apreciată dăunătoare, este pentru creditori, un fapt juridic „stricto sensu”, pretins prejudiciabil, în raport de care răspunderea patrimonială presupune identificarea tuturor elementelor răspunderii pentru faptul juridic ilicit cauzator de prejudicii, reglementat de art.998-999 Cod civil.
Astfel, antrenarea răspunderii administratorilor presupune îndeplinirea următoarelor condiţii: prejudiciul creditorilor, fapta să se încadreze în cazurile prevăzute de lege, raportul de cauzalitate dintre faptă şi încetarea plăţilor, culpa persoanei a cărei răspundere se antrenează sub forma intenţiei sau a culpei.
Tribunalul a reţinut că, fapta prevăzută de art.138 alin.1 lit.d din Legea nr.85/2006 se poate săvârşi prin ţinerea unei contabilităţi fictive, constând în înregistrarea în a unor date false, de natură să denatureze situaţia financiară a debitorului, prin neţinerea contabilităţii în conformitate cu legea contabilităţii şi cu alte legi speciale sau prin dosirea unor documente contabile, în scopul denaturării situaţiei financiare.
Din probele administrate instanţa a reţinut că rezultă săvârşirea faptei în forma neţinerea contabilităţii în conformitate cu legea contabilităţii şi cu alte legi speciale, pârâtul invocând cupla unei terţe persoane, care în fapt s-a ocupat de contabilitatea firmei, fără a fi angajată cu contract de muncă.
În lipsa unui raport juridic cu terţa persoană, instanţa a reţinut că nu sunt aplicabile prevederile art.10 alin.4 din Legea nr.82/1991, urmând a se da eficienţă juridică prevederilor art.1442 alin.2 din Legea nr.31/1990, în baza cărora, administratorii răspund faţă de societate pentru prejudiciile cauzate, dacă dauna nu s-ar fi produs şi ei ar fi exercitat supravegherea impusă de îndatoririle funcţiei lor, îndatoriri care, presupun inclusiv ţinerea contabilităţii în condiţiile legale.
În ceea ce priveşte prejudiciul, prin raport s-a reţinut o masă pasivă, fără posibilitatea acoperirii din activele agentului economic, astfel că se apreciază că şi acest element trebuie reţinut.
În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate aceasta s-a apreciat că este dovedită, câtă vreme, prin dispoziţii legale imperative (Legea nr.82/1991), se stabileşte obligaţia reprezentanţilor agentului economic de a ţine evidenţa contabilă, de a întocmi anumite documente contabile a căror importanţă rezultă nu numai din posibilitatea fiscalizării activităţii desfăşurate şi de a permite cunoaşterea situaţiei economico-financiare.
În cauză, nedepunerea evidenţei contabile şi necomunicarea informaţiilor de această natură constituie din partea pârâtului o nesocotire a normelor imperative ale legii, fiind dovedită săvârşirea faptei prevăzute de art.138 lit.d din Legea nr.85/2006.
În privinţa faptelor prevăzute de art.138 alin.1 lit.a) din lege, s-a apreciat că şi acestea au fost dovedite, întrucât, pe de o parte – nerecuperarea datoriilor înregistrate în situaţiile financiare depuse la Administraţia financiară la data 31.12.2007, de la partenerii de afaceri, organele de conducere rămânând în pasivitate, bunurile persoanei juridice au fost folosite în interesul persoanelor în favoarea cărora a fost lăsat să curgă termenul de prescripţie – iar pe de altă parte, imposibilitatea pârâtului administrator de a justifica cu documente, utilizarea bunurilor şi a sumelor menţionate în raport în interesul societăţii, în lipsa identificării acestora în cadrul procedurii, creează prezumţia folosirii lor în folosul propriu.
Tribunalul a reţinut că, prin neîntocmirea documentelor de către reprezentantul debitoarei, lichidatorul judiciar a fost pus în imposibilitatea de a analiza şi a lua măsuri de recuperare a creanţelor menţionate în contabilitate.
Reţinând că pârâtul a invocat existenţa unor raporturi comerciale de înstrăinare a bunurilor, cu terţe societăţi, respectiv existenţa unor compensări, fără întocmirea unor înscrisuri, Tribunalul a reţinut că proba raporturilor contractuale încheiate în condiţiile art.36 din Codul comercial se poate face, potrivit art.46 din Codul comercial, cu facturi acceptate la plată, iar pârâtul nu a făcut dovada contractelor şi nici a existenţei condiţiilor pentru operarea unor compensări legale sau judecătoreşti, potrivit art. 169 raportat la art.1444 -1445 Cod civil
Cum această obligaţie nu a fost îndeplinită, iar pârâtul administrator al societăţii debitoare aflată în insolvenţă nu a făcut dovada existenţei uneia dintre cauzele de nerăspundere – forţa majoră, cazul fortuit, fapta celui prejudiciat, fapta terţului pentru care nu este ţinut a răspunde, instanţa a apreciat că în cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii acestuia.
Împrejurarea că s-a formulat împotriva unei terţe persoane plângere penală pentru înşelăciune nu constituie un motiv de nerăspundere, întrucât răspunderea delictuală, în cauză, se raportează exclusiv la pârât, terţul, chiar în situaţia condamnării pentru o faptă penală, neputând fi obligat la aducerea la masa credală a sumelor în scopul acoperirii creanţelor către creditorii înscrişi în tabelul definitiv .
Tribunalul a reţinut că fapta prevăzută de art.138 lit.c) din lege nu s-a dovedit în cauză în condiţiile art.1169 Cod civil, întrucât încadrarea unei fapte în această ipoteză juridică presupune stabilirea unei situaţii în care debitorul, cu toate că avea dificultăţi financiare, a continuat activitatea – administratorul având un interes personal – ceea ce a determinat încetarea plăţilor şi starea de insolvenţă. Nu trebuie confundată această faptă cu dispoziţia de continuare a activităţii în situaţia în care insolvenţa este prezumată, deoarece, potrivit art.27 alin.1 din Legea nr.85/2006, numai debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor acestei legi, în termen de 30 zile de la apariţia insolvenţei. Or, în cauză, nu s-a dovedit că activitatea a continuat în interesul personal al pârâtului şi nici că debitorul s-a aflat în stare de insolvenţă anterior anului 2007.
Cu privire la fapta prevăzută de art.138 alin.1 lit.e din Legea nr.85/2006, Tribunalul a reţinut că aceasta se poate săvârşi prin deturnarea sau ascunderea unei părţi din activul persoanei juridice ori prin mărirea, în mod fictiv a pasivului acesteia.
Tribunalul a apreciat că reclamantul nu a făcut dovada că debitorul, prin reprezentant, a schimbat destinaţia unor bunuri ce aparţineau societăţii sau a dosit bunuri sau drepturi patrimoniale, a consemnat în evidenţele fiscale a unor sume fără cauză legitimă, a unor împrumuturi nereale, sau altele asemenea. Aceasta deoarece s-a dovedit că debitorul nu a ţinut contabilitatea, ca o condiţie prioritară pentru analiza săvârşirii faptelor prevăzute de art.138 alin.1 lit.e) din Legea insolvenţei.
Împotriva sentinţei comerciale nr.1891/F/8.12.2011, pronunţată de Tribunalul Comercial Argeş a formulat recurs pârâtul Iancu Eugen, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie prin prisma următoarelor motive de recurs:
1. Împrejurarea că debitorul avea de recuperat o creanţă de la partenerii de afaceri, pe care nu a recuperat-o nu poate fi asimilată cu folosirea bunurilor persoanei juridice în folosul propriu sau în interesul altei persoane, întrucât între cele două fapte nu există similitudine. Legiuitorul, prin art.138 lit.a din lege, se referă la bunurile sau creditele persoanei juridice, or, în speţă, lichidatorul susţine starea de pasivitate a sa în recuperarea unor debite.
Mai mult, lichidatorul judiciar nu a făcut dovada faptului că nerecuperarea acestor sume a cauzat starea de insolvenţă, susţinând doar faptul că recuperarea acestui debit ar fi dat posibilitatea stingerii parţiale a debitului, astfel că antrenarea răspunderii administratorului nu este posibilă, întrucât dispoziţiile art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006 impun dovedirea de către titularul cererii de angajare a răspunderii a întrunirii cerinţelor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii şi obligaţia de a face dovada raportului de cauzalitate dintre fapta pretinsă şi starea de insolvabilitate a debitoarei.
2. Pârâtul nu a ţinut o fictivă, ci în conformitate cu legea şi nu a făcut să dispară documente contabile. Neexistând dovezi în sensul acesta, reclamantul se rezumă doar la a prezuma că societatea nu a întocmit registre contabile, susţinând că a notificat pe pârât în sensul de a prezenta aceste registre.
Recurentul precizează că nu a fost notificat în acest sens şi nu există nicio dovadă de comunicare a unei astfel de notificări. Lichidatorul judiciar nu a reţinut în raportul cauzal întocmit existenţa vreunor eventuale operaţii economice efectuate de debitoare în această perioadă şi care să nu fi fost evidenţiate în registrele contabile, astfel că simpla nedepunere a unor deconturi de TVA ori de impozite nu poate fi asimilată neţinerii conforme a contabilităţii, între acestea neexistând o relaţie de cauzalitate cu ajungerea debitoarei în stare de insolvenţă.
În susţinerea celor arătate mai sus, pârâtul-recurent face referire la adresa depusă de lichidatorul judiciar la organul fiscal teritorial prin care şi-a asumat sub semnătură că a depus acestei instituţii toate declaraţiile financiar contabile ale firmei, declaraţii întocmite în baza evidenţei financiar-contabile clare şi complete ţinute de firma sa.
În concluzie, arată recurentul, lichidatorul judiciar a avut cunoştinţă de documentele financiar contabile şi nu poate susţine că nu i-au fost prezentate sau că nu ar avea cunoştinţă de existenţa acestora.
Prin decizia nr.1302/R-COM/21.06.2012, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – Secţia a II-a civilă, de administrativ şi fiscal, a fost respins, ca nefondat, recursul formulat de pârâtul I. E.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:
1. Este nefondată critica recurentului referitoare la neîndeplinirea condiţiilor pentru antrenarea răspunderii pentru fapta prevăzută de art.138 lit.a) din Legea nr.85/2006.
Astfel, în mod nefondat se susţine de către recurent că răspunderea sa pentru această faptă a fost antrenată doar în considerarea pasivităţii sale în nerecuperarea datoriilor înregistrate. Or, din raportul depus de lichidator, întocmit în baza art.59 din Legea nr.85/2006, rezultă că activele circulante, înregistrate la valoarea de 929.027 lei, în anul 2007, au constat în creanţe neîncasate de 335.259 lei, stocuri în sumă de 580.709 lei şi disponibilităţi băneşti în sumă de 13.059 lei, însă nici creanţele şi nici stocurile şi disponibilităţile băneşti nu au fost identificate în patrimoniul societăţii.
Răspunsurile la interogatoriu formulate de către recurent nu sunt de natură să conducă la o altă concluzie.
Astfel, recurentul a susţinut că activele circulante în valoare de 929.027 lei „constau în stocuri de marfă. O parte s-au comercializat, în concret s-au predat la schimb prin compensare, cu alte firme”. Recurentul a arătat însă nu poate preciza denumirea firmelor respective.
În mod similar, recurentul a pretins că nu a încasat creanţele ce însumau 335.259 lei şi nu a formulat acţiuni pentru recuperarea acestora, însă a operat compensări prin predare de mărfuri, fără a indica însă documente contabile din care să reiasă existenţa unor astfel de compensări. Aceeaşi explicaţie a fost oferită şi cu privire la sumele din casă şi conturile din bănci, respectiv 13.059 lei, cu privire la care recurentul a arătat că a achitat debitele existente, însă nu reţine către cine s-au achitat.
În sfârşit, în ceea ce priveşte stocurile care la data ultimei raportări contabile însumau 580.709 lei, recurentul a arătat că le-a schimbat cu alte societăţi.
Or, prin aceste susţineri ambigue, fără niciun fel de acoperire în documente contabile, Curtea nu poate reţine o altă concluzie decât aceea la care a ajuns judecătorul sindic, printr-o analiză detaliată a materialului probator administrat în cauză.
În ceea ce priveşte susţinerea de la interogatoriu că nu avea situaţia contabilă clară şi nu ştia exact sumele de încasat, aceasta nu este de natură să exonereze de răspundere pe administratorul societăţii, dat fiind că printr-o astfel de susţinere recurentul îşi invocă propria culpă, întrucât obligaţia de a ţine această evidenţă contabilă îi revenea, în condiţiile art.10 din Legea contabilităţii nr.82/1991 şi a art.73 alin.1 lit.c) din Legea nr.31/1990.
În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate între faptă şi cauzarea stării de insolvenţă, aceasta rezultă din cuantumul foarte ridicat al activelor circulante pentru a căror lipsă din patrimoniu recurentul nu a oferit o explicaţie plauzibilă, înregistrate la valoarea de 929.027 lei, în anul 2007, constând în creanţe neîncasate de 335.259 lei, stocuri în sumă de 580.709 lei şi disponibilităţi băneşti în sumă de 13.059 lei, precum şi din momentul la care insolvenţa societăţii a apărut (2008), care este concomitent cu momentul întocmirii ultimelor evidenţe contabile în care apar evidenţiate aceste bunuri.
2. Nefondată este şi critica referitoare la greşita reţinere de către judecătorul sindic a faptei prevăzută la art.138 alin.1 lit.d) din Legea nr.85/2006.
Astfel, aşa cum rezultă din raportul depus de lichidator, recurentul fost administrator al debitoarei nu a depus documentele şi registrele contabile ale societăţii, iar prin răspunsul la interogatoriu, recurentul a arătat că vina pentru nedepunerea bilanţurilor şi balanţei la organele fiscale la termenele legale aparţine contabilului firmei, S.A., persoană cu care însă nu există contract de muncă.
În acelaşi răspuns la interogatoriu, recurentul a arătat că nu are o evidenţă clară a activităţii desfăşurată în cadrul societăţii, dar a „crezut în cuvântul contabilului”.
A mai arătat recurentul în răspunsul la interogatoriu că actele contabile nu au putut fi puse la dispoziţia lichidatorului, întrucât sunt în prezent la Poliţia Costeşti, unde există o plângere penală în derulare.
Prin urmare, prin răspunsurile la interogatoriu recurentul nu a negat neţinerea contabilităţii în conformitate cu legea, ci doar a contestat răspunderea sa pentru lipsa evidenţei contabile.
Or, potrivit art.10 alin.1, respectiv alin.4 din Legea nr.82/1991: „Răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii la persoanele prevăzute la art.1 alin.(1)-(4) revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării entităţii respective. (…)
(4) Răspunderea pentru aplicarea necorespunzătoare a reglementărilor contabile revine directorului economic, contabilului-şef sau altei persoane împuternicite să îndeplinească această funcţie, împreună cu personalul din subordine. În cazul în care contabilitatea este condusă pe bază de contract de prestări de servicii, încheiat cu persoane fizice sau juridice, autorizate potrivit legii, membre ale Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România, răspunderea pentru conducerea contabilităţii revine acestora, potrivit legii şi prevederilor contractuale”.
Potrivit art.73 alin.1 lit.c) din Legea nr.31/1990, administratorul este răspunzător pentru existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere.
Prin urmare, lipsa evidenţelor contabile, pe care recurentul nu a negat-o la interogatoriu, îi este pe deplin imputabilă, în virtutea calităţii sale de administrator.
Pentru aceste motive, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, recursul a fost respins ca nefondat.
