– Legea nr. 31/1990, rep. – art. 260, art. 270 indice 1
– – art. 1 alin. (2) lit. e)
Deşi procedura de lichidare voluntară a unei nu împiedică deschiderea procedurii insolvenţei, aceasta din urmă nu este obligatorie, ci ea poate fi dispusă doar în ipoteza în care condiţiile pretinse de actul normativ care disciplinează procedura de colectivă sunt îndeplinite.
Câtă vreme lichidatorul desemnat de judecătorul delegat la oficiul teritorial al registrului comerţului de pe lângă tribunal nu face dovada faptului că societatea comercială dizolvată în condiţiile Legii nr. 359/2004 se află în stare de , judecătorul-sindic nu poate dispune deschiderea procedurii concursuale, neexistând vreun pasiv care să justifice declanşarea procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, modificată, numai insolvenţa fiind cea care poate determina aplicarea acestei proceduri judiciare.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,
Decizia civilă nr. 1102 din 30 mai 2012, dr. C.B.N.
Prin sentinţa civilă nr. 687/LP/I din 30 martie 2012 pronunţată în dosarul nr. 260/30/2012 687/LP/I judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Timiş a respins cererea de deschidere a procedurii simplificate a insolvenţei faţă de debitoarea S.C. V S.R.L. Timişoara, cerere formulată de lichidatorul S.C.P. C S.P.R.L. Timişoara.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs lichidatorul judiciar, solicitând modificarea ei, apreciind-o ca fiind lipsită de temei legal şi dată cu încălcarea esenţială a art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, cu consecinţa deschiderii procedurii simplificate. În mod greşit tribunalul a respins solicitarea S.C.P. C S.P.R.L. Timişoara, întemeiată pe art. 1 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 85/2006, de deschidere a procedurii simplificate împotriva S.C. V S.R.L. Timişoara, motivând că nu s-a dovedit de către lichidator existenţa datoriilor debitoarei faţă de terţi şi că nu trebuie deschisă automat procedura simplificată a insolvenţei faţă de această societate.
Cadrul legal care reglementează situaţia în care se aplică procedura simplificată de insolvenţă este dat de art. 1 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 85/2006, având următorul conţinut: procedura simplificată prevăzută de prezenta lege se aplică debitorilor aflaţi în stare de insolvenţă, care se încadrează în una dintre următoarele categorii: e) societăţi comerciale dizolvate anterior formulării cererii introductive. După cum se poate observa, în textul enunţat anterior nu există nicio excepţie cu privire la deschiderea procedurii simplificate de insolvenţă împotriva unei societăţi comerciale dizolvată anterior formulării cererii introductive, astfel că instanţa de fond în mod greşit a respins cererea introductivă.
Interpretarea unui text de lege se face după mai multe reguli, cea mai importantă dintre acestea, reţinută de doctrină şi de practică, care este, de fapt, un principiu de drept, fiind aceea că legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei şi nu în sensul neaplicării – actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat. Această regulă de interpretare este susţinută de dispoziţiile art. 978 şi art. 1266 din Noul Cod civil, pentru interpretarea contractului, dar, pentru identitate de raţiune, doctrina şi practica o extind şi la interpretarea legii civile. Potrivit doctrinei şi practicii în domeniu, împotriva societăţilor dizolvate anterior introducerii cererii se aplică procedura simplificată. În lipsa documentelor prevăzute de art. 253 din Legea nr. 31/1990 nu poate fi urmată lichidarea prevăzută de această lege şi, prin urmare, se impune deschiderea procedurii simplificate. Tot în doctrină s-a discutat dacă o societate dizolvată poate fi subiect al procedurii insolvenţei. Soluţia este afirmativă şi se fundamentează, în principal, pe considerentul că dizolvarea societăţii nu atrage şi pierderea automată a personalităţii juridice şi, implicit, dispariţia societăţii comerciale. Opinia are şi suport legal în Legea nr. 31/1990, art. 260 alin. (4) prevăzând că lichidarea nu împiedică deschiderea procedurii de faliment a societăţii. La aceasta se adaugă şi dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. e), care enumeră printre subiectele procedurii simplificate şi societăţile comerciale dizolvate anterior formulării cererii introductive. Ca atare, societăţile comerciale dizolvate, indiferent de cauza dizolvării, pot fi supuse aplicării procedurii insolvenţei, numai că nu li se va aplica procedura generală, ci procedura simplificată.
Prin decizia civilă nr. 1102 din 30 mai 2012 Curtea de Apel Timişoara a respins recursul declarat de lichidatorul judiciar S.C.P. C S.P.R.L. Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 687/LP/I din 30 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 260/30/2012 având ca obiect deschiderea procedurii insolvenţei.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a avut în vedere că pe parcursul vieţii societăţii comerciale pot apărea situaţii care determină necesitatea încetării existenţei acesteia. Încetarea existenţei societăţii presupune realizarea unor operaţiuni care să aibă drept rezultat lichidarea patrimoniului societăţii, prin exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor sociale, şi încetarea personalităţii juridice. Acest proces impune, de regulă (excepţie făcând numai situaţia reglementată de art. 235 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare), parcurgerea a două faze: dizolvarea societăţii şi lichidarea societăţii. Faza dizolvării societăţii cuprinde operaţiunile care declanşează şi pregătesc încetarea existenţei societăţii. În această fază, personalitatea juridică nu este afectată, însă dizolvarea pune capăt activităţii normale a societăţii. În schimb, faza lichidării societăţii cuprinde operaţiunile de lichidare a patrimoniului societăţii, plata creditorilor şi împărţirea soldului între asociaţi. Şi în această fază societatea continuă să îşi păstreze personalitatea juridică, subordonată cerinţelor lichidării.
Într-adevăr, art. 260 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, prevede că lichidarea societăţii trebuie terminată în cel mult un an de la data dizolvării, pentru motive temeinice tribunalul putând prelungi acest termen cu perioade de câte 6 luni, dar nu cu mai mult de 24 de luni cumulat. Lichidarea nu liberează pe asociaţi şi nu împiedică deschiderea procedurii de faliment a societăţii.
De asemenea, art. 1 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, modificată, statuează că procedura simplificată se aplică debitorilor aflaţi în stare de insolvenţă, care se încadrează în una dintre următoarele categorii: a) comercianţi, persoane fizice, acţionând individual; b) asociaţii familiale; c) debitorii care fac parte din categoriile prevăzute la alin. (1) şi îndeplinesc una dintre următoarele condiţii: 1. nu deţin niciun bun în patrimoniul lor; 2. actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi găsite; 3. administratorul nu poate fi găsit; 4. sediul nu mai există sau nu corespunde adresei din registrul comerţului; d) debitori care fac parte din categoriile prevăzute la alin. (1), care nu au prezentat documentele prevăzute la art. 28 alin. (1) lit. a) – f) şi h) în termenul prevăzut de lege; e) societăţi comerciale dizolvate anterior formulării cererii introductive; f) debitori care şi-au declarat prin cererea introductivă intenţia de intrare în faliment sau care nu sunt îndreptăţiţi să beneficieze de procedura de reorganizare judiciară prevăzută de prezenta lege.
Cu toate acestea, recursul lichidatorului judiciar nu este întemeiat, pentru că, aşa cum în mod judicios a reţinut şi prima instanţă, deşi procedura de lichidare voluntară a unei societăţi comerciale nu împiedică deschiderea procedurii de insolvenţă, aceasta din urmă nu este obligatorie, ci ea poate fi dispusă doar în ipoteza în care condiţiile pretinse de actul normativ care disciplinează procedura de executare colectivă sunt îndeplinite, ceea ce nu este cazul în speţă.
În acest sens, trebuie avut în vedere, pe de o parte, că alin. (2) al art. 1 din legea-cadru prevede în mod expres că procedura reglementată de Legea nr. 85/2006, modificată, se aplică debitorilor aflaţi în stare de insolvenţă şi care se încadrează în categoriile enumerate de text. Or, prin insolvenţă, acelaşi act normativ, ne arată că se înţelege acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile. Pe de altă parte, art. 270 indice 1 din Legea societăţilor comerciale statuează că, în cazul în care societatea aflată în lichidare este în stare de insolvenţă, lichidatorul este obligat să ceară deschiderea procedurii insolvenţei.
În alte cuvinte, câtă vreme lichidatorul desemnat de judecătorul delegat la oficiul teritorial al registrului comerţului de pe lângă tribunal nu face dovada faptului că societatea comercială dizolvată în condiţiile Legii nr. 359/2004 se află în stare de insolvenţă, judecătorul-sindic nu poate dispune deschiderea procedurii de executare colectivă, neexistând vreun pasiv care să justifice declanşarea procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, modificată, numai insolvenţa fiind cea care poate determina aplicarea acestei proceduri judiciare, fiind lipsită de relevanţă juridică simplul fapt că persoana juridică în cauză se găseşte în dizolvare anterior formulării cererii introductive. De aceea, interpretarea dată de recurent dispoziţiilor art. 1 alin. (2) lit. e) din cel din urmă act normativ este eronată, judecătorul-sindic nefăcând o aplicare greşită a legii, simplul fapt că lipsesc documentele prevăzute de art. 253 din Legea nr. 31/1990, republicată, ceea ce determină imposibilitatea urmării procedurii de lichidare voluntară, neputând determina modificarea sentinţei atacate, tribunalul neîncălcând regula actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat.
Aceasta, pentru simplul motiv că legiuitorul român, prin modificările relativ recente aduse legislaţiei societăţilor comerciale, a reglementat şi respectiva ipoteză, textul art. VI din O.U.G. nr. 43/2010 statuând că prevederile art. 260 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum a fost modificat prin prezenta ordonanţă de urgenţă, se aplică în mod corespunzător şi procedurilor de dizolvare sau lichidare voluntară aflate în derulare la data intrării în vigoare a acesteia, data de la care curg termenele prevăzute la art. 260 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, fiind data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă. Prin excepţie de la dispoziţiile alin. (1), societăţile comerciale care la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se află în dizolvare sau lichidare voluntară de mai mult de 3 ani sunt radiate din oficiu din registrul comerţului. Radierea se dispune prin sentinţă a tribunalului comercial sau a secţiei comerciale a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul societăţii, la cererea Oficiului Naţional al Registrului Comerţului. Soluţionarea cererii se face cu citarea societăţii şi a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi a direcţiei generale a finanţelor publice judeţene sau a municipiului Bucureşti, după caz. Procedura prevăzută de art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2009 pentru instituirea unor măsuri privind activitatea de înregistrare în se aplică în mod corespunzător, dispoziţiile alin. (2) aplicându-se în mod corespunzător şi societăţilor care se află în lichidare voluntară de mai mult de 5 ani, în urma prelungirii termenului de 3 ani, dispusă de tribunal, potrivit legii.
Deşi sentinţa tribunalului nu poate fi atacată cu apel, ceea ce face ca în speţă să fie incidente şi prevederile art. 3041 din Codul de procedură civilă, în conformitate cu care recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304, instanţa de recurs având posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, nu înseamnă că un recurs omisso medio devine în mod automat admisibil. Aceasta, pentru că instanţa de control judiciar, soluţionând calea de atac a recursului, nu trebuie să procedeze la o judecată din nou a procesului, ci numai să verifice dacă hotărârea primei instanţe a fost sau nu pronunţată cu respectarea legii, acest examen urmând să fie făcut numai în raport cu motivele invocate de recurent sau cele care ar putea fi ridicate din oficiu. Însă, din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. (2) din acelaşi cod, instanţa poate ridica numai motive de ordine publică, asemenea motive nefiind identificate în speţă.
Faţă de cele reţinute, hotărârea atacată fiind temeinică şi legală, iar recursul practicianului nefondat, văzând şi prevederile art. 312 alin. (1) din Codul de procedură civilă, Curtea l-a respins conform dispozitivului ce face parte integrantă din prezenta decizie.
